Monica Mihuț e o tânără asistentă medicală din domeniul veterinar sau o fetiță de șapte ani, depinde din ce direcție privim (dar mie îmi e destul de limpede că la finalul poveștii naratoarea nu revine la vârsta adultă), care îi spune fetiței ei moarte imediat după naștere povestea, poate tragică, a iubirii ei cu Sebastian Severin, biolog și profesor universitar. Îmi e încă neclar cine e naratoarea, femeia de 51 de ani sau fetița.
Povestea din Aurul pisicii e una relativ simplă, Monica se îndrăgostește de Sebi, au o relație de 19 ani, apoi Monica e nevoită să îl părăsească pe Sebi în împrejurări dacă nu bizare, atunci stranii. Peisajul romanului e simplu, avem sub ochi viața banală a unei tinere care se îndrăgostește și nu suferă prea mult din dragoste, deși de câteva ori e geloasă și are momente când mici gesturi o întristează dincolo de orice măsură. Dar are o prietenă bună cu care lucrează împreună la cabinet, i se confesează uneori, în rest viața ei de cuplu pare să fie una fericită – cu excepția momentului când îi moare fetița, moment despre care, în roman, nu aflăm mai nimic.
Sebastian Severin – personajul masculin – e un om la fel de enigmatic ca ea, dedicat carierei, la începutul cărții e ieșit dintr-o relație în care, se subliniază, el a fost cel părăsit de o Cecilia pe care o vom întâlni la sfârșitul cărții și care ar trebui să fie un fel de personaj negativ, dar nu e: autoarea o salvează.
Mai avem și un personaj masculin negativ, nea’ Gurău, administratorul tipic de bloc care urmărește pe toată lumea, rău la inimă, pe care îl vom mai întâlni în excipitul cărții.
Ce nu am înțeles, deși m-am străduit peste poate, e în ce măsură timpul e personaj în carte. La nivel declarativ firește că totul e posibil, dar în speța despre care vorbim doar forțarea conceptelor în text ne poate trimite cu gândul la ceva apropiat de ce scrie pe coperta patru, în rest lucrurile sunt destul de clare, dar anticipez. Sigur, teoria pe care e construită afirmația ar vrea să ne spună:
- Că timpul scurs și îmbătrânirea erodează relațiile;
- Că transformarea Monicăi în fetiță, transformare prin vârstă, deci prin intermediul unui anumit tip de timp, ucide iubirea.
Una peste alta, Monica se îndrăgostește de Sebi, cei doi formează un cuplu, ea se mută la el păstrându-și totuși timp de 19 ani garsoniera în care locuise, trăiesc fericiți, ea devine din asistentă – medic, el din lector – profesor universitar, prietena ei cea mai bună se îndrăgostește de un pictor care-și aducea pisica la cabinet, se mută cu el și trăiesc fericiți, Cecilia nu se știe exact ce face, devine antrenoare de fitness și la sfârșitul romanului o găsim într-un fel de nouă legătură cu Sebastian-Sebi. Cam asta e povestea, doar că: în timpul pandemiei, Sebastian pleacă la Brăila pentru o lună și Monica începe să remarce că îi dispar ridurile și întinerește, Sebastian se îmbolnăvește de Covid, în scurta perioadă în care el se recuperează (două săptămâni?) Monica se transformă în fetiță, nu fără a ne ține un prim discurs despre metamorfoză, discurs bazat pe întinerirea perpetuă a unei forme de viață pe care o întâlnim mai sus în carte și, evident, pe metamorfoza kafkiană. Transformată în fetiță, Monica se simte nevoită să fugă de acasă fără să-i spună lui Sebi ce s-a întâmplat, se mută înapoi în garsoniera ei, care de 19 ani stă goală, deși eroina nu e bogată și ar fi putut măcar să o închirieze, își joacă rolul de fetiță, merge la cumpărături, minte pe toată lumea că e un copil trimis prin oraș de bunică, mătușă, mamă etc. Într-un final, se întoarce acasă la Sebi sub forma ei de copil de șapte ani și îi spune că e trimisă de Monica cea de patruzeci și ceva de ani, bănuim, acesta o primește să locuiască împreună cu el, nu-și dă seama de metamorfoza ei, nici ea nu-i spune adevărul, dar suferă îngrozitor când Sebi se întâlnește cu Cecilia și (bănuim) fac dragoste în patul lor (al lui Moni și Sebi), e geloasă, „dar n-are veleități de Lolită“.
Încă nu-mi dau seama dacă la baza cărții stă Metamorfoza lui Kafka sau personajul Benjamin Button, dar suprapunerile există. Într-un post-scriptum auctorial, autoarea ne spune că textul pe care îl prezintă azi a fost scris acum treizeci și ceva de ani, dar n-a fost publicat atunci și l-a rescris în întregime acum. Nu era rău să-l mai țină. (În rest, eu aș evita să-l alătur pe Kafka acestei cărți, parcă e prea mult, să rămânem cu bunul Benjamin Button, inocența lui e mult mai aproape de text.)
Cam asta e povestea cărții Aurul pisicii, un fel de telenovelă botezată ad-hoc roman de dragoste, nu că între cele două formule n-ar exista asemănări. Scenele căutate, neverosimilul, dar și excesele de montaj abundă, cartea pare mereu cârpită ca să poată continua (scena cu bătrânul-tânăr dintr-un turn din Sighișoara e aproape memorabilă, dar cu totul inutilă), de la pagina 200 încolo se simte că textul e lungit, colac peste pupăză intervenind în carte o aproape sofisticată prelegere de virusologie a cărei necesitate nu am înțeles-o.
Aș trece peste toate aceste lucruri, în fond și neverosimilul (nu e niciun fantastic implicat, îmi pare rău) devine de multe ori realitate, dar cel mai tare m-a izbit în text felul de a scrie al autoarei. Îmi vei permite să dau câteva exemple, destul de multe (le-am subliniat în text și ar fi păcat să se piardă în biblioteca mea):
„Din ea mai există azi doar o pernă de catifea, cea mângâiată atunci, cu necaz și, de câte ori o văd, mi se pare că-mi întâlnesc singura confidentă adevărată (…)“ (p. 35);
„Am visat că am două cărți interzise, le ascund într-o geantă de voiaj, când se aud bătăi cu pumnii în ușă. Au intrat niște oameni, în uniforme, eram terorizată că mi le vor găsi (…)“ (p. 39);
„Când se ducea la facultate, Sebastian purta verighetă ca să descurajeze, spunea, admirația studentelor pentru un profesor tânăr, deștept, «șaten cu ochi albaștri», cum, de altfel, noi, fetele de la Veterinară, știam că fac și alții“ (p. 41);
„Oricum, am mai avut un profesor cu preocupări asemănătoare, în familie, un strămoș, Emanoil Mihail Severin, anatomopatolog“ (p. 41);
„Eram deci cu el în tren, în drum spre Sighișoara, unde urma să petrecem Anul Nou, și i-am povestit una dintre amintirile mele din prima copilărie, dinainte de accident, când, tot așa, făcusem cu trenul drumul de la mare spre Cluj, atunci“ (pp. 110–111);
„În tren, i-am povestit lui Sebi cu destulă mirare, și cu necaz, despre descoperirea mea, și i-am indicat locul cu degetul“ (p. 111);
„Mă durea tot trupul sufletesc, toți mușchii lui, fiecare oscior și fiecare articulație, fiecare organ intern al sufletului (…)“ (p. 129);
„O vedeam mult mai rar pe buna noastră mamă adoptivă, când urcam să-i ducem chipsuri, pe care asistenta avea grijă să i le ia din mână, imediat ce mânca unul, și să i le arunce satisfăcută“ (p. 133);
„Ochii mai mari, fără cearcăne, foarte puțin sașii, atunci, mai târziu nu, acum iar da, cu sprâncene cam nesigure, pentru gustul meu, părul moale, care nu stătea nicicum și-mi năpădea fruntea, un nas aproape cârn, deși eu mi-l știam drept, dar Sebastian îmi spusese că urechile și nasul ne cresc toată viața, obrajii rotunjori, mi-ar fi venit să-i ciupesc, dacă aș fi fost înclinată spre ciupitul obrajilor, cu care adulții îi terorizează pe copii“ (p. 140);
„Eram într-o stare mizerabilă, nu dormisem aproape deloc și, când m-am spălat pe dinți, cu periuța mea rămasă la locul ei în pahar, lângă tubul de Colgate am găsit un ruj, și nu era al meu!“ (p. 158);
„Pe copertă, în medalioane, am mângâiat, în relief, un șarpe, o libelulă, un papagal și o pasăre dintr-o specie necunoscută mie“ (p. 188);
„Trebuie că fusese foarte obositor, pentru el, pe atunci, în primul an, în schimb pentru mine a fost, de la început, nespus de bine, iar răul l-a făcut doar timpul“ (p. 225).
Să nu dăm vina pe editor, nici pe redactor sau corector, întreaga responsabilitate pentru un text o poartă autorul sau autoarea, nimeni altcineva.
Când un text e scris așa – și te asigur că nu am dat toate exemplele, mai sunt – aproape că își pierde semnificația. Primul nivel al literaturii, cel obligatoriu, e nivelul stilistic. Trebuie să știi sau să poți să scrii și apoi să te străduiești să scrii frumos, abia mai apoi discutăm despre metafizică, metachimie, metamorfoze, fantastic, iubiri, moarte, orice vrei și ce nu vrei. Dacă nu treci de primul nivel, dacă nu poți controla fraze relativ simple și le sacadezi până la refuz transformându-le în recitative hip-hop de un umor involuntar copleșitor, ceea ce faci nu mai e chiar literatură, e simplă înșiruire a unor idei după o anumită schemă de montaj pe care cel mai probabil o știi dinainte, dar care nu se confirmă prin scris. Cum să spun, am întâlnit cărți care nu spuneau nimic, dar m-au vrăjit prin scrisul autorului sau al autoarei. Nu e cazul aici. Aurul pisicii e o sub-producție editorială care își merită cu asupra de măsură titulatura de bestseller, doar că avem de-a face cu un bestseller asemănător celor scrise de J.D. Robb (pseudonimul Norei Roberts).
