De ce nevoia de adrenalină?

Start

După o zi de sâmbătă stil promenadă-prin-toate-colțurile-orașului, cu pleoapele ușor căzute, am dat pe la Teatrul Excelsior, să văd ce ingrediente a tocat, omogenizat și presărat Gabriel Sandu în a sa ADRENALINA. Și pot spune că a fost pastila efervescentă care mi-a încheiat ziua on a high note (sic!), dar și cu lacrimi pe obrazul stâng.

Fiecare dintre noi suferă de adrenalină, pare-mi-se, dintr-un motiv sau altul. C-așa-i în tenis. Fie că-i un situationship toxic căruia nu îi putem da drumul din hățuri, deși toate drumurile duc c̶ăt̶r̶e̶ R̶o̶m̶a̶ către un fiasco emoțional, fie că sunt cei 55 de lei dați zilnic pe cele două pachete de Kent 8 lung, exaltarea carnală a unui one night stand într-o noapte de vineri spre sâmbătă sau aburii bachici ai unui Pornstar Martini, ceva… ne ține în priză. Și poate ne face bine pe moment, ne prinde în transă, ne incită, dar pe termen lung, euforia în cauză poate fi mai nocivă decât un ficat cu steatoză hepatică.

Cam asta-i și premisa pe care Gabriel Sandu și-a propus să bată monedă în cel mai recent spectacol al său. O poveste despre cum ne agățăm… de locuri, de oameni, de lucruri, toate învelite într-un peritoneu melancolic al unui trecut dornic să fie rememorat și retrăit. Presărat nu cu praf de zână, ci cu pulberi narcotice împinse în nările amintirilor… până în prag de supradoză. Dar, fără să mai tărăgănăm lucrurile, iată de ce vă recomand să vă luați doza de adrenalină.

ADRENALINA – o pastișă retrosexuală

Premièrement, pentru un veritabil hibrid Zillennial ce măsoară 26 de primăveri, ADRENALINA lui Gabriel Sandu m-a (re)găsit pe meleaguri bătătorite cândva în anii de fragedă pruncie. Gumă Turbo cu tatuaje temporare. Playlisturi pe Winamp cu André și Blondy. Pahare de granita în miez de vară pline de îndulcitori artificiali. Televizorul pornit pe MTV la 3 dimineața, de unde răsare o Britney Spears care își încolăcește lasciv șarpele în jurul gâtului sau o Lady Gaga sângerândă glamourous-grotesque în timp ce-i spânzurată de un candelabru baroc.

Adicătelea, sunt suficient de bătrân cât să-mi vopsesc noptiera în Millennial Pink sau să fi ascultat Loredana Groza la walkman, dar suficient de tânăr cât să-mi pierd nopțile pe Twitch aflând „Cine-i janghina?“ unui nou stream marca reallyrux –  care, apropo, a avut mai multe intermezzouri răsfirate de-a lungul spectacolului.

Bref, Gabriel Sandu te imersează, încă din preambulul spectacolului, în acest periplu nostalgico-sclipicios cu mașina timpului către universul anilor 2000, aleși deloc întâmplător drept context și pretext de punere în scenă, luând în considerare resurgența cultural-estetică – dar și politică, voi detalia în cele ce urmează, a fenomenului acelor vremuri în preaplinul vizualului contemporan. Transpunerea ficțiunii scenice pe un postament Y2Kesque se constituie într-o luntre deja favorabilă și familiară către spectator, căci mulți dintre noi am vibrat cu emoția de atunci, cu Zeitgeistul vremurilor.

Iar Gabriel Sandu nu este deloc interesat de pretențiozitățile unui teatru formalist, riguros. Au contraire, un spectacol sub condei regizoral sanduian împroașcă pe de-a întregul spațiului scenic o vomă cartoonish-kitschoasă de intertexte de sorginte pop culture ce ne-au intrigat sau descrețit frunțile cândva: un Vadim Tudor care zbiară isteric lozinci naționaliste în prime-time, campanii antidrog pe ritmuri telenovelistice Lala Band, hituri românești de pe Atomic și multe alte perluțe sidefate culese din arhivele „tembelizorului“. Un adevărat regal al experienței Millenniale în plin apogeu.

ADRENALINA – un spectacol al cotidianului

Această înșiruire de bolovani sisifici care ni se aruncă în cârcă unul după celălalt, denumită generic „viață“, ne azvârle în niște hăuri ale mundanului care fie ne exaltează, fie ne disperă. Un carusel care ne duce acum în al nouălea cer, pentru ca mai apoi să ne coboare, ca pe Orfeu, în cele mai adânci crevase ale Infernului. Lehamitea unei vizite neașteptate din partea rudelor. Taifasul cu vecina de la doi în timp ce duci gunoiul. O despărțire mult prea dureroasă de cineva pe care îl considerai the one. Prima beție după ce ai luat bacul. Groaza unui preaviz de deconectare. Dulceața unui ecler savurat la suprapreț pe lângă Ateneu. Enfin, micile istorii ale vieții.

Ce vreau să spun este că ADRENALINA lui Gabriel Sandu performează cotidianul în maniere mult prea familiare și deloc complicate. Sigur că miza conflictuală se poate duce într-o tragedie elenistică sau într-un shakespearianism futil, însă tocmai aceste instanțe nu sunt pe gustul lui Gabriel Sandu; ADRENALINA se înscrie în linia spectacolelor ce nu se orientează inopinat, din prima secundă, către marile narative.

Inductivul, studiul de caz – ce frizează cu abordarea stil „jurnalist de investigație“ a lui Sandu – reprezintă punctul de pornire al fabulației speculativ-documentaristice ce pledează pentru orientarea către detaliu, către micile istorii, către confesionalitatea poveștilor de viață ce încâlcesc frânturile crude, autentice și factuale de ficțiune ale microdramei cu cercetarea academico-jurnalistică, pentru ca ulterior, cadrajul dramatic să fie extins, din inductiv, la deductiv, către frescă socială.

În cazul de față, o zugrăveală a anilor 2000, eră care aduce cu sine un bagaj tulburător ce implică cultul celebrității, consumul de droguri, abuzul sexual și fotografia tip paparazzo, aceste horcruxes ale Monstrului Faimei care nu ar mai fi fost azvârlite sub preșul stigmatizant al tabuului, cel puțin nu atât de mult ca atunci, dacă ar fi avut loc în freamătul vocal, vindicativ și intersecțional #metoo de astăzi.

Verosimilitatea și curatorierea autenticității

Și pentru că vorbim de viața cotidiană ca performativitate, de intimitate și spațiu confesional, Sala Studio a Teatrului Excelsior, de-o înghesuială profund ofertantă pentru natura cathartic-terapeutică a spectacolului, devine spațiu-tip al spovedaniei celor trei protagoniste, pe numele lor: Lala, Tina și Sori, aduse la viață brutal de onest de Dana Marineci, Oana Predescu și Iulia Samson.

Lala, Tina și Sori, cele trei grații ale acestei tragicomedii contemporane autohtone în treninguri din paiete à la Juicy Couture, sunt un amestec dulceag-condimentat, intens zvăpăiat și deloc de lepădat de zahăr, boia afumată și cocaină, această pastișă cookie-cutter de trupă de gagici mult prea tinere și, în același timp, mult prea despuiate pe scena Festivalului Mamaia, fie că vorbim de A.S.I.A, André, Candy sau Trident – da’ chiar, vă mai amintiți de fetele de la Trident și blugii aceia savuros decupați în zona fesierilor?

Revenind, cele trei muze, care parcă se chinuie să rămână la prima tinerețe prin excesul verbal de romgleză – instanță lingvistică aleasă deloc întâmplător de Sandu – reușesc să redea, atât prin amestecul omogen ce amintește de Fetițele Powerpuff dacă ar fi fost concepute într-un laborator din Mangalia, cât și prin solourile de o răscolire personală tranșantă, consecințele mirajului celebrității, aterizat cu acroș de pe tărâmul visului american într-o vară românească din anii 2000: trauma corporală, melancolia nostalgică, dezarmarea diacronică, reprimarea comică, dorința (re)trăirii a trei suflete care își caută drumul, chiar și peste 25 de ani, când lucrurile parcă ar trebui să fie așezate, în principiu, conform cutumelor social-culturale normative.

E o tristețe tare romantică în jocul actoricesc al celor trei nimfe. Se simte în fiecare spărtură de glas, în fiecare grimasă, în fiecare șovăială un… yearning for more, după un anume je ne sais quoi ce nu poate fi transpus în cuvinte. Fiecare dintre cele trei protagoniste trăiește intens mundaneitatea, de parcă timpul nu mai are răbdare, o cardiopatie a umanului dezolant care fie își cântă durerea, fie și-o reprimă, fie și-o caută în numere și-n stele. Dana, Oana, Iulia, mă înclin! „We all love a good monologue.“

„Sugar spice and everything nice“… but fuck it up a little

Tina, această Blossom a spectacolului de față – pentru degustătorii PowerPuff Girls, asemănările dintre Tina și Blossom sunt la prima mână: ambele sunt cele care țin grupul în picioare, posesoare de carismă, căpeteniile voalate – reprezintă o amestecătură diluată de „Gaga, Britney și Mariah Carey“, așa cum fostul partener abuziv o plăsmuiește, însă CV-ul de față nu-i face deloc cinste. Tina, această mână de om cu plămâni și istorie larger-than-life își cântă adicția, durerea, nostalgia mai ceva ca într-un West End neaoș, izgonită de tot și toți în patima drogurilor, în prag de supradoză – intriga spectacolului, complet dezarmată, dar care prezintă și se prezintă în fața publicului cu o emanație de căldură și o grație specific de dureroase unei vieți care a dus mult prea multe într-un timp mult prea scurt, care nu-l mai poate lepăda pe „Mi-a ajuns“ din strânsoarea brațelor. Personal, aș face o permutare către spațiul britanic, Tina oglindindu-se ca într-o lucire de apă în imaginea unei Amy Winehouse, la fel de în derivă, spiralling down, ca urmare a iubirilor greșite și a adicției, precum regretata artistă londoneză. O existență trădată de falsa iluzie a visului american, Tina încearcă să-și reînvie simțul de a trăi, de a cânta, de a fi; este de o dorință incredibilă de a merge mai departe, în ciuda tsunamiului emoțional, iar fiecare replică rostită golaș, lacrimă sau notă la pian reprezintă unghiile unui vieți rătăcite care se înfig în hipoderma speranței.

Lala, echivalentul lui Bubbles din spectacolul nostru – de-o sensibilitate ludică și fragilitate senină ca o rază de soare, se erijează în prezența intuitivă și matură a trioului, o Bubbles care și-a obținut un aparent echilibru – încercănată de maternitate, verticală, a cărei responsabilitate ascunde, însă, un trecut al adicțiilor, al unor pofte de vară în care „nimic nu se putea întâmpla“. Și culmea, acea vară în care „vom rămâne mereu tineri“, devine o vară a adicției, a setei de bingo, acest strămoș al păcănelelor și pariurilor sportive de azi, care întunecă judecata sub aparența efemer-inocentă a unui tabiet estival. La urma urmei, „numerele sunt de partea noastră“, nu-i așa? O prezență care îmbină inocența și reflexivitatea, Lala pare că a reușit – sau a fost forțată de conjunctură – să dea biletele de bingo pe ședințele de numerologie. Un soi de rău necesar, suficient de rău cât să hrănească anumite pofte ale trecutului și suficient de nobil încât să încarce un suflet cu providență… și să plătească și facturile în același timp.

Ultima, dar nu cea din urmă, Sori, această Buttercup a spectacolului nostru, îmbracă armura unei doamne-de-fier, însă răceala ca de metal a rezilienței care se bate cu pumnul în piept ascunde, ca-ntr-o poveste veche de când lumea, suferința cruntă a traumei. Fără a pune în balanță, comparativ, validitatea experiențelor corporale încarnate a celor trei protagoniste – pentru că adrenalina le-a afectat pe fete la fel de puternic, dar în instanțieri diferite  – Sori parcurge o istorie cu adevărat dramatică, un parcurs al adolescenței curmate mult prea devreme de abuzul sexual, de groomingul unei prezențe masculine – impresarul trupei, poreclit Tavi Pupăză  – ce ar fi trebui să călăuzească acolo unde a decis să știrbească inocența. Sori îmbracă mantia unei sufocări tacite, nu se consideră o victimă și nu dorește deloc să fie poster child pentru o oareșce mișcare woke. Personajul conține și se conține cu fermitate, cu coloană vertebrală, cum spune românul – de parcă eșecul în a fi „linear“ se constituie într-o invalidare a stării de facto. Tranșarea prin care Sori încearcă să diminueze acuitatea situației, să micșoreze întunericul încolțit în sertarele minții sub virtutea unui „Avea și părți bune“, în ciuda unui dezechilibru de putere din orice punct de vedere dintre un adult cu consimțământ și o minoră de 14 ani, devoalează o reprimare a experienței traumatice, o cantonare a fiorului care, după aproape 25 de ani, în ciuda negării, pare că spumegă mai rău ca niciodată, o ajunge din urmă și nu-i dă pace.

Monstrul faimei și condiția artistului mort prea devreme

Bref, cele trei cântăcioase contemporane, luate-împreună-ca trupa Xtasy – foarte inspirat acest Tavi Pupăză și deloc previzibil – exteriorizează, prin mecanisme de conservare, prin tertipuri de autoflagelare, prin trucuri de coping proprii, reacțiile la atitudinile vremii a trei suflete rănite, a trei copile (interioare) luate mult prea devreme din oală și aruncate în cușca leilor.

Aparatul celebrității este o momâie monstruoasă care înșfacă în colții săi corporalitatea fragedă feminină, iar prin perspectivele scopofilice ale unui regim vizual masculinist, o înghite și o scuipă la loc, sub auspiciile frivole ale tabloidului, ale shock performance-ului și ale tradiționalului „Sex sells“, într-o industrie muzicală ce pervertește autenticitatea în favoarea plasticului – a nu se interpreta ca aluzie demonizantă la adresa practicilor de chirurgie estetică.

Am aruncat anterior, în zbor, cum că anii 2000 cunosc și o resurgență politică, pe lângă cea culturală și estetică. Asta pentru că, departe de sclipici, paiete sau conturul maroniu al unor buze cărnoase se ascund lacrimi, abuzuri sexuale, presă de scandal și cascadorii de PR, toate adunate la un loc menite să îngrădească, să demonizeze și să vulnerabilizeze îndeosebi corporalitatea feminină și darul muzical artistic aferent în ciclonul unei industrii scăldate în promiscuitate, alcoolism și abuz de substanțe.

Abuzul sexual, demonizarea feminină, privarea de libertate, groomingul, manipularea emoțională, gaslightingul, șantajul, scandalul sunt apanaje specifice culiselor de ani 2000, o vâltoare în care CEOs, manageri, impresari, producători și multe alte nomenclaturi patriarhale își fac de cap laissez-faire, fără-de-teama cicatricilor brăzdate pe corpul, chipul sau psihicul celor vulnerabili care priveau, cândva, această scenă sub lentile rozacee.

Aaliyah, Amy Winehouse sunt doar o parte din multele vieți curmate mult prea devreme, care au avut de suferit într-un univers scufundat în aburi de alcool, atingeri fără consimțământ și pulberi interzise. ADRENALINA este o dezbatere dramatică a morții biologice, dar și a morții ce are loc cu mult înainte de degradarea fizică. O punere în scenă a celui care are atât de multe de spus, și totuși nimeni nu-l (mai) ascultă. Așa că se cufundă în lichide și prafuri amețitoare. O instanțiere a artistului însetat de (re)cunoaștere, care își obține cele 15 minute de faimă într-o vară, și brusc devine înghițit de negura anonimatului.

Iar tocmai moștenirea culturală a anilor 2000, cu precădere a morții celebrității, își lasă adânc amprentele în elanul cultural contemporan, reflectându-se vindicativ în atitudinile fumegânde, în vocile ascuțite ale celor vulnerabili care își expun rănile și își strigă urletul mai tare ca niciodată, într-o eră #metoo propagată intensiv grație mijloacelor social media.

Tavi Pupăză nu este nici mai mult, nici mai puțin, în aceeași linie cookie-cutter, decât un prim exeget al dominației masculine asupra patronajului artistic, un catalizator al patriarhatului ce accelerează descompunerea spirituală și fizică a celor trei protagoniste, într-o narativă a masculinității care profită de talentul, setea de afirmare și de validare, precum și de corporalitatea celor care doresc să-și împartă talentul lumii întregi.

Gabriel Sandu creionează subtil, dar accentuează punctual, toate aceste aspecte și nuanțează voalat, fără să fie in-your-face, dezbaterile progresiste ce anchetează, amendează și chestionează în spațiul public privilegiile masculinității, plasate diametral opus discursurilor de dreaptă extremă, ale bărbaților cu podcasturi care se plâng de „cenzura sexomarxistă“, desigur, o narativă-schismă specifică multipolarității culturale de astăzi.

Scenografia, inteligent gândită de Clara Ștefana, reflectă discret melanjul de degradare și purificare specific universului dramatic, un mobilier de spațiu liminal de-un alb optic sine qua non demersului emoțional de tip tabula rasa al protagonistelor. Frigiderul, dulapul, coșciugul, toate acestea sunt spații-tip ale unui Destiny’s Child răsuflat și curmat după doar un sezon estival la Mangalia, sunt spații ale morții – artistului, corpului, ale uitării, ale pierzaniei, spații ale timpului și corpului care îngheață.

ADRENALINA – o punte între două generații

Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Adicătelea, indiferent că-i 2004 sau 2024, adicția își schimbă poleiala, însă puterea de captare în mrejele sale este la fel de puternică ca acum 20 și ceva de ani. Țigările devin vape, bingoul devine păcănele… lista poate continua. Iar ăsta-i unul dintre punctele de ricoșeu în a trasa puncte de legătură întrei cei de atunci și cei de acum.

Gabriel Sandu, ca un veritabil Millennial Baby, pescuiește din capsula timpului toate aceste fenomene dureroase ale epocii trecute – abuzul, trauma, adicția – mascate sub bazaconii strălucitoare, întocmai pentru a lansa punți între atunci și acum, între fenomenele de atunci și percepțiile de acum, între adicțiile de atunci și formele sale de astăzi.

Adicția este cea care a marcat destinele a trei fete de 14 ani, sub paietele ofertante ale unei cariere muzicale de succes; adicția este un fenomen la fel de pregnant și în ziua de astăzi în rândul tinerilor, fenomen „combătut“ de autorități prin aceleași campanii mai-mult-decât-eficiente (sic!) de tipul „Nu te mai droga!“, prin proiecte de lege ce vizează exclusiv înăsprirea codului penal, prin controale superficiale în cadrul festivalurilor pentru a îndeplini cota minimă zilnică, în detrimentul creării unei infrastructuri care să ajute cu adevărat persoanele aflate la risc.

Iar Gabriel Sandu pune în discuție aceste tematici sub grandoarea kitschoasă a anilor 2000, în primul rând pentru acel sentiment de relatability, pentru a activa memoria afectivă a celor ce au prins din plin vremurile respective, iar în al doilea rând pentru și prin apelul la estetică, în contextul reîntoarcerii vizuale a perioadei în rândul GenZiștilor, conștient colectiv ce nu a experimentat hands-on grandoarea epocii, sau poate doar tangențial, și mai mult din surse ce au radiat indirect în jurul celor curioși de a trăi, măcar vestimentar, muzical, vizual grosso modo, febra acelei epoci. Bineînțeles, este o capitalizare culturală – și nu numai – de care ne folosim cu toții. Cui nu-i place puțin sclipici în cafeluța de dimineață?

Iar luând în considerare apetența GenZistă pentru – o să sune de parcă am 80 de ani – TikTok, pentru Twitch, pentru spații virtuale – preferabile a fi în siguranță, dar și pentru young internet icons, Gabriel Sandu decide inserția unor proiecții video în structura spectacolului, a căror protagonistă este nimeni alta decât reallyrux, o figură cunoscută în rândul comunităților de utilizatori Twitch. Un artificiu inteligent ce amestecă în cazanul digital realitatea din afara sălii de spectacol și adevărul intrinsec actului performativ, fuziunea dintre fabulația fictivă și prezența reală a ambasadorului digital devoalează noi înțelesuri asupra potențialului caracter moralizator pe care Gabriel Sandu a încercat să-l presare de-a lungul spectacolului, în complementaritatea discursului contemporan – și poate feminist, aș adăuga – ce dezbate corporalitatea, adicția și abuzul, teme fără doar și poate politice. Amestecul între generația Hi-5 cu excrescențele generației TikTok căptușește, fără doar și poate, pofta estetică a GenZiștilor pentru anii 2000 cu straturile politico-ideologice anterior menționate, menite să-i familiarizeze pe cei care nu au prins per se acele vremuri cu freamătul de atunci, dar mai ales, cu monștrii vremurilor respective. Gabriel, „I see what you did there, you want to educate the children“!

Lăsând gluma la o parte, demersul de a fuziona cele două lumi este curajos și sclipitor, aș zice. Întocmai pentru că noile generații au nevoie să cunoască poveștile celor care au pavat drumul durerii, care au alergat prin foc întocmai ca cei de azi să poată păși gingaș. Avem nevoie de mesaje autentice, puternice, menite să încolțească o sămânță de curaj, de putere, de reziliență și rezistență în mințile celor fragezi. Paietele nu sunt acolo doar ca un bonus delicios, ci sunt menite să faciliteze și să amelioreze îngurgitarea adevărului traumatic. Dar și pentru că… ne plac paietele și atât, mai ales când nu sunt îndesate pe gât precum o campanie antidrog circa 2007 Lala Band, color.

„Lumea nu are nevoie de legende, ci de oameni calzi care să se țină de mână“, este fără doar și poate replica mea preferată din spectacol, de un utopianism ludic, un „We are the world, we are the children“ cald ca o boare de vară în timp ce sorbi cu nesaț o limonadă dintr-un pahar a cărui buză este pavată cu o bordură de zahăr în curtea bunicilor tăi. O înșiruire de cuvinte atât de simple, și totuși atât de flagrante.

Spectacolul lui Gabriel Sandu este o vinietă a vieții ca un performance, un performance în performance despre performanța de-o vară a unor adolescente aduse în pragul abuzului – sexual, de substanțe, de o naivitate specifică vârstei protagonistelor, dar și a vremii de atunci, departe de a fi martorii fenomenelor #metoo, și care, dintr-o nostalgie anume, încearcă fie să-și rememoreze amintirile, fie să-și revendice retroactiv ceea ce li s-au luat, fie să-și spele imaginea, fie să simtă din nou… adrenalina acelor ani.

© Andrei Gîndac

ADRENALINA îți lasă gustul dulce-amărui al unui „E okay să nu fii okay“, o tinctură de fiere și miere care te face să lăcrimezi, mai ales cu precădere atunci când Tina rostește, în final: „Am fost un om care a încercat din greu să fie într-un fel în care nu a reușit“. ADRENALINA te zvârcolește, te invită să te ridici de pe scaun și să dănțuiești răvășitor cu toți demonii împielițați care nu-ți dau pace, pentru ca mai apoi, Gabriel Sandu te invită să iei un loc, să respiri adânc și să-ți îmbrățișezi copilul interior cu focul și ardoarea de care ai avut nevoie cândva, și totuși nimeni nu a reușit să o facă. Este al naibii de greu, dar e okay să nu fii okay. Iar când tragem linie, mai bine să fim niște oameni care au făcut tot ce au putut, cu inima împăcată, care măcar au încercat să cadă la pace cu… adrenalina, decât să fim legende, e plină lumea de ele.

Distribuția: Lala – Dana Marineci; Tina – Oana Predescu; Sori – Iulia Samson; Apariție video – reallyrux;
Regia: Gabriel Sandu
Scenografia: Clara Ștefana
Coregrafia: Ruxandra Bobleagă
Lighting design: Ruxandra Bobleagă și Miruna Croitoru
Video: Miruna Croitoru
Muzica: PLUSHY
Pregătirea muzicală: Maria Alexievici
Consultant psihologic: Andreea Găzdaru
Producător delegat: Camelia Moroianu

Imagine reprezentativă: © Andrei Gîndac

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×