Dana Ștefan (născută în 1980) este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București și a parcurs și două programe de master, unul despre didactici ale disciplinelor filologice și unul despre pedagogii alternative și artă teatrală în educație. Este profesoară de limba și literatura română. Grupaje din poemele sale au apărut în antologiile Row of Masks (Editgraph, 2020) și O tandrețe strict teoretică (Cartex, 2025), dar și în reviste și pe platforme literare, precum Echinox, Tomis, Matca, Familia, Golan, Planeta Babel, O mie de semne, Noise Poetry. În 2019, a publicat un volum de poezie sub pseudonim, iar în 2025 i-a apărut volumul de poeme #deshumări, la editura Tracus Arte.
Nici nu se putea găsi un titlu mai potrivit și mai sugestiv pentru acest volum, decât #deshumări. Pentru că poeta Dana Ștefan exact asta face, poem cu poem: deshumări. Mai exact, sapă sau, mai bine spus, sondează în cele mai teribile tenebre ale propriei minți, ale propriei memorii afective, de la copilărie până în prezent, și le înfățișează în toată urâțenia lor, pentru ca, apoi, prin baia asumării depline și a încercării de a vedea în toate un scop mai înalt, să le spele și să le învăluie în lumină, picurând peste fiecare o serie de sentimente pozitive, cum ar fi acceptarea, curajul, dragostea, speranța și, foarte important, stropind din belșug toate „oasele“ deshumate cu apa vie a poftei sale de viață.
Interesant în parcursul cathartic al poetei este faptul că, deși amintirile sale ajung să coboare până în copilărie, momentul declanșator al seriei de anamneze este reprezentat de un eveniment petrecut recent: pierderea tatălui în timpul pandemiei de Covid 19, moment ce a afectat-o profund, zguduindu-i din temelii întreaga existență: „Subsemnata,/ în calitate de fiică,/ îmi asum respectarea prevederilor legii privind/ drepturile pacienților și normele de aplicare/ admit să fiu însoțită de o persoană/ desemnată și să respect toate indicațiile/ îmi păstrez toate actele și valorile/ asupra mea am înțeles/ că starea pacientului este foarte gravă/ înțeleg că voi pătrunde în spațiu/ cu risc de infectare/ mare și îmi asum riscul/ de a contacta o infecție cu potențial letal.// Sunteți sigură?/ Da.// (e acel DA tare și răspicat păstrat și nerostit niciodată la starea civilă)// Climate buffer space./ Ați pătruns într-o zonă de decontaminare./ Rămâneți pe loc./ Vă voi ajuta să vă puneți echipamentul./ Vă rog să nu atingeți nimic./ Masca o păstrați. Vă dau eu alta la ieșire./ Două perechi de mănuși, apoi protecția pentru încălțăminte:/ doi saci în care picioarele îmi intră până la genunchi./ Îi leg cu sfori ce se înfășoară în jurul gambelor./ Vă aduc o capelină să vă prindeți părul, apoi puneți asta/ (un alt sac, tip cosmonaut, cu decupaj rotund pentru față)/ Halatul vi-l pun eu: un soi de cămașă de forță sau de/ haină pentru măcelari, legată la spate/ Să nu uitați viziera./ Aveți 15 minute./ Nu văd nimic. Dar tata mă vede și mă recunoaște./ Scot viziera și-l privesc în ochi./ Are o mască de oxigen tip Cpap și ochii mai verzi ca niciodată“.
Evenimentul fatal al pierderii tatălui nu doar că o va purta pe poetă înapoi în copilăria din timpul comunismului, prin zilele Revoluției din Decembrie 1989 sau în primele momente ale tranziției la democrație, marcate de un haos general, pentru a rememora amintiri intense legate de tatăl său, ci îi va provoca o rană atât de puternică, încât va ajunge să se autoînvinovățească de moartea tatălui ei, moment pe care l-aș numi vârful de iceberg al durerii, al traumei, al negării realității și al adâncirii în iadul unor sentimente profund negative, ce gravitează în jurul vinovăției și al neputinței de a se ierta pe sine, sentimente ce o aruncă în pragul nebuniei: „Eu l-am omorât pe tata./ Se făcea că înfigeam un cuțit mare de/ măcelărie în coșciugul lui/ Cuțitul trecea de florile albe de crin, le/ reteza mirosul și-l transforma în roșu/ De fiecare dată mă trezeam transpirată,/ mușcând până la lacrimi perna plină de/ muci/ Cucuveaua cânta de ani buni în curtea/ liceului de dincolo de căminul aflat sub/ sechestru/ De data asta cântă pentru mine. Oare ce zi e azi?/ Râd așa cum am râs și când mi-a arătat/ cum să pun plăcile de BCA ca să închid/ nișa cavoului“.
Lupta pentru recâștigarea sinelui, înțelegând prin aceasta recăpătarea, în primul rând, a iertării de sine, apoi a stimei de sine și a iubirii de sine, va fi una foarte grea, întinsă pe tot parcursul volumului de poeme. Sensibilitatea sufletească o va face să trăiască cu maximă empatie primele zile ale războiului din Ucraina, iar vulnerabilitatea psihică o va arunca într-un război personal cu divinitatea, din care vor fi ieșit o seamă de poeme cu iz de erezie, de o duritate și totodată o sensibilitate aparte, care însă lasă la vedere iminența împăcării cu divinitatea și, implicit, cu sine: „Credința nu se termină ca pasta de dinți din tub/ când ai nevoie/ mai e puțină/ Armonia apasă mai greu ca angoasa/ Cui îi dă mâna să doarmă în pace/ În trecere, mi-ai doborât doi îngeri/ care zac acum pe fundul sufletului/ Nu au sânge, așadar nu caută/ să se ascundă în pământ“.
Între timp, în viața poetei se întâmplă și evenimente fericite, chiar sublime, cum ar fi nașterea unui copil și căsătoria cu omul iubit, reflectate în poeme de o sensibilitate aparte. Desigur că această revărsare de dragoste, împletindu-se cu credința, zdruncinată dar nu pierdută, va face ca sufletul și mintea poetei să revină la lumină, la o stare de împăcare cu sine, la o reașezare în firesc.
Totodată, întregul travaliu al deshumărilor a ajutat-o să capete mai mult curaj în fața vieții și să înțeleagă că nimic nu este cu adevărat fatal, atâta timp cât sufletul nu abdică și mintea nu cedează. Aceste două concluzii finale sunt reflectate cât se poate de bine într-un poem de la finalul volumului: „Timpul plouă cu libelule/ În rai e alb și am o senzație de frig/ O să comand niște nori.// Cum nu încap în easybox,/ o să le cer să-i livreze direct pe cer.// Sunt tot eu, dar nu mai sunt eu toată“.
De altfel, metamorfoza sufletească se reflectă inclusiv în dinamica estetică a volumului: dacă la început, când trauma este cea care dictează, avem de a face cu poeme fluviu și o apetență spre epic, care vin din nevoia de a povesti pentru a te vindeca, pe parcurs, prin începerea și avansarea procesului de vindecare, poemele devin mai scurte, mai concentrate, ajungând chiar la minimalism; totodată, se remarcă o tranziție lină de la epic la liric, la figuri de stil, la exprimări delicate, la folosirea unor imagini din sfera diafanului și a frumosului, semn că ponderea luminii în mintea si sufletul poetei este deja mult mai mare decât cea a întunericului, a umbrei.
Morala pe care ne-o propune poeta Dana Ștefan prin parcurgerea acestui volum de poeme este aceea că, indiferent câte suferințe ne scoate viața în cale, indiferent de câtă moarte fizică sau sufletească se interpune în traseul nostru prin lume, viața trebuie să meargă mai departe, purtând stindardul dragostei, singurul motor care arde neîncetat și care face ca tot răul să se convertească în bine.
