E greu să mai spui ceva nou despre New York. A apărut în atâtea cărți și filme, generațiile postdecembriste au crescut cu el, aproape că au crescut în el, știm cu aproximație pe unde-i Statuia Libertății sau de unde începe Brooklyn Bridge, vedem cu ochii închiși priveliștea din vârful Empire State Building, am recunoaște de îndată Cortlandt Alley, pentru că tot ce se poate întâmpla pe o alee întunecată acolo a fost filmat, ne este familiar interiorul rafinat al Tiffany & Co., am auzit de Broadway, Wall Street sau Madison Avenue, știm scheletul de T-Rex de la American Museum of Natural History, cărucioarele cu hotdogi din Central Park și taxiurile Crown Victoria (sau Checker Marathon, dacă ne mai amintim de Taxi Driver — astăzi însă majoritatea au fost înlocuite cu modele noi de mașini electrice), și ne-am simți ca acasă dacă ne-am trezi la Monk’s Café din Upper West Side (în realitate, Tom’s Restaurant) sau, prin absurd, la fictivul Central Perk din Greenwich Village.
Chiar și dacă ți-ai propune să înșiri banalități despre un oraș mitic, de unde să începi? Am zis mereu că-i întotdeauna o idee bună să pornești de la o carte – multe lucruri încep (și se termină) cu o carte, ba chiar, dacă e să-i dăm crezare lui Mallarmé, toate lucrurile există doar pentru a ajunge într-o carte. De la creațiile lui Washington Irving la cele ale lui Walt Whitman, de la Capote la Updike, Cheever, Auster, DeLillo, Fitzgerald, Plath, Betty Smith, J.D. Salinger, o pleiadă de opere ți-ar putea servi drept ghid prin cele cinci boroughs. Alegerea însă-i ușoară, măcar pentru mine, căci nicio altă carte nu mă transpune în New York mai bine decât legendara De veghe în lanul de secară.
O spun chiar dacă apropierea mea de cartea asta a fost și este anevoioasă. Am citit-o prima dată în adolescență și, spre surprinderea mea, nu mi-a plăcut. Însă mi-a rămas în gând. E ceva în aceste pagini care se agață de tine și rămâne așa chiar și după decenii. Am recitit-o zilele trecute, nu mi-a oferit acel extaz livresc al marilor cărți formatoare, însă nici nu mi-a dat drumul. Așadar, această relatare despre New York poate începe în Central Park, pe o bancă în fața South Pond, iazul de lângă intrarea de sud, unde stau acum și scriu, privind rațele și, de partea cealaltă, zgârie-norii, în strigăte de mockingbird și acorduri de kingri, deși la fel de bine ar fi putut porni din Grand Central Station, unde am coborât aseară din trenul dinspre JFK, chiar în toiul unei manifestații care avea să conducă la ciocniri între militanții pro-Palestina și cei pro-Israel.
În vastitatea sa, Central Park încă are porțiuni neîmblânzite și astfel constituie o oază de relativă liniște, prețioasă într-o metropolă celebră pentru vacarm, aglomerație și agitație, ceea ce ne dă un prilej să ne gândim la nevoile feluritelor firi artistice și la cum orașul ăsta le poate satisface, fie prin exuberanța colorată și zgomotoasă, fie prin angoasa traiului cotidian într-un loc al unui perpetuu dat din coate. Pentru Holden Caulfield era un sanctuar, așa cum decenii mai târziu avea să devină, la propriu, și pentru protagonistul din Palatul lunii al lui Auster. Newyorkezii sunt adeseori descriși ca fiind duri, direcți, practici, cinici și adaptabili. Nu-s chiar primele trăsături care-ți vin în minte când te gândești la un artist. Salinger, un newyorkez born and raised, s-a născut aici, la maternitatea de pe West 61st Street, a copilărit la intersecția dintre 103rd și Riverside Drive (pe Riverside Drive locuia și Tom Hanks în You’ve Got Mail), apoi pe West 82nd, iar adolescența și-a petrecut-o la 1133 Park Avenue, în eleganta Upper East Side.
Acestea sunt detalii semnificative, căci, așa cum remarca William Maxwell, editor la New Yorker și unul dintre cei care au contribuit la promovarea unor scriitori precum Salinger, Cheever, Nabokov sau Updike, e o diferență însemnată între a descoperi New Yorkul ca adult și a-l înfrunta încă din copilărie. Astfel, Salinger nu doar că a cunoscut amănunțit multiplele fațete și straturi ale orașului aproape nelipsit din prozele sale și, ca orice localnic, a învățat să-l iubească și să-l urască deopotrivă, dar pare plămădit din aceeași materie cu a locului pe care, inevitabil, l-a ales drept scenă pentru personajele sale. Un loc care, în scurt timp, a devenit el însuși un personaj.
Un exponent al melting pot-ului newyorkez prin sângele său evreiesc, lituanian, german, irlandez și scoțian, Sonny, așa cum îi spuneau părinții săi, abordând efemerul a reușit să surprindă tocmai esența neperisabilă a unui oraș ca niciunul altul. În ciuda universalității scrierilor salingeriene, nu poți scăpa de senzația că întâmplările înfățișate nu s-ar fi putut petrece în altă parte decât în Manhattan. De veghe în lanul de secară este, printre altele, o capsulă a timpului, căci în cele opt decenii de la apariția celei mai cunoscute cărți a lui Salinger, New Yorkul a trecut prin nenumărate schimbări, prin revolte rasiale, o creștere accelerată a șomajului, a criminalității și a consumului de droguri, greva gunoierilor din 1968, era Beame, doom and gloom, cu broșurile Fear City, criza fiscală din anii ’70 și evitarea in extremis a falimentului, pana de electricitate din 1977, atentatul din 11 septembrie 2001. Multe dintre clădiri sunt încă acolo, parcul încă este acolo, dar tot ceea ce le înconjoară s-a transformat. Infernul urban despre care scria Harold Bloom a tot crescut, a ajuns la o nouă vârstă, dezvoltând noi și noi cazne pentru sufletele nebănuitoare prinse într-însul.
Holden Caulfield privea iazul din fața mea, întrebându-se unde se duc rațele iarna — am găsit într-un ghid edificator că la sfârșit de toamnă acestea se mută pe Harlem Meer sau la Rezervor, unde apa e prea adâncă pentru a îngheța. S-a scris mult despre rațele lui Salinger, despre grija pentru făpturile neajutorate (Phoebe, bunăoară), despre impulsul de a proteja, despre dorința de stabilitate și continuitate, de un punct fix într-un mediu care pare într-o permanentă mișcare și schimbare, despre neîncrederea în lumea adulților și un ultim popas înainte de a părăsi copilăria, despre nevoia atavică a unei legături cu natura pe care o nutresc până și cei născuți și crescuți într-un habitat de beton și sticlă. Revin asupra ideii că un parc e un sanctuar, un loc al regăsirii, unde poți uita pentru o clipă existența care, chiar dacă nu dispare, măcar își încetinește ritmul. Natura e autentică, e cu desăvârșire lipsită de falsitatea pe care Holden o vedea pretutindeni printre semeni. Paradisul presupune întotdeauna un cadru natural, paradisul nu e niciodată antropic.
Pentru De veghe în lanul de secară, Central Park servește drept epicentru. Iazul, caruselul, grădina zoologică. În capătul dinspre nord al parcului se află muzeul amintit mai sus și ale cărui diorame, aceleași de decenii, încremenite într-o anume clipă, simbolizează stabilitatea în mijlocul decorurilor veșnic schimbătoare. Dacă mergi două stații de autobuz, lăsând în urmă Biltmore Theater de pe Broadway, ajungi pe 53rd Street, unde până în anii ’60 era deschis Stork Club, amintit de Holden în contrast cu Lavender Room, ca un loc unde se aduna lumea bună. Câteva stații mai încolo, Penn Station, unde Holden a coborât (clădirea veche a fost demolată în 1963), iar puțin mai încolo dai în 34th cu 8th, unde în carte se găsea hotelul Edmont, unde „mișunau țăcăniții ca furnicile“ — revezi scenele cu prostituata și proxenetul-liftier.
În aceeași zonă e Seton Hotel, „unul din locurile alea cu aere de sofisticăreală, unde stau snobii ca-n vitrină“, lipsit în realitate de extravagantul Wicker Bar. La șase stații de metrou de aici începe Greenwich Village, în care se găsea jazz-clubul Ernie’s și care a constituit timp de decenii unul dintre fiefurile scriitorilor newyorkezi. Întrucât sfârșitul se învecinează adeseori cu începutul, cum ieși din parc, după ce treci de The Plaza, pe care oricine a deschis televizorul de Crăciun în ultimii douăzeci de ani îl va recunoaște din aventurile newyorkeze ale unui alt puști, Kevin McCallister, dacă o iei drept, ajungi la clădirea de pe 71st și 5th, adresa apartamentului de la etajul al douăsprezecelea unde Holden își încheie peripețiile.
De partea cealaltă a parcului, în Upper West Side, unde Salinger a locuit în copilărie, se găsește The Dakota, clădirea în fața căreia John Lennon a fost asasinat de Mark David Chapman, care a invocat cuvintele lui Salinger din De veghe în lanul de secară ca fiind imboldul pentru crima sa. Salinger deja se retrăsese din viața publică și ducea un trai retras în casa sa din New Hampshire, departe de presiunile și obligațiile aduse de faimă, departe de metropola care, între încântare și dezgust, familiaritate și alienare, scindează eul. Uneori tocmai ceea ce hrănește opera poate distruge autorul.
Călătorule aflat pentru prima sau a zecea oară în New York, cum ți-ai petrece ziua dacă nu vizitând fie AMNH, fie The Met și plimbându-te prin Central Park până la carusel (nota bene, cel de azi nu e cel original, care a ars în anii ’50), dar mai înainte, oprindu-te pe o bancă în fața South Pond și deschizând, a câta oară, insolitul ghid scris de un tânăr care la treizeci și doi de ani, în ciuda împotrivirii sale, a devenit nepieritor ca însuși Manhattanul?
Imagine reprezentativă: Ralph Steiner, Five Corners, 1935
