„Dintre numeroasele instrumente ale ființei omenești, cel mai uluitor este, fără putință de tăgadă, cartea. Celelalte sînt prelungiri ale trupului. Microscopul, telescopul sînt prelungiri ale privirii; telefonul este o prelungire a glasului. Mai apoi avem plugul și spada, prelungiri ale brațului. Însă cartea e altceva. Cartea e o prelungire a memoriei și imaginației.“1 (J.L. Borges)
Cartea nu a fost niciodată doar un obiect. Ea a reprezentat încă de la începuturile apariției sale un pilon esențial al cunoașterii și progresului uman. A servit ca instrument pedagogic, ca sursă de putere politică, de inspirație religioasă, cât și ca operă de artă. David Finkelstein și Alistair McCleery ne oferă un model al evoluției cărții în cultura occidentală. Ei împart evoluția sa în trei faze principale. Prima marchează trecerea de la cultura orală la cea scrisă, un proces complex care a implicat dezvoltarea alfabetului, consolidarea limbajului, crearea structurilor economice de comerț, inventarea instrumentelor de scriere (precum cerneala, hârtia și codexul), cât și stabilirea sistemelor de scriere. A doua mare transformare a venit odată cu trecerea de la alfabetizare la tipar. Înainte de această fază, cultura scrisă avea ca suport principal manuscrisele copiate de scribi, dar invenția tiparului a schimbat în mod radical modul în care informațiile erau produse și distribuite. Treptat, tiparul a fost adoptat de instituțiile culturale și sociale, facilitând astfel apariția materialelor destinate consumului în masă. Pe măsură ce societatea a devenit tot mai industrializată, tiparul a devenit un element central. Astăzi, asistăm la cea de-a treia mare schimbare: trecerea de la tipar la conținutul digital2.
În prezent, cartea pare să fie pe cale de dispariție ca obiect fizic. Însă, din punctul de vedere al însemnătății, putem spune că avem de-a face cu un anume cult al cărții. La ce mă refer mai exact? Înainte de a răspunde la această întrebare, vreau să clarific ce înțeleg eu prin cuvântul „carte“. Putem fi de acord că definirea acestui concept este o operațiune destul de riscantă. Asta nu o spun doar eu, ci și diferiți specialiști. Ceea ce citești acum poate fi catalogat drept o parte dintr-o carte. Asta pentru că nu mă refer la carte așa cum este ea definită în mod tradițional, drept „un text compus din foi legate pe o hârtie tipărită“3 (codexul tradițional cu care suntem obișnuiți). O definiție a cărții ce are în vedere doar codexul ar exclude două milenii de carte înainte de tipar, cât și diversele forme de comunicare textuală ce au urmat inventării codexului. Pentru mine, termenul „carte“ este sinonim cu numeroasele forme de comunicare textuală scrisă pe care le-a adoptat omenirea de-a lungul timpului: sulul (denumit și volumen), codexul, ziarul și mijloacele de comunicare electronică din zilele noastre. Așa cum a spus un intelectual celebru într-o formulă mult mai concisă, „cartea este un fel de roată, un soi de perfecțiune imposibil de depășit ca pricipiu. Când o civilizație inventează roata, ea este condamnată să se repete ad nauseam“4. Ceea ce mi-am propus a fost să scriu o „istorie“ a cărții nu dintr-o perspectivă fizică (nu mă interesează să vorbesc despre diferitele forme pe care cartea le-a avut de-a lungul timpului), ci din perspectiva valorii și a aprecierii de care s-a bucurat ideea de carte (deci, de cuvânt scris) în diferite epoci istorice. Am fost anticipat de Borges, lucru ușor de înțeles având în vedere că multe dintre scrierile sale au ca temă principală cartea. În volumele Borges oral (1979) și Alte investigații (1952) există câteva pagini de reținut despre carte. Astfel, ceea ce voi scrie mai departe are ca punct de plecare cele două volume semnate de Borges. Înainte de a continua, e important de menționat că prin expresia „cultul cărții“ mă refer la dominația cuvântului scris asupra celui vorbit.
Azi ne raportăm la textul scris ca la un simbol al voinței noastre de eternitate. Mai exact, e un instrument de comunicare destinat să reziste trecerii timpului. Dar lucrurile nu au stat așa dintotdeauna. Există două fraze grăitoare în acest sens: una îi aparține lui Homer, care în cântul al VIII-lea din Odiseea spune: „Despre zei se spune că au țesut nenorociri oamenilor, pentru ca generațiile viitoare să-i slăvească prin cântecele lor“. Cealaltă frază îi aparține lui Mallarmé. Într-un citat celebru, acesta repetă cele spuse de Homer: „Totul, în lume, există pentru a sfârși într-o carte“. Observați cele două deosebiri: grecii vorbeau de generații care cântă, în schimb Mallarmé vorbește de un obiect menit să străbată timpul.
Societățile antice timpurii erau preponderent culturi orale, în care scrisul juca un rol limitat și specializat. Asta înseamnă că nu exista un cult al cărții. Cartea era văzută drept un substitut al cuvântului rostit, un fel de ghid care să însoțească o învățătură orală. Să ne amintim că primii mari gânditori au fost maeștrii orali (precum Pitagora sau Socrate). Pentru a păstra și a transmite mai departe cunoașterea, aceștia redau informația pe cale orală într-un mod repetitiv, până când ascultătorul interioriza și reținea sensul învățăturilor. Pitagora a ales să nu scrie pentru ca învățăturile sale să trăiască și după moartea sa în sufletul discipolilor. Să ne amintim de ceea ce spunea Platon despre cărți în Phaidors. Pentru el, cărțile sunt asemănătoare cu figurile pictate, care par însuflețite, dar „dacă le încerci cu o întrebare, ele se învăluiesc într-o foarte solemnă tăcere“5. Pentru a corecta aceasta muțenie a cărților, inventează dialogul platonic. În felul acesta se păstrau multe dintre tradițiile discursului oral, repetitive ca natură și concepute pentru a facilita un dialog în care cineva își articula gândurile în termeni vorbiți. Se păstra sentimentul că „o carte era un fel de rostire, un eveniment în cursul unei conversații, mai degrabă decât un obiect. […] Astfel de poziții reflectau adaptarea stilurilor oratorice pentru scopuri scrise“.6 Pentru Platon, doar cineva de o naivitate extraordinară putea crede că ceea ce scriem ne poate oferi mai mult decât prilejul de a ne reaminti ceea ce deja știm. Reținem că pentru aceste civilizații cuvântul rostit era înaripat și sfânt, pe când cel scris era mort. Cuvântarea scrisă era privită drept un simplu simulacru. Ceea ce merită subliniat aici este felul în care Platon se folosea de convențiile și cadrele de referință vechi (adică de memoria și de tradițiile culturii orale) pentru a face față noilor realități. Încă din timpul vieții lui Platon se produsese o schimbare: „grecii interiorizaseră în cele din urmă scrisul – un proces care a durat câteva secole după dezvoltarea alfabetului grec în jurul anilor 720–700 î.Hr“.7
Mult mai târziu va începe acest proces care va culmina cu predominarea cuvântului scris asupra celui vorbit. Acestui eveniment i se va suprapune o nouă noțiune atribuită cărții, provenită din Orient și cu totul străină pentru Antichitatea clasică, aceea de Carte sfântă. Începând cu acest punct al istoriei cartea devine o operă divină, nu un simplu înlocuitor al cuvântului rostit. Întâlnim acest concept în lucrarea lui Spengler, Declinul Occidentului. Din capitolul pe care el îl consacră culturii magice aflăm că scrierea, în cazul acestor popoare, avea menirea de a închide în paginile cărții adevărul pogorât din cer. Altfel spus, Cartea sfântă, obiectul tuturor religiilor magice, era venerată pentru că a reușit să traducă și să transcrie ceva din cuvântul divin. „De această concepție despre natura Cărții sfinte se leagă în întregime identitatea, complet străină de modul nostru de a gândi, dintre expresiile «Dumnezeu vorbeşte» și «Scriptura spune»“.8 Coranul este exemplul principal dat de el, însă aceeași viziune există și în iudaism cu Torah. Credința era că aceste texte au fost transmise din cer sau revelate într-un mod supranatural. Conform legendei, „într-o viziune celestă Mohamed a văzut suluri de hârtie secrete pe care le putea descifra «în numele Domnului», în ciuda faptului că nu ştia să citească“.9 Cât privește Biblia ebraică, se spune că „Moise a primit Torah de la Dumnezeu carte cu carte“.10 Se poate observa că simplul fapt de a scrie a căpătat o importanță aproape magică, de parcă autorul scrierii ar avea o relație cu Dumnezeu și cu tainele Creației. Pe lângă asta, scrisul a avut un rol esențial în consolidarea autorității religioase, fiind inclus în ritualurile bisericești cu scopul instruirii credincioșilor. Astăzi, cartea și-a pierdut aura magică, devenind un simplu instrument de petrecere a timpului liber, am putea spune un simplu obiect de consum zilnic.
Odată cu începutul secolului XXI, omenirea pare să treacă printr-o revoluție a informației ce anunță apariția unei probleme des dezbătute: moartea cărții. În ce măsură există cu adevărat această criză a cărții? Astăzi, impactul computerizării a dus la transformarea felului în care transmitem, consumăm și interacționăm cu textele. Majoritatea celor care vorbesc despre moartea cărții cultivă o idee fixă: cartea fizică va dispărea pentru că a ajuns să nu mai fie principala formă de comunicare textuală scrisă. Momentan, internetul nu a dus la dispariția cuvântului tipărit. Dar chiar dacă o va face în viitor, acest lucru nu va însemna moartea cărții. Personal, chiar dacă acest obiect nu va mai fi unul material, ci doar un simplu instrument electronic, cartea va continua să fie ceea ce este. De ce spun asta? Înainte, cititul era un privilegiu pentru un număr restrâns de oameni. Astăzi, epoca internetului ne-a adus într-un punct în care toată lumea poate (și este nevoită) să citească. Pentru citit avem nevoie de un suport. Nu are importanță dacă alegem să folosim o carte sau un Kindle. De-a lungul evoluției sale tehnologice, cartea și-a modificat doar forma, nicidecum funcția.
Revin la ceea ce spuneam: în ceea ce privește cartea tipărită, aceasta este departe de a-și încheia existența. Până acum, cartea convențională a fost declarată „moartă“ de atâtea ori încât am încetat să ne mai facem griji pentru această amenințare. Epoca electronică nu a dus la dispariția cuvântului tipărit. De fapt, unii au susținut că noile medii digitale au potențialul de a extinde viața cărții. Asta pentru că „noile tehnologii nu șterg tehnologiile vechi, ci adaugă noi straturi de complexitate modului în care primim și folosim informațiile.“11 În acest caz, tehnologiile contemporane vor acționa ca un supliment, nicidecum ca un substitut al cărții tipărite.
Din dorința de a oferi un text cât mai concis, am ales să rezum „istoria“ cărții la aceste trei perioade. Spre final, vreau să vă prezint o incertitudine personală: oare cărțile care au ajuns până la noi sunt cele mai bune? Sau dimpotrivă, ceea ce am pierdut era partea mai valoroasă? De fiecare dată când mă confrunt cu aceste întrebări am în minte același exemplu: în cultul pe care lumea elină îl închina zeului Dionysos, serbările dionisiilor ocupau un loc de cinste. În cadrul acestor serbări erau organizate întreceri dramatice. Știm că figura dramatică care a câștigat cele mai multe astfel de întreceri a fost Sofocle. Mai știm că Oedip rege a obținut doar locul al doilea la un astfel de concurs. Locul întâi i-a revenit unui anume Filocles (nu se știe exact pentru ce piesă). Din păcate, niciuna dintre creațiile sale nu s-a păstrat până azi. Amănuntul mi se pare pitoresc, dar și revelator: ceea ce numim cultură e un lung proces de selecție și cernere, este ceea ce rămâne după ce totul a fost uitat. Nu putem ști dacă operele care au ajuns până la noi sunt cele mai bune. Ceea ce știm cu siguranță este că sunt cele pe care timpul nu le-a putut nimici.
1 Jorge Luis Borges, „Borges oral” (1979), în vol. Eseuri, Iași, Editura Polirom, 2015, p. 383.
2 Vezi David Finkelstein și Alistair McCleery, An Introduction to Book History, London and New York, Routledge. Taylor & Francis Group, 2013, pp. 16-17.
3 Martyn Lyons, Istoria cărţilor, București, Editura ART, 2011, p. 12.
4 Umberto Eco și Jean-Claude Carrière, Nu sperați că veți scăpa de cărți, București, Editura Humanitas, 2010, p. 6.
5 Platon, „Phaidros”, vol. Opere IV, București, Editura științifică și enciclopedică, 1983, p. 486.
6 David Finkelstein și Alistair McCleery, op. cit., p. 33.
7 Ibid.
8 Oswald Spengler, Declinul Occidentului. Volumul II, Craiova, Editura Beladi, 1996, p. 291.
9 Ibid., p. 290.
10 Ibid.
11 David Finkelstein și Alistair McCleery, op. cit, p. 26.
Imagine: Lugosi Szilvia, Fortepan
