În ziua aia a plouat mult, iar eu plecam. M-am oprit lângă fereastră, în spatele perdelelor vechi, şi am adulmecat aerul ruginit, de cocleală venită dinspre balcoanele strâmbe din faţă, am privit tencuiala lor căzută, molozul rămas din cine ştie ce vremuri printre alei, câinii roind pe lângă tomberoane, salcâmii ciuntiţi, sărăcia triumfală, mizeria. Le-am panoramat încet, ca-ntr-un film rusesc, de demult. Toate erau ale mele, regatul meu.
Am văzut-o de sus pe Matilda ieşind cu acelaşi aer de matroană de la coaforul mai mereu pustiu. Singura cochetă a toamnei acelui an… Pe trotuarul spart, cu bigudiurile ei galbene, studiat ascunse sub o eşarfă. Putea fi Malèna a lui Tornatore, de o voluptate intimidantă. Sau gingașa și tandra fiară a lui Doga. De o feminitate patetică într-o periferie atrofiată de mirosul cărbunilor. Mi-a fost, pentru întâia oară, dragă. Mi-a trecut prin gând că băuse iar cafeaua de prânz cu fata ştirbă de la parter, bârfind, desigur, prostituatele costelive de la marginea orașului, care, la ora aia, ca mereu, defilau plictisite în pantofii lor de o urâțenie colosală, cu toc gros și imposibil de înalt. Fete sau foste neveste de mineri.
Doar o şosea ne mai lega, pe atunci, târgul de restul lumii. Era dincolo de piaţa zarzavagiilor, dincolo de măcelărie şi de groapa cu var unde se aruncau leșurile porcilor spintecați. Acolo unde se adunau haitele de câini și începea liziera pădurii, şi unde treceau tiruri mari cu camionagii nespălați, trăsnind mereu a motorină, a sudoare şi a tutun stătut, unde prostituatele târgului îi aşteptau ca pe buboși, iubindu-i cu scârbă pe doar câţiva bănuţi, apoi mergeau şi cumpărau cea mai ieftină mâncare din piaţă, treceau mai departe pe lângă spălătoria igrasioasă a blocului, unde era improvizată casieria întreţinerii, apoi intrau în apartamentele lor devorate de gândaci și de acea sărăcie lipicioasă, mințeau că au fost la cafea, şi noaptea adormeau cu capul pe pernele primite cadou la nunțile bunicilor lor, toate dintr-o vreme despre care se auzise că ar fi fost neasemuit de frumoasă şi de îndepărtată.
Am pus valiza lângă uşă. Am îndesat în ea tot ce credeam că ar fi putut să însemne smulgerea din acel destin. Ca-n filmele de o dulcegărie insuportabilă, am pus deasupra hainelor o carte cu poezii în franceză, poate pentru a-mi aminti că apucasem să studiez doi ani la Litere. Cândva. Și nu mi-a folosit la nimic, doar inima, poate, mi-a încăput mai multe nuanțe. Toate, gri. Pot să-mi dau doctoratul în nuanțe de gri. Înainte să plec, am udat ficusul din sufragerie şi am luat două înghiţituri din apa lui. Mirosea puternic a clor, aşa cum mirosea pe atunci întreaga mea viaţă.
Tu erai mic, te învârteai pe lângă mine cu casca de miner a lui taică-tu în mână. Ți-am cuprins umerii, m-am uitat în ochii tăi ca într-o prăpastie săpată între crini şi ţi-am spus că mă întorc peste câteva zile.
– Mami nu pleacă de tot. Tu să fii cuminte, da? Să-i asculţi pe tati şi pe buni.
Ţi-am udat obrajii. Te-ai şters. Mă priveai nedumerit, om mic în bătaia puștii. Mi-ai dat în grabă un pupic şi ai fugit. Aş fi vrut un final melodramatic, să țipi să rămân, să te tăvăleşti, aşa cum făceai când îţi refuzam o jucărie, aşa cum ai făcut, mai știi?, în primele zile de grădiniţă. Și eu să paralizez, să mă dezintegrez, să nu mai pot pleca. Dar n-ai țipat. Te-ai așezat pe covor, lângă pat, şi te-ai întors cu spatele la mine. Era 30 octombrie.
Taică-tu băuse şi în ziua aia. Avea faţa traversată de vinişoare mici şi ochii umflaţi. Mi-a băgat mâna sub fustă, în pragul uşii, ţintuindu-mă de perete, în timp ce din gura lipită de urechea mea îi ieşea un șuierat apăsat-şoptit, jumătate de bărbat înfierbântat, jumătate de fiară:
– Să dea dracu’ să aud ceva, cu careva, că te omor! Să vii repede, da? Să vii!
Mă privea ca un stăpân, dar eu îi simţeam doar derizoriul și micimea. În holul acela cu colțuri igrasioase mă dezbrăcam de el, de tine, de destinul meu de până atunci. Haina pe care am pus-o în grabă pe umeri era doar o foiță de stofă. Atunci, n-am știut. Când am închis uşa, m-am întors din nou spre voi. El tocmai te lua de mână şi te ducea în dreptul ferestrei, să mă petreceți cu privirea până mă îndepărtez şi până mă pierd de tot în ploaia măruntă a acelei toamne fără întoarcere.
În autocar, am sărbătorit cu toţii trecerea graniţei, am băut vin alb şi am cântat, în miros de parizer, de ceapă şi de brânză. Din când în când, câte unul se mai mira de cât de frumoase şi de line ca în palmă sunt drumurile străinătății care ne înghiţea, ne năucea şi ne tăia respiraţia. Am simţit, în noaptea aia, după ce mi-am smuls sufletul din uşa pe care tocmai o închisesem, că viaţa se respiră și e frumoasă. Mi-am jurat că voi face bani mulţi, că voi divorţa şi că te voi da la şcoli înalte, indiferent câtă ţărână ar fi fost să muşc.
Mi-am înălţat visul într-o noapte de demult, pe o şosea a lumii, departe de casă, cum înalţă copiii zmeiele de hârtie. Şi n-a rămas nimic. M-am tot prăbuşit din înaltul visului meu până când mi-am văzut viaţa năruindu-se în propriile mâini. Nu mi-a rămas nici măcar jurământul care se scrisese atunci în mine. Viaţa a vrut altfel, iar eu nu am avut puterea să mă opun.
Am spălat funduri de bătrâne, am întors trupuri inerte de pe-o parte pe alta, am înghiţit umilințe mai aspre decât bătăile bărbatului meu, am fost și m-am lăsat înjosită. M-am prostituat de câteva ori în hoteluri de duzină, unde veneau săracii cartierelor, am spus gracias, senor tuturor borfaşilor, am fumat iarbă, am zburat în vise unde bărbații dăruiesc uneori trandafiri și nu put și nu au pumni de oțel, unde Dumnezeu te aude dacă ți-ai zdrelit genunchii în numele Lui, am cheltuit tot ce agonisisem, mi-am biciuit speranța în căderi absolute, revenind mereu și mereu la cărat coşuri cu rufe murdare şi la spălat podele prin locurile refuzate de toţi. Am schimbat trei țări.
Apoi, când am crezut că totul e doar prăbuşire fără final, prin nu știu ce miracol, cineva chiar s-a îndrăgostit de mine. Și am uitat cu desăvârșire de durerile, rădăcinile şi fibrele din care m-am plămădit, până când a trebuit să mă întorc, să vin să-l îngrop pe taică-tu și să te văd, cu totul necunoscut mie, străin, înalt, filiform, nici nu știu dacă frumos, dar trist, aproape adult, cu umerii ușor aduși înainte, cu capul în pământ, incriminant până la desființare, tulburător, purtând totuși ochii mei și conturul buzelor mele. Și să mă uit pe furiş la tine și să te simt, aşa cum meritam să te simt, niciodată al meu, fiule. M-ai durut atunci, ca un cuţit. Nici măcar nu mi-ai vorbit. Mă urai și aveai dreptate. Eram doar ceea ce trebuia să fiu și n-am fost. Ceea ce ți-am confiscat.
Te-am îngropat acolo, în ziua aia de un alb murdar, odată cu tatăl tău. Am auzit pământul căzând nu numai în groapa proaspăt săpată, ci și pe drumul care ar fi putut să mă lege, atunci și acolo, de tine. Din nou. Apoi, nu te-am mai văzut deloc. M-a înghiţit viaţa cu totul, şi pe tine, la fel. Toscana mi-a îngropat sub măslini și sub dealuri legănând tufe de tamarind ultimele cuvinte sfâșietor de triste.
Cred că, într-un fel sau altul, s-a aşezat un praf de uitare peste toate cele trecute, asemeni zăpezilor. Nu ştiu dacă sunt fericită azi. Plutesc în deriva zilelor, la adăpost de griji, împăcată cu golul pe care îl simt uneori în pântece. Acolo te-am adăpostit. Îmi văd viața ca printr-o sticlă tulbure. Ceața nu doare, ascunde.
Nu ştiu dacă eşti fericit sau dacă vei ajunge să fii vreodată. De fapt, ce e fericirea? Cum arată? Marea e mai fericită cu valuri, ori cu o singură, inertă, oglindă?
Mi-e dor uneori de casa strâmbă, de câmpia de un verde solzos, de tristul pământiu al mâinilor de bătrâni. Mai alăptez, în somn. Mai visez corcodușii foșnind. Roata lor de crengi, mare cât o cupolă de biserică.
Cineva mi-a spus că ai fi plecat şi tu, ca și mine, să-ţi împlineşti destinul într-o zare de lume fără rădăcini. Dar poate că doar am visat…
Imagine reprezentativă: cadru Malèna, r. Giuseppe Tornatore
