De la Templul lui Hercule la Băile Herculane

Start

De câte ori văd apa curgând fără rost dintr-un robinet uitat deschis, îmi vin în minte câmpiile de piatră din Iordania, deșertul portocaliu, colinele Ammanului acoperite de clădiri albe și pe fiecare clădire butoaie cuplate la rețeaua de alimentare cu apă a orașului. Ceea ce pentru unii dintre noi înseamnă comoditate, în alte părți ale lumii sunt picături de diamante. Imperii au dispărut de-a lungul timpului din lipsa apei și probabil că și civilizația noastră se află într-un pericol pe care ne străduim să-l minimalizăm. Refuzul de a accepta realitatea face parte din sistemul nostru de apărare, iar iluziile sunt benefice până la un punct. În limba engleză, două litere fac diferența dintre iluzie (delusion) și delirant (delusional). Valabil și în deșert.

Ajungem după amiaza în Wadi Rum, deșertul din sudul Iordaniei aproape de granița cu Arabia Saudită, numit și Valea Lunii, din 2011 în Patrimoniul UNESCO, ținut spectaculos de dimensiunile New Yorkului. Drumul din Amman la Wadi Rum e plat și sterp, la dreapta și la stânga șoselei se întind doar câmpii cu pietre sfărâmate negre-cenușii. Nu crește nimic și nu se întâmplă nimic. Dacă oprești la o benzinărie, e bine să ții ferestrele închise, nori de muște se iau după tine. Căldura nu e sufocantă, dar uscăciunea și monotonia îți dau amețeli dacă te gândești că poți printr-o întâmplare să rămâi acolo pentru un timp. Nu trec multe mașini, oamenii par și mai puțini. Câteva capre scormonesc printre pietrele încinse, deși nu se întrevede niciun fir verde. În fața benzinăriilor, există mai peste tot cineva care agită un furtun cu apă în semn că acolo îți poți spăla mașina. Apa, cuvânt la fel de magic precum deșertul.

Parcăm la intrarea în Wadi Rum într-un spațiu amenajat pentru turiști. De aici ne va lua un beduin cu jeepul lui și pentru câteva ore vom vizita formațiunile stranii ieșite din nisipul de culoarea soarelui la apus: roci de granit, munți portocalii, dune și canioane, ruine de temple, inscripții preistorice ale culturii nabataenilor care au locuit aici cu mii de ani în urmă. În deșert nu există drumuri, doar beduinii au dreptul să conducă turiștii în jeepuri solide care pot urca pante de nisip abrupte. Să ne rugăm să nu avem parte de vreo furtună de nisip. Beduinul mă invită să merg lângă el în cabină, văzând probabil că mă mișc mai greu, vorbește suficient de bine engleza, mă servește cu prăjituri mici cu gust de curmale, îmi spune că are șapte copii și două cămile. Beduinii trăiesc simplu, în case mici de piatră la marginea deșertului, unii chiar în corturi tradiționale, sunt pașnici și prietenoși. Iordanienii mi-au lăsat impresia că sunt ospitalieri, cuminți și zâmbitori, în ciuda faptului că pentru cei mai mulți existența pare austeră. O țară cu criminalitate foarte redusă, în care nu am văzut cerșetori, în care turiștii nu sunt acostați sau presați de vânzători ambulanți.

Peisajul e halucinant, trecem pe lângă arcuri din sandstone, intrăm în defileuri înguste, escaladăm dune, ne oprim să fotografiem „The Seven Pillars of Wisdom“, formațiune pietroasă legată de trecerea ofițerului britanic T.E. Lawrence prin Wadi Rum în timpul revoltei arabe din 1917. Multe filme au fost turnate aici, începând cu Lawrence al Arabiei (1962), până la cele mai recente Mumia, Războiul stelelor și Dune, iar datorită formațiunilor și culorilor roșiatice, Ultimele zile pe Marte, Planeta roșie, Marțianul.

Înnoptăm într-o tabără în deșert, experiență care depășește orice așteptări. Cortul nostru, simplu pe dinafară, are confortul unei camere de hotel de cel puțin patru stele. Într-un cort mai mare se află o cafenea elegantă de pe terasa căreia poți contempla munți și roci sculptate natural, sorbind o limonadă rece ori trăgând din narghilea… Băuturi alcoolice nu se servesc, nici măcar la cina opulentă servită într-un cort imens, unde se adună turiștii după ore de mers prin deșert. Majoritatea sunt din Europa, doar două tinere de la masa vecină arată a americance, n-am să spun prin ce, dar se dovedesc a fi din Dubai. Se lasă noaptea și cerul se aprinde. Stelele sunt atâtea de mari, de multe și de jos, încât ai sentimentul că te afli într-un planetariu, ori că în orice moment una îți va cădea pe creștet.

A doua zi, în drum spre Petra, am decis să conducem pe o scurtătură, idee nu prea grozavă odată ce am intrat între văi și coline mai deșertice decât deșertul, unde timp de peste o oră nu am întâlnit nicio mașină și n-am văzut nici urmă de viață, nici indicatoare. Benzina era și ea pe terminate. Am pus GPS-ul care arăta doar un ecran alb cu un firișor gri în mijloc. Vocea GPS-ului în Iordania este masculină, ne dirijează ferm înainte, dar înainte nu se întrevede nimic, doar nisip și piatră. Suntem tăcuți și încercăm să părem relaxați. În fond, am călătorit în multe locuri izolate din lume, din deșertul Atacama în Patagonia și Amazon, în locuri mult mai periculoase, din jungla columbiană în cea din Guatemala sau Cambodgia, ne aflăm acum într-o țară liniștită și sub control monarhist, ne facem curaj, până ce în sfârșit apare la orizont  autostrada și semnul spre Petra, marea atracție a Iordaniei, unde anual vin peste 1 milion de vizitatori. Mulți români călătoresc la Petra, grație distanței relativ scurte, doar trei ore de zbor. Majoritatea alege să zboare însă la Aqaba, mai aproape de Petra, port la golful Mării Roșii, pentru a evita aglomerația din Amman, oraș cu peste 4 milioane de locuitori, dar vibrant și interesant, cu vestigii romane și grecești, cartiere rezidențiale elegante și hoteluri moderne, vegetație luxuriantă, piețe cu fructe exotice și mirodenii. Pe una dintre coline se află Citadel, cu Templul lui Hercule și complexul Umayyad din secolul al VIII-lea, pe alta ruinele teatrului roman din secolul II, amfiteatru din piatră cu o capacitate de 6 000 de locuri în care se organizează spectacole.

Bucătăria iordaniană este sofisticată și savuroasă. Cel mai popular este mansaf, miel pregătit în iaurt și servit cu orez, dar și mujadara, o combinație de linte, orez și mirodenii, numeroase tipuri de humus și falafel. Beduinii și-au dezvoltat o bucătărie a lor, adaptată la viața nomadă, carne marinată amestecată cu vegetale, coaptă în cărbuni aprinși sub nisip, zaarb, nimic mai bun de mâncat seara în jurul focului sub stelele deșertului, urmat de ceai și amestec de nuci prăjite.

Într-una dintre serile petrecute în Amman, am fost invitați la cină de Hassan, palestinian căsătorit cu o româncă. O casă generoasă înconjurată de grădini cu trandafiri și buganvilia, care găzduiește o colecție de artă arabă de peste 2 000 de lucrări comisionate de gazde din Siria, Irak, Yemen, Iordania, România. Ni se servește maqluba, un preparat cu tradiție de secole în bucătăria iordaniană, un fel de tort din orez cu bucăți de pui fier la foc mic, condimente și vegetale.

Regatul Iordaniei, definit prin stabilitate politică, toleranță și bună diplomație în acea parte tulburată a lumii, a primit încă din 1948 refugiați din țările vecine, devenind casa a peste două milioane de palestinieni, aproape un milion jumătate de sirieni, irakieni creștini, yemeniți și libieni care conviețuiesc prețuind și resursele limitate, și șansa unei vieți pașnice.

Loc de intersecție al caravanelor venite din Arabia, Egipt, Siria, locuită din timpuri preistorice, fosta capitală a Regatului Nabatean, Petra datează din anul 300 î. Hr. și este unul dintre cele mai faimoase complexe arheologice, îmbinând arhitectura helenistică în monumentalitatea naturii și a tradiției estice. Unicitatea Petrei constă în armonia construcțiilor făcute în parte de om, în parte de natură, înconjurate de munți și defileuri, temple și amfiteatre, mormintele regilor nabataeni, biserici, The Treasury, cel mai impresionant templu de piatră roșie înalt de 45 m cu o fațadă sculptată în stil grecesc, unde se crede că se aflau comori sau documente antice. Complexul are dimensiuni foarte mari, ai nevoie de condiție fizică bună pentru a-l străbate de la o poartă la alta, pentru a escalada stânci spre vestigii, pe un teren denivelat sub soarele încins. Unii recurg la cămile sau măgari, alții, la mașinuțe electrice, dar cei mai mulți vor să parcurgă locul la pas. Dacă ești pentru prima oară într-un astfel de peisaj, impresia e maximă. Chiar și pentru noi, care în America am fost de multe ori în Canioanele din Utah, Nevada și Arizona, Petra nu pare mai puțin spectaculoasă.

Pe zborul Ryan Air spre București sunt numai români. Unii au petrecut o săptămână în Iordania, alții au avut legătură în Amman venind din Thailanda sau Japonia. Mă bucur de fiecare dată când vin în România pentru cât de mult s-a schimbat calitatea vieții, întâlnești români în orice parte a lumii. În cele trei ore de zbor internațional nu ni se servește nimic, în schimb, suntem anunțați că putem cumpăra lozuri în plic. Mi s-a părut că nu înțeleg bine. Este pentru prima oară când văd într-un avion că este promovată încercarea norocului. Dar anul acesta aveam să descoperim că și la televizor, pe orice canal, în pauzele publicitare, alături de reclamele la medicamente, mai nou românii sunt îndemnați să-și încerce cu orice preț norocul. Pariurile au devenit sport național, dar nu e clar cine are de câștigat. Orașele sunt împânzite de cazinouri și săli cu jocuri de noroc, afacere bună, se pare, în ciuda păgubiților.

După două zile, plecăm spre clisura Dunării, la Orșova și apoi pe valea Cernei, spre Herculane. Discrepanța e mare. Din deșertul și câmpiile pietroase ale Iordaniei, în explozia de vegetație cu verde copleșitor, munți împăduriți și ape. Ca tot românul, redescoperim ce țară frumoasă avem.  Pe marginea șoselei care șerpuiește accidentat, din loc în loc apare câte o cruce uriașă de lemn cu Iisus pictat în culori țipătoare. Nimic înălțător, doar un kitsch cu câte un citat care îți dă fiori: Fii gata, Împărăția Domnului e aproape… și altele asemănătoare. Cum ți-e norocul. Poate ar fi mai bine ca cei care au finanțat sutele de cruci pe șoselele din România să pună pancarte cu Legați-vă centura de siguranță sau Conduceți responsabil sau pur și simplu să doneze banii pentru întreținerea drumurilor.

Hotelul în care stăm e curat, de patru stele adevărate, prin fereastră se văd munții. Ieșim binedispuși pe balcon să ne bucurăm de aer curat și de liniște, dar trebuie să intrăm imediat înapoi și să închidem bine ușa. Din vale vine miros înecăcios de fum și bubuie în difuzoare muzică populară. La o tarabă, un întreprinzător frige mici de dimineața până seara târziu și, ca să atragă clienții, pune și muzică la volum maxim. Plecăm spre centrul orașului. Nu mai fusesem la Herculane de patruzeci de ani, iar amintirile îmi erau oarecum voalate. Drumul e frumos, pe malul Cernei, practic treci prin pădure, cu poduri, viaducte și statui antice, e adevărat că lăsate în voia naturii, dar nu te deranjează. Încă. Până când ajungi în centru și intri în depresie. Una dintre cele mai frumoase și mai vechi stațiuni balneare din Europa, pe vremuri, este azi lăsată în paragină, clădiri monumentale, temple, statui și băi din timpul romanilor sunt abandonate. Fondate în timpul Împăratului Traian, Therme Herculi își trag numele de la fiul lui Zeus și al Alcmenei, Hercule fiind patronul izvoarelor termale în mitologia greacă. În 1736, stațiunea este modernizată și sunt ridicate alte monumente, băi, poduri, hoteluri, în stil baroc austriac, unic în Europa. Împăratul Austriei spunea în 1852 că Herculane este „cea mai frumoasă stațiune de pe continent“. Azi, se poate spune doar că este de o frumusețe tristă. Greu de înțeles neglijența guvernelor successive postdecembriste pentru o astfel de bijuterie arhitectonică asociată cu bogăția izvoarelor terapeutice, care ar fi putut fi o atracție majoră pentru turism și tratament. Inutil să mai adaug spectacolul grotesc de care ai parte chiar pe șosea. Oameni în costume de baie și papuci, de diverse vârste și proporții, trec printre mașinile parcate și coboară pe poteci neamenajate spre așa-zisele băi, o imagine jalnică și o paradoxală senzație de insalubritate, în ciuda proprietăților vindecătoare ale izvoarelor. Iresponsabilitate, corupție, nepăsare. Două clădiri monumentale, din zecile lăsate în paragină, sunt învelite în pânze de construcții, de unde se aud bufnituri discrete, în semn că se lucrează… În ritmul ăsta, probabil că în două mii de ani de-acum vor ajunge la splendoarea de acum două mii de ani. Să nu ne pierdem speranța. Plecăm pe Valea Cernei, spre Podul lui Dumnezeu. Începe o ploaie torențială, cad stânci, vântul se întețește. După o curbă dramatică, apare pe marginea șoselei, pe o cruce care tremură în furtună, un Iisus uriaș: Ești pregătit?

Imagine reprezentativă: Fatima Mian

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×