Votez de mult, chiar dacă primele mele alegeri românești au fost cele locale-europene din vară. Votez de mult, dar în altă țară și în alt stat: Canada, Columbia Britanică. Din ce-am văzut vara asta la secțiile din București și din ce am observat lucrând la o secție din Burnaby acum vreo 5 ani, modurile în care se organizează alegerile „acolo“, în Canada, și „aici“, în România, nu sunt incomparabile. Doar buletinul de vot m-a surprins. Multe pagini, hârtie subțire. Ușor de votat – și de numărat votul – greșit. În plus, „acolo“ s-au obișnuit să deschidă secțiile de vot și în alte date, începând cu 10 zile înainte de alegeri, pentru cei care nu pot ajunge în ziua alegerilor sau care nu vor să se înghesuie, să stea la coadă, etc.
Mă rog, diferențele adevărate nu constau în asta. Și – surpriză, surpriză – nici în lipsa de alegeri cu care ne confruntăm la fiecare „alegere“. De fapt, am să las deoparte sondajele de opinie despre tipul de țară în care își doresc oamenii să trăiască, aceleași care m-au făcut să folosesc persoana a II-a plural. În schimb, am să mă restrâng la lipsa cu care mă confrunt eu. Fiindcă, și voi admite de la bun început, sunt un om de centru-stânga, un plictisitor, cumințel – burghez, chiar – social-democrat. Nu genul celor care ar susține vreodată PSD-ul, și nici genul celor interesați doar de drepturi și libertăți fără nicio repercusiune economică asupra claselor „superioare“. Și asta nu pentru că democrația socială reprezintă neapărat adevărul pentru mine – nici etic, nici economic, etc. Dar pentru că, din câte îmi dau seama, e singurul mod de a evita fascismul, același fascism pe care clasele superioare îl preferă celei mai mici redistribuiri de avere (revedeți Franța, din iulie, anul acesta).
Când vine vorba de a vota cu „stânga“, e aproape la fel peste tot. Cum ne-a arătat Thomas Piketty în Capital și ideologie, partidele social-democrate au fost cooptate de clasele superioare, supra-educate, și nu mai au nicio legătură cu muncitorii. Sigur, am avut și eu iluzia că, atunci când unicul partid nominal social-democrat (NDP) a ajuns la putere în Columbia Britanică, „noi“ am câștigat și că lucrurile se vor schimba. Dar nu așa s-a întâmplat. Ce-i drept, una e să fie la putere un partid care acoperă costurile schimbării de gen sau face ca educația sexuală modernă, incluzivă la adresa persoanelor LGBT, să fie accesibilă pentru adolescenți; care vrea o reprezentare echitabilă între bărbați și femei în parlament și care acceptă intrarea în țară a celor care cer azil de la războaie și foamete, și alta e să fie la putere un partid rasist, machist, sexist, șovinist și toate cele. Dar câștigul acestor drepturi, fără să fie însoțite de schimbări drastice la nivel economic, nu le protejează de criză – fie ecologică, fie economică. Vedeți cazul avortului în SUA. Sau chiar Columbia Britanică de azi, unde, după 7 ani de guvernare, NDP se află pe punctul de a pierde puterea (așadar, și toate drepturile acordate anterior) în fața unui partid populist, de dreapta, care a obținut 43% din voturi în octombrie, deși abia exista la alegerile din 2020 (atunci câștigând un minuscul 2%).
Pe scurt, la fiecare scrutin mă confrunt cu o alegere falsă. Și m-aș confrunta cu ea oriunde. Ori partidul de stânga sau centru-stânga e doar cel nominal (PSD, la noi) ori e, în ultimă instanță, un partid colaborator (SPD în Germania, Labour în Regatul Unit), ori e prea mic să conteze (Die Linke în Germania, Sumar în Spania), ori e exclus de toți ceilalți (NFP în Franța).
Acolo unde chiar există o diferență cât de mică, ea ține de sistemele electorale ale diverselor țări. Canada, ca și Regatul Unit, funcționează pe sistemul majoritar uninominal și nu pe cel proporțional, cu care suntem „noi“ obișnuiți. Ca exemplu, să luăm o țară fictivă, Dacia. Dacia e împărțită în 101 de regiuni și are 101 locuri în parlament, un loc pentru fiecare regiune. Unele regiuni pot fi cât un cartier, altele cât un județ, proporția dorită fiind un număr aproximativ egal de locuitori. În regiunea Sătulești locuiesc 100 000 de oameni și sunt trei candidați pentru locul Sătuleștiului în parlament: unul de la Uniunea Somonilor de Râu (USR), unul de la Partidul Succesul Delfinilor (PSD) și unul de la Partidul Națiunea Lebedelor (PNL). Scrutinul dă următoarele rezultate: 35% PSD, 34% PNL, 31% USR. Locul Sătuleștiului în parlament e, astfel, câștigat de candidatul PSD. Același tip de scrutin, doar cu aceste trei partide participante, dar cu alte rezultate, are loc în celelalte 100 de regiuni ale Daciei. PSD câștigă 51 de locuri în parlament cu 35% din voturi în fiecare regiune câștigată. Își poate alege prim-ministrul, își poate compune guvernul după cum dorește și are majoritate în parlament. USR-ul nu câștigă niciun scrutin. Chiar dacă a obținut aproximativ 30% din voturi în fiecare regiune, PNL-ul sau PSD-ul au obținut întotdeauna mai mult. De reținut: PSD obține cea mai mare putere posibilă pentru un partid într-o democrație și face asta cu mai puțin de 35% din votul populației din Dacia. Votanții USR, adică 30% din populația Daciei, nu sunt reprezentați în parlament (în parlament, nu în guvern!) în niciun fel, de niciun politician.
Un caz extrem, fictiv, dar revelator. Ce rezultă efectiv e un sistem similar cu cel din SUA – bipartidism. Pentru a câștiga alegerile și a constitui guvernul, partidele trebuie să fie cât mai „mari“; condiția necesară, dar nu suficientă, a succesului este (1) să trimită candidați în fiecare regiune a țării și (2) să aibă o susținere din partea populației de minimum 32% (acest minim istoric a fost stabilit de Trudeau Jr. în 2021). Ele trebuie să fie atât de mari, încât e suficient ca 8% dintre votanți să își mute preferința de la PSD, care în prezent guvernează în minoritate, la PNL pentru ca al doilea să câștige toată puterea legislativă la următoarele alegeri (ceva similar s-a întâmplat în Regatul Unit, în 1979). În acest context, termenul „coaliție“ e văzut ca un concept străin, european, și e exclus din discuțiile civilizate. Un partid care guvernează cu o minoritate preferă să facă un acord de „încredere și susținere“ cu alte partide, mai degrabă decât o coaliție. Iar când partidele sunt atât de mari, ele sunt vagi și încăpătoare, au nevoie de foarte mult capital și, la final, devin foarte puțin diferențiabile, servind aceleași interese.
E asemănător cu acel banc rusesc în care, după prima tură a alegerilor prezidențiale din 1996, președintele Biroului Electoral Central, Nikolai Riabov, îl vizitează pe Boris Elțîn. „Boris Nikolaievici,“ zice Riabov, „am niște vești bune și niște vești proaste. Pe care vreți să le auziți mai întâi?“ „Să începem cu cele proaste,“ spune Elțîn. Riabov îi povestește că Ghennadi Ziuganov, candidatul Comunist, a obținut 60% din voturi. „Aoleu!“, strigă Elțîn, „Ce vești bune pot veni după asta?“ „Dvs. ați obținut 75%“, răspunde Riabov.
Contra-tendința sistemelor proporționale este coaliția. „Experții“ – care au ieșit la iveală mai ales în 2018, la referendumul din Columbia Britanică privind adoptarea unui sistem proporțional (rezultatul: negativ) – ne spun, de fapt, că asta e și marea problemă a sistemelor „europene“. Dacă pragul e de 5%, susțin experții, un partid de extremă dreapta poate intra în parlament. Și dacă „PSD și asociații“ au doar 45%, spun aceiași experți, partidul extremist care tocmai a intrat în parlament poate juca rolul de kingmaker. Doar că nu prea s-a întâmplat asta în istoria sistemelor proporționale (vedeți Elveția, unde partidul de extremă dreapta, SVP, nu guvernează, cu toate că la fiecare alegeri câștigă între 25% și 30% din voturi). Istoria ne arată că extremismul e mai degrabă un pericol în sistemul majoritar uninominal. Asta pentru că, mișcarea extremistă fiind prin natura ei una mică și parlamentul fiind deja ocupat, în genere, de cele două partide mari, dreapta extremă tinde să se agațe de marele partid de dreapta sau centru-dreapta și să înceapă să-l infecteze (vezi Partidul Republican din SUA, și nu doar cel din prezent).
Desigur, e adevărat că o mișcare de extremă dreapta poate infecta „marele“ partid de dreapta sau de centru-dreapta chiar și într-un sistem proporțional, cel mai recent exemplu fiind CDU, în Germania. Și, chiar mai mult decât atât, ar spune experții, acea mișcare de extremă dreapta poate, în Europa, deveni chiar legitimă în ochii votanților întrucât poate forma un partid oficial. Totuși, mai bine să fie partid, pe liste, chiar și-n parlament, decât mișcare, în stradă, și atât. În stradă, fără reprezentare democratică, fără putere, o mișcare extremistă își menține un alt fel de legitimitate – cea populistă, pe care își bazează toată retorica anti-sistem (citește anti-democratică). Și cu cât frustrarea votanților care trec prin criză, economică sau socială, este mai mult ignorată de către legiuitori, cu atât această frustrare crește, iar încrederea lor în sistem (citește democrație) scade.
Ajunsă partid și intrată în parlament, mișcarea extremistă trebuie să respecte anumite reguli și formalități. Se birocratizează, se domesticește, se profesionalizează. Îi dă afară pe cei care au un altar plin de svastici acasă. Sau nu – în acest caz, își pierde încrederea votanților frustrați, dar mai ales pe cea a sponsorilor care au ajutat-o să ajungă în parlament. Atât AfD, în Germania, cât și RN, în Franța, au trecut prin acest proces, alegând, uneori realegând, să se de-nazificice. Ajunsă aici, mișcarea fie devine și mai convențională, unificându-se chiar cu partidul „mare“ de dreapta, fie rămâne mai extremă, dar cu șanse foarte mici să facă parte din guvern. În ambele cazuri, chiar și dacă are norocul să obțină ceva putere, ea nu poate deveni un partid „mare“, nu poate ajunge să dețină, de una singură, fără nicio negociere, toată puterea legislativă a statului, cum a putut partidul Conservator sub Margaret Thatcher sau cum poate azi partidul Republican din SUA.
În ciuda aparențelor (atent regizate), acest shift spre dreapta extremă nu este produsul partidelor mici de dreapta extremă, care, ni se spune, captează tot mai mult din susținerea populară și provoacă partidele convenționale de dreapta să-și recâștige votanții radicalizați. Voi scrie mai multe despre acest shift într-un articol viitor, dar pe scurt: el vine mai de „sus“ și e cauza simultană (1) a deciziilor politice ale partidelor de dreapta sau de centru, (2) a nașterii partidelor mici de dreapta extremă, cât și (3) a radicalizării votanților.
Revenind. „Aici“, măcar teoretic, când mergi la vot, poți să alegi partidul a cărui direcție, ideologie sau politică o susții. „Acolo“, trebuie să faci un mic calcul de fiecare dată: dacă susții USR-ul și nu agreezi PSD-ul, dar în regiunea ta PSD și PNL au cea mai mare susținere, votezi cu PNL-ul, ca măcar să existe o șansă ca PSD-ul să nu câștige. Chiar și așa, votul tău este în zadar fiindcă, așa cum am precizat înainte, diferența dintre PSD și PNL, ambele fiind partide mari, e aproape inexistentă sau va deveni astfel la următorul scrutin.
Știu, toate astea se aseamănă cu a doua tură a alegerilor prezidențiale. Totuși, vâlva din jurul prezidențialelor e un truc. Alianța PNL-PSD a ales să comaseze alegerile prezidențiale cu cele parlamentare ca să ne mutăm atenția de la cele parlamentare, ca aceste campanii prezidențiale să ne acapareze tot spațiul mintal, în excluderea oricărei considerații pentru viitorul parlament al României. Adevărul e că puterea președintelui României nu se compară cu puterea parlamentului român (lucrurile stau altfel în Franța sau în Rusia). Sigur, președintele Iohannis comandă forțele militare ale țării, dacă Rusia ne invadează…, dar în afara acestui aspect nu poate lua nicio decizie fără parlament și, mai important, în contradicție cu parlamentul. E doar o paiață, un administrator pus să semneze documentele care-i vin pe masă. Legile, schimbările și adevăratele decizii se iau în parlament.
Strategia PNL-PSD-ului de a amesteca în mintea noastră alegerile prezidențiale cu cele parlamentare aduce cu sine pariul că un partid mic, să zicem REPER, nu are nici banii, nici reach-ul necesar ca să-și lanseze o campanie prezidențială – pragul la prezidențiale, la finalul zilei, fiind nu de 5%, dar de 50% + 1. Așadar, alegătorul va uita că există acel partid mic și că e o opțiune pe buletinul alegerilor parlamentare, și va vota doar pentru acele partide destul de mari încât să joace la prezidențiale, în modul ăsta furând voturi de la toate partidele mici. Sare pe rană: au stabilit ziua alegerilor parlamentare pe 1 decembrie, ca mersul la vot să fie un sacrificiu. Oamenii vor sta în casă ca să poată sărbători ziua națională, cu băutură, și vor privi alegerile din acea zi (adică cele parlamentare) cu sictir. Cei care se vor trece peste acest obstacol și totuși se vor duce la alegeri vor crede că opțiunile sunt primul și al doilea loc de la prezidențialele de săptămâna trecută. Da, cam asta cred politicienii noștri despre propriii lor alegători.
Și ei pregătesc toate acestea pentru că 5% din voturi chiar e, la finalul zilei, decisiv. Nu pentru că li s-ar putea forța mâna celorlalți să facă legi rasiste cu 5% din voturi, ci pentru că, cu 5% din voturi, s-ar putea bloca intenția celor de la putere de a trece legi corupte. Dacă PSD va obține 30% și PNL 15% (cum indică cele mai recente sondaje), vor avea nevoie de încă un partid să adauge acel 5% și astfel să treacă legea, fie el ADU, UDMR, REPER sau un alt partid mic (considerând că nu vor colabora nici cu AUR, nici cu SOS, așa cum au afirmat. Și, oricum, AUR pare să fi ajuns un partid „mare“).
Toate acestea fiind punctate, cred că o alegere pentru cineva de centru-stânga există. Nu e cea a anulării votului – fiindcă nu poți să fii sigur cum va ieși la numărătoare. Nu e deloc cea de a nu merge la vot (pentru partidele aflate la putere, alegerea ideală). Și nu e nici o alegere „învingătoare“ care să-ți mângâie egoul: acel vot pentru un „mare“ partid care va câștiga, va domina și se va revanșa față de toți nesimțiții capitalismului. E pur și simplu alegerea de a ieși la vot și de a-ți vota convingerile (față de programul de guvernare propus), de a vota cu un partid mic, dar nu infim, cu speranța că va trece acel prag de 5% și că va avea, la momentul potrivit, cum să se opună.
Imagine reprezentativă: Lucian Prună, Spritz starter kit, 2023
