După ce devenisem destul de familiară cu decorul străzilor pe care le parcurgeam zi de zi (de la diversele chirii unde stăteam și până la facultate), de câțiva ani începusem să observ și anumite urme lăsate de oameni în acele spații. În orașe, călcăm pe beton, pavaj sau cel mult pietriș, ocolind așa-numitele spații verzi, demarcate și separate geometric. Nu putem lăsa urme de pași decât dacă pășim pe betonul proaspăt pus sau pe zăpada neroasă încă de sarea presărată de administrația locală. Gunoiul de pe jos este imediat adunat, iar gumele de mestecat se aplatizează, nimic spontan nu supraviețuiește pe trotuar.
Dacă însă ne mutăm privirea pe verticală și din coada ochilor reușim să percepem nu doar stâlpi și pereți, dar și detalii, observăm acele mici orificii, fisuri, deschizături, umplute cu diverse obiecte, sau mai degrabă foste obiecte. Sigur ați văzut și voi cum ies la marginea unor clădiri niște tuburi nefinisate și ajung să fie umplute cu sticle de plastic, ambalaje și altele sau cum, deseori, între fâșiile de metal strânse pe stâlpi de curent și cablurile fixate de acestea, sunt îndesate chiștoace, bețișoare sau pahare de cafea. Ambalaje mototolite în acest fel găsim oriunde există posibilitatea îndesării lor: pe pervazuri prăfuite, în panouri electrice uitate cu ușița deschisă, în colțișoare, între pereți paraleli apropiați unul de altul, în găuri din demarcaje rutiere, peste tot. Am început să fiu tot mai atentă la aceste lucruri și să observ astfel de perechi de orificii-obiecte îndesate tot mai diverse. Pozițiile incidentale în care se află fel de fel de gunoaie și forma deschizăturilor pe care le umplu produc deseori ansambluri foarte incitante.
Am descoperit de curând o întreagă colecție de astfel de „aranjamente“, sau instanțe de artă accidentală, în albumul Sculpturi din întâmplare de Ioana Ciocan, care a documentat Bucureștiul din această perspectivă. Există o mișcare în artă, cu rădăcini în expresionism și dadaism, care se bazează pe accidente și pe procese intuitive de creație, apărută ca reacție la arta cu reguli stricte de până atunci. Arta accidentală din spațiile urbane este o extremă a conceptului de „ready made“ (obiecte deja existente, deja fabricate, plasate într-un spațiu muzeal și reconceptualizate drept artă). În arta accidentală, „obiectele“ nu sunt replasate, ci doar documentate și observate dintr-un punct de vedere estetic.
Pe lângă delectarea și interesul vizual pe care-l aveam pentru aceste combinații, am fost atrasă și de altceva. Am observat că anumite gunoaie, de exemplu chiștoacele, erau îndesate foarte adânc în anumite orificii, unele ambalaje de chipsuri păreau împăturite și netezite de foarte multe ori, alte obiecte, de exemplu doze de suc, erau înghesuite în niște găuri foarte mici, iar unele hârtiuțe erau rupte în zeci de bucățele și păreau lăsate cu atenție pe suprafețe ferite. Mi se pare că multe astfel de gesturi care aparțin unor oameni despre care credem că sunt mult prea leneși să arunce deșeurile în locurile desemnate oficial sunt declanșate de ceva mai mult decât simpla delăsare. Felul în care sunt lăsate în urmă acele obiecte nu par a fi rezultatul unui simplu impuls. Am observat și anumite ambalaje îndesate chiar pe lângă pubele sau pe exteriorul lor. Nu validez aruncarea gunoiul în alt loc decât la coșul de gunoi, mai ales în spațiile publice, însă observațiile mele mă fac să cred că acest fenomen are mai multe straturi.
Pe de o parte, lăsatul gunoiului poate fi conceptualizat ori ca un fel de marcare inconștientă a teritoriului, ori ca o reapropriere a spațiului public. Însemnele acestea ad-hoc creează cu timpul o materializare fizică a memoriei colective a acelora care au trecut pe acolo. Sau dimpotrivă, îndesatul gunoiului și amplasarea lui în alte locuri decât la gunoi poate arăta exact delăsarea și lipsa atașamentului oamenilor față de spațiile publice din orașele în care trăiesc. Și, desigur, poate fi înțeles și ca un gest total neilustrativ, care nu e legat de ceva sau cineva anume, care dezvăluie doar simplul fapt că nu există destule coșuri de gunoi disponibile.
Lăsatul deșeurilor în alte locuri decât la coșul de gunoi poate fi și o simplă satisfacere a minorei nevoi de ieșire din tipar într-o structură orășenească, ce încorsetează rutina zilnică destul de rigidă a locuitorilor. Orășeanul obișnuit trăiește sub o autosupraveghere constantă, mai ales de când tehnologia digitală a devenit nelipsită din cotidian. Cred că micile transgresiuni ale legii, cum e trecutul străzii pe roșu sau fumatul de țigări electronice la interior, contrabalansează puțin acest fenomen. Cred că și așa-numitul „littering“ (lăsatul mizeriei în locuri publice) poate avea motive asemănătoare.
Voi ce simțiți când înghesuiți ceva în ceva? Îndesatul necesită efort și, de multe ori, și un fel de impuls. Când ne uităm la filme în care cineva îndeasă haine în dulap sau mâncare în gură, înțelegem nonverbal că ceva îl irită pe personaj. Eu, când observ lucruri deja înghesuite, pot doar specula un act. Dar pare că multe chiștoace și hârtiuțe sunt îndesate în anumite deschizături cu un imbold destul de puternic, mai ales că rămân destul de stabil acolo unde sunt puse. Se vede că multe dintre obiecte au fost amplasate cu mai mult de un gest nonșalant, că îndesătorul a acționat cu forță, chiar cu elan și cu gesturi repetate.
Nu pot să nu mă gândesc la o legătură între aceste gesturi și îndesatul fițuicilor cu rugăciuni în Zidul iudaic al Plângerii. Nu doresc în niciun fel să bagatelizez acest ritual sfânt, doresc doar să realizez o paralelă între aceste două practici. Rugăciunile de pe fițuicile lăsate de iudaici se traduc și fizic datorită corporalității gestului de îndesare, iar impulsul de înghesuire, care e ca o apăsare de buton, ca o scormonire, accentuează intensitatea dorinței, a rugii subiectului.
Cercetările unor antropologi arată că omul are o nevoie fundamentală de a modifica spațiul în care-și petrece timpul. Alfred Gell a format o teorie în care analizează necesitatea esențială a omului de a-și decora obiectele și locurile, marcându-le astfel ca fiind ale lui și extinzându-și simbolic ființa pe tot teritoriul marcat. Decorarea e înțeleasă într-un sens foarte larg de antropolog, nu se constrânge la gesturi artistice sau meșteșugărești, poate fi vorba și de semne accidentale sau chiar de vandalism. „Decorând“, omul primește validare vizuală din partea teritoriilor frecventate că le influențează, că le ocupă, că există în ele, că există.
Indiferent de motiv, e cert că spațiile locuite se erodează de-a lungul timpului și că devin însemnate, atinse în diferite moduri de oameni. Locurile mai uzate sau mai pline de ambalaje și reclame arată că sunt folosite mai mult. Ce consumăm? Cum sunt împachetate produsele? Toate acestea ilustrează sistemul economic și politic în care trăim. Iar spațiile noastre devin împodobite inevitabil de aceste ambalaje lăsate intenționat sau neintenționat de noi, creatorii obiectelor de consum și totodată consumatorii acestora. Obiectele îndesate în crevase de pe străzi nu sunt obiecte meșteșugărești, personale sau locale. De obicei sunt pungi, hârtii, recipiente pline de logouri și de grafica cea mai modernă, reprezentativă pentru moda globală.
Eu văd gunoaiele îndesate în diferite orificii ca pe niște obiecte arheologice efemere, care, poate, în lipsa altor informații, stimulează în mine un sentiment de familiaritate. Speculez că motivul devenirii ansamblului de gunoi este un gest intim, aproape inconștient, la fel ca scobitul în nas sau scărpinatul în ureche. Mi se pare că și aceste mici acte de înghesuire sunt un fel de scărpinări ale unor mâncărimi, niște satisfaceri compensatorii a unor perpetue năzuințe.
Imagine reprezentativă: Sara Budrala
