Câți traducători, probabil că tot atâtea motivații există în spatele practicării acestei meserii de orfevru, pugilist, sculptor, acrobat, alpinist, fachir, alergător de cursă lungă și alte câteva la un loc. Dar, dacă am putea să-i întrebăm pe toți traducătorii de ce au ales-o și de ce continuă să o facă, îndrăznesc să cred că niciunul n-ar ocoli iubirea. Nu i-am întrebat pe toți, ci doar pe zece – invitându-i, de ziua lor, să-mi răspundă la întrebarea: „De ce personaj te-ai îndrăgostit traducând?“ Am primit în dar caleidoscopuri de iubire cu parfum de foculeandri, crâmpeie de memorie, fascinații un pic noir, bomboniere din Mozambic, trufandale bizantine, cafea cu smochine și o subtilă aromă de virgulă, iubiri care înfruntă moartea și iubiri care se tem de stabilitate, o pereche de ghete Dr. Martens pe malul Vltavei, o felie de Amsterdam în Secolul de Aur și o îndrăgostire de hârtie, litere și fum. Împreună mi-am dorit să alcătuiască un mozaic – luminos, polifonic, sărbătoresc – al declarațiilor de iubire pentru o profesie care umple, stoarce și apoi umple la loc, întotdeauna. Și așa a fost.
Luana Schidu
De Isabella Leopoldovna Brjostovskaia-Sumlinskaia, „fosta“ leningrădeană care stă lângă Zuleiha în colonia de muncă din taiga. Pentru că știe să facă solianka doar din apă și sare și să poarte în acest timp o conversație spirituală despre stridii à la neige și Montrachet. Pentru că l-ar învăța să citească pe Benedikt, cel cu frică de Zât și de Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, bunul și inocentul Benedikt, care gonește printre spiripini jinduind la foculeandri și e în stare să ucidă pentru a mai putea citi o carte. Pentru că ei, Isabellei, ciufutul păun alb, cât e el de fermecat, nu și-ar permite să-i dea atâtea bătăi de cap ca Valinkăi Eiboganț în satul în care Din cer au căzut trei mere. Pentru că l-ar asculta îndelung, cu plăcere, pe profesorul Bach citind din Novalis, Schiller și Heine, fără să bage de seamă că se plimbă împreună pe fundul Volgăi cea atât de neputincioasă în a-și ocroti Copiii și că se lasă dusă de undele ei ca Memoria devenită personaj de carte, În amintirea căreia se-nvârtejesc caleidoscopic fotografii vechi, jucării, bucăți de film, picturi, străzi, morminte…
Am trișat, știu. Dar cum să te îndrăgostești de un singur personaj?
Iulia Gorzo
Avertisment: voi folosi un joker. Voi interpreta „dragostea“ în sensul de „fascinație“, chiar dacă mai degrabă fascinația șoarecelui în fața cobrei decât a îndrăgostitului în fața obiectului vreunei iubiri duioase. Și asta ca să vă povestesc despre inenarabilul „jude“ Holden din Meridianul sângelui de Cormac McCarthy, un fel de spirit tutelar al infernului în care ne afundă romanul, un judecător despre care nu aflăm niciodată ce judecă, ci că „dănțuiește în lumină și în umbră și e un mare favorit, judele“. Că „nu doarme niciodată“. Că „nicicând nu va muri“. Că e răul absolut, „cu suflet negru ca funinginea“. Diavolul întrupat – fanii încă discută, la decenii de la apariția cărții, dacă e vreo zeitate, Satana sau doar un aghiotant al său. Care ucide cu nonșalanța cu care mânuiește scripca. Și vorba. Încrezător în putreziciunea omenească. În război și violență ca zestre a umanității. În ceea ce mă privește, puterea lui supranaturală e incontestabilă: el m-a dus la capătul cărții. Așadar, e un mare favorit, judele. Și nicicând nu va muri.
Ioana Văcărescu
Când traduci o carte și petreci câteva luni bune cu vocile și chipurile personajelor în minte, e greu să nu ai măcar un crush micuț. Dar de îndrăgostit, m-am îndrăgostit de un cuplu. Știu, trișez, trebuia să scriu despre un singur personaj. Însă în A fost odată ca niciodată, romanul lui Andrew Nicoll (apărut la Editura Allfa, în 2014, și redactat de Ruxandra Câmpeanu), este un cuplu irezistibil: Agathe și Tibo. Ea îl salvează de la singurătate, el o salvează dintr-o căsnicie muribundă. Nicoll i-a construit pe amândoi cu duioșie, cu umor, cu un strop de suprarealism, cu o doză numai bună de ironie.
Agathe și Tibo își beau împreună cafeaua vieneză cu smochine, alegând numere pentru Loto, și visează cu ochii deschiși la o casă pe Coasta Dalmației. Se iubesc prin tăceri și speranțe. Iar când iubirea și chiar viețile le sunt în pericol (fiindcă ce-i o poveste fără o intrigă zdravănă?), Agathe se transformă într-o cățelușă dalmațiană – trupul îi e acoperit într-o bună zi de pete, vânătăi lăsate în urmă de o bătaie cruntă – și Tibo primește o mână de ajutor din partea unor forțe supranaturale întrupate într-un grup de circari.
E o poveste dulce, doar pe jumătate naivă, și cred că, într-o lume a complicatului, mult-lăudatului și omniprezentului dulce-amărui, avem uneori nevoie și de câte ceva dulce, și punct. Amar, și punct. (Iar Agathe și Tibo locuiesc în Punct. Nu, serios, chiar așa se numește. Orașul Punct, vecin cu orașele Cratimă și Virgulă, pe râul Ampersand. Dacă nu mă credeți, vedeți în carte!)
Pentru mine, Tibo și Agathe sunt acest dulce.
Simina Popa
Declarații de iubire la gazetă, ce indiscreție! Nu cred că am simțit că mă îndrăgostesc realmente de vreun personaj vreodată – iar dacă aș fi simțit, oricum n-aș recunoaște nicicând. Totuși, îmi amintesc de un roman scurt și seducător, pe care l-am tradus pentru editura Polirom prin 2017: Confesiunile leoaicei, al mozambicanului Mia Couto, un scriitor de care sunt iremediabil vrăjită – lectoricește. Povestea e spusă alternativ de două personaje, unul feminin, o tânără dintr-un sat atacat de lei (reali, imaginari sau construiți), și unul masculin, vânătorul angajat să înlăture pericolul. Din câte țin minte, așteptam mai nerăbdătoare să traduc capitolele povestite de vânător, Arcanjo Baleiro – ar însemna, să zicem, Arhanghelul Balistician (deși în portugheza braziliană ar putea fi și Arhanghelul Bombonieră). Un pasional sensibil ascuns într-un lăudăros și jumătate, Arcanjo vorbea pe șleau și se pricepea la scris bilete de amor – poate mi-ar fi plăcut și mie să primesc unul.
Claudiu Sfirschi-Lăudat
Prin viața mea de traducător au trecut multe femei. Personaje, vreau să zic. Toate – firi puternice, femei cu caracter, ce mai tura-vura. Și mă gândesc aici la Papesa Ioana a lui Emmanouil Roidis, la Raraou a lui Pavlos Matesis și acum, recent, la Loxandra a Mariei Iordaniou. Cu primele două poate că ați făcut cunoștință în traducere. Loxandra e pe cale să se nască în română. Adică, e concepută – tradusă –, mai trebuie s-o și publicăm la Curtea Veche. Fire dârză, Loxandra e o grecoaică din Constantinopolul aflat la răscruce de secole (XIX cu XX), orizontul ei e al bucătăriei, în care își petrece mai tot timpul, preparând pentru membrii familiei fel de fel de bunătăți, de-ți lasă gura apă în timp ce traduci: bougatsa kourou, burec, cocoreț, dondurma kaymak, gardoumba, kuvvet macunu, malebi sau tavuk göğsü. Loxandra e dovada că dragostea trece prin stomac. Poftă bună!
Ioana Diaconu-Mureșan
Nu știu cum de s-a nimerit așa, dar anul acesta am avut de-a face doar cu subiecte distopice. Prea puțină iubire – doar drame, droguri, avorturi și alte nenorociri (nimic publicat, au fost proiecte legate de lumea teatrului). Poate de aceea îmi vine acum în minte poeta Halina Poświatowska, pe care am tradus-o anul trecut, ea însăși un superpersonaj. Suferea din copilărie de o boală incurabilă de inimă și știa că va avea o viață scurtă, așa că a iubit intens, variat și fără opreliști. Era atât de seducătoare în îndârjirea și fragilitatea ei, încât toți bărbații o adorau. Și eu o ador, îmi plac sufletele încâlcite (poezia, în schimb, îi e clară și puternică!) și-mi place cum privește moartea: „e plăcut să te gândești / că lumea va muri un pic / când am să mor eu“. Când vreau să trăiesc, țip e o carte despre cum, iubind, îi poți da cu tifla morții.
Péter Demény
Cred că de Olguța lui Alex Moldovan m-am atașat cel mai mult. În studenție, firește, și de Glad sau de generalul Marosin din Cartea de la Metopolis a lui Ștefan Bănulescu, dar mai târziu asta mi s-a transformat într-o iubire mai echilibrată. Mi-au plăcut toți, de la personajele Țiganiadei rescrise a lui Traian Ștef până la protagoniștii romanelor lui Daniel Bănulescu sau cele din Toate bufnițele de Filip Florian. Sau, în sens invers, adică din maghiară în română, oamenii din Portretele unei căsnicii, dilogia lui Sándor Márai.
Totuși, o aleg aici pe Olguța, pentru că e șugubeață, inteligentă și necomplicată, însușiri umane admirabile pentru mine, care de 50 de ani mă zbat să nu am frustrări și cruzimi. Fetița din trilogia lui Alex Moldovan e așa cum aș fi vrut să fiu, o personalitate la ale cărei curaj și îndrăzneală, prezență de spirit și capacitate de fericire aspir în continuare.
Apoi, nu știu dacă e personaj, dar mi-a plăcut foarte mult cel care a scris intrările Jurnalului lui Matei Călinescu, omul acela ascuns în el. Matei Călinescu se numără printre personalitățile cu care nu m-am întâlnit și-mi pare rău: i-am scris odată, cerându-i un interviu, și a spus că nu are cum, dar poate cu proxima ocazie. N-a fost să fie și sunt necăjit când îmi amintesc.
Dar îl iubesc și pe cel care ne povestește Balada chiriașului grăbit de George Topîrceanu. Am tradus poezia când dragostea m-a adus la București și mi-am dat seama că am fost toată viața mea de până acum un chiriaș grăbit, care s-a temut de stabilitate.
Mircea Dan Duță
Unul dintre personajele de care m-am îndrăgostit este Fata sexy cu ghete Dr. Martens din poemul Vis de vară de Milan Ohnisko. Recunosc că este o slăbiciune generală a mea, și aceasta întrucât, vrând-nevrând, am preluat de la poetul ceh atitudinea subiectiv-afectivă față de personajele sale feminine, construită pic cu strop, convingător și cu o evidentă participare sufletească chiar sub ochii cititorului, dar fără ca acesta să resimtă vreun moment „presiunea“ auctorială de a o împărtăși. O fată sau o femeie devine în poemele lui Ohnisko pretext pentru descrierea unui crâmpei de viață – și de-abia la sfârșitul poemului realizăm că acesta a fost trăit cu adevărat, că personajele portretizează destine autentice cu care autorul s-a aflat, pentru o clipă sau pentru o veșnicie, într-un contact afectiv real, intens, senzual și în general dureros. Această forță a autenticității, combinată cu talentul și sensibilitatea auctoriale, conferă personajelor feminine ale lui Ohnisko nu numai calitatea de a fi convingătoare, ci și un complex potențial de generalizare: cititorul-bărbat nu are cum să nu se identifice cu personajul-autor, iar „femeile lui Ohnisko“ devin femeile care au fost, au apărut sau ar fi putut apărea la un moment dat în viața lui, a cititorului. Corespondența nu trebuie să fie neapărat bijectivă: o poveste a lui Ohnisko în care este implicată o femeie nu trebuie să fie neapărat identică unei întâmplări a unui/fiecărui/oricărui cititor-bărbat, legată de o femeie asemenea femeii din povestea autorului. Este suficientă, bazată pe mai sus invocata forță a autenticității poemelor și personajelor lui Ohnisko, senzația indusă în cititor că ar putea fi el însuși parte a unei asemenea povești, eventual alături de o femeie precum aceea portretizată de autor. Și este suficient pentru a te „îndrăgosti“, ca cititor, și cu atât mai mult că traducător, de „femeile lui Ohnisko“.
Revenind la Visul de vară, probabil că fiecare cititor-bărbat și-a dorit să cunoască o Fată sexy cu ghete Dr. Martens pe malul Vltavei, să o extragă din gașca de adolescenți violenți și băutori de votcă direct din sticle din care făcea parte, să o aducă definitiv în viața lui, spre a constata mai târziu, când o va readuce pe locurile unde a cunoscut-o, că băieții duri de la începutul poveștii nu se mai află acolo. Probabil pentru că, în lipsa Fetei sexy cu ghete Dr. Martens, Dichtung-ul se terminase și făcuse loc Wahrheit-ului, care, sub cataliza fierbinte a afectivității auctoriale, o transformase pe fată în „femeia lui Ohnisko“ de la acest nivel al ficțiunii, așadar a fiecărui cititor-bărbat căruia i s-a întâmplat sau i s-ar fi putut întâmpla așa ceva și care, dacă nu și-a găsit propria lui Fată cu Ghete Dr. Martens pe malul Vltavei, s-a îndrăgostit inevitabil de aceea a lui Ohnisko. Iar traducătorul poemului în limba română și autorul acestor rânduri nu face excepție.
Elena Drăgușin-Richard
Personajul de care m-am îndrăgostit în timp ce traduceam Casa destinului de Jessie Burton a fost Nella Oortman. Nu s-a întâmplat chiar de la început, ci treptat, pe măsură ce devenea tot mai limpede că „lucrurile pot să se schimbe“, după cum spune și epitaful lui Marin. Pe tot parcursul cărții drumul Nellei devine tot mai fluid și urmează meandrele care o duc tot mai aproape de o altă viață. De altfel, Nella spune că însăși ființa ei se contopește cu apa, că se simte purtată de torent, fără să i se poată împotrivi. Își simte vârsta ca pe un lichid care ar putea să i se scurgă cu ușurință printre degete, dar de fapt se află în pragul unei noi vieți. Și toate întâmplările care o călăuzesc spre decizia majoră îi arată cât de mult mai are de dăruit și ce forțe nebănuite ascunde în sine. Tentațiile și iluziile societății din Amsterdam, aparent solide și convingătoare, se dovedesc mai șubrede decât decorurile pictate din teatrul îndrăgit de nepoata ei, Thea. Până la urmă, iubirea pentru familia ei neconvențională este cea care o aduce acasă pe Nella, după cele câteva ocoluri indispensabile acestei călătorii.
*
Toate emoțiile prin care trecem când traducem o carte, de la nemulțumire până la bucuria găsirii cuvintelor potrivite, de la neliniștea căutării îndelungate până la destinderea oferită de identificarea unei soluții, urmate în final de clipa când trebuie să punem punct pentru o vreme, sunt fațete ale iubirii care ne convinge să o luăm de la capăt cu altă carte, indiferent cât de sinuoasă este calea traducerii ei.
Anca-Maria Pănoiu
A fost o iubire de hârtie. Lungă, cu opinteli, cu izbit în piatra lexicală, cu spate încremenit de durere și cu oase îngreunate de liniștea nopții fisurată când de ambulanțe, când de cicade, o iubire cu icnete și trântă, în care înțelesul se întrezărea ca printr-o sită deasă și totuși cuvintele rămâneau neînduplecate, de o duritate adamantină. A fost o iubire discretă, a cărei delicatețe s-a insinuat ca o părere, puțin câte puțin, la fel cum a prins trup și ființa lui de litere și fum.
Îl cheamă Thatcher. Thatcher Greenwood, și se mișcă prin pagină în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai exact în 1874, undeva, într-un orășel de pe lângă New Jersey. America fierbe la răspântie de lumi – revoluția industrială și-a spus răspicat cuvântul, știința împinge limitele de până atunci ale cunoașterii și toți trăiesc cu sentimentul schimbării de paradigmă: lumea așa cum o știau e pe cale să fie înlocuită de un altceva, copleșitor și necunoscut, iar în fața noului, societatea se dezbină. Thatcher face parte din rândul deschizătorilor de drumuri, însă cu un discernământ și un echilibru de modă veche. Copil de pripas, a făcut războiul, a ajuns să studieze la Boston și și-a dat ultimii bani pe Originea speciilor a lui Darwin, pe care îl admiră și-l urmează. Citește Psalmii, în care își află mângâiere, și nu pune la îndoială credința în Dumnezeu. Despică lumea cu bisturiul întrebării și curiozitatea cercetătorului. E un pic mizantrop, integru, elegant – deși sărac –, uneori stângaci, iar șfichiul ironiei și al umorului irup adeseori din conversația galantă. Crede că o iubește pe Rose, soția lui nurlie și cu zece ani mai tânără, însă obtuză, comună, cu gândul numai la bârfe și la avere. Dar o cumnată zurlie și doi câini cu nume mitice i-o scot în cale pe vecina lui, Mary Treat – o făptură misterioasă, biologă autodidactă, care în salonașul ei ticsit de cărți și de lumină se dedă celor mai extravagante experimente, cu ferigi, furnici-sclave și plante carnivore. Și care chiar a existat. Iubirea lor e abia ghicită, mai curând o promisiune – aproape netrupească, prinde contur din inteligențe care se ciocnesc, se încleștează și se contopesc, din cuvinte pe care li le-am ales cu cea mai mare grijă, pentru că mi-am dat seama că acolo nu sunt doar cuvinte, ci o iubire care se naște. De fapt, cred că de iubirea lor m-am îndrăgostit. Și de aceea am numit romanul Sub cerul liber, stăm în lumină. Pentru că asta fac ei, Thatcher și Mary. Și pentru că asta facem fiecare.
