„Abandonați orice speranță, voi toți cei care intrați“, ne spune Dante că scrie pe porțile Iadului. Pe porțile Ateneului, plătite din banii poporului[1], scrie ceva mai puțin dramatic, dar tot pe sentiment: „Accesul permis cu ținută decentă, potrivită unui concert simfonic“. Am văzut asta cu ochii mei, când mergeam în preajma Crăciunului la un concert de colinde, nu la unul simfonic. Așa că am considerat că nu mi se aplică. Dar m-a făcut să mă gândesc la colinde, la cadouri și, mai presus de orice, la sentimente.
Nu c-aș fi eu un mare sentimental, nici că ar fi Crăciunul nostru comercializat de Ștefan Bănică[2], Villeroy&Boch și Coca-Cola – o fântână arteziană de sentimente bune pentru aproapele nostru. Dar am avut întotdeauna aplecarea asta spre Crăciun, spre familie, spre God bless us, every one! Zic asta ca un păgân convins, fără nicio înclinație religioasă. Îmi place Crăciunul, e cool, e sărbătoarea mea favorită. Și îmi place pentru sentimentele pe care le naște (teoretic) în noi toți.
Unul dintre sentimentele astea festive e decența. Decența, din punctul meu de vedere, e mai mult decât prevede DEX-ul, anume respect pentru bunele moravuri. Decența înseamnă genul ăla de respect nu pentru moravuri, ci pentru sine și pentru celălalt în același timp. Tratarea celor care nu sunt ca noi cum am vrea să fim și noi tratați, adică decent. Decența e soră bună cu toleranța, un alt cuvânt care e adesea schingiuit semantic până ajunge să însemne ce vrei tu, de bine sau rău, dar care – din fericire sau nefericire – e mult mai puțin hibernal. Decența e și ceva ce trebuie exersat, mai ales în condiții vitrege. La masa de Crăciun, de exemplu, cu mătușile Georgiste și verii care cred că e decent să tai scutirile de impozite de la persoanele cu dizabilități, că d-aia nu mai muncește lumea. Abia acolo se testează limitele incerte ale decenței.
Din fericire, unii oameni pot trasa mai cert decât mine limitele decenței. De exemplu, conducerea Ateneului Român în preajma Crăciunului. M-am gândit apoi mult prea mult, aproape obsesiv, la ideea asta de decență. Știu ce înseamnă decența față de un alt om. Știu ce înseamnă condiții decente de viață. Dar ce e o ținută decentă, mai ales una potrivită unui concert simfonic? Mai precis: unde sunt limitele decenței? Domnul care purta o haină lungă Gucci[3] roșu cu negru era îmbrăcat decent, având în vedere prețul nesimțit? Doamna într-o haină de blană era decentă, având în vedere că purta pieile mai multor animale? Era decent sau extravagant domnul plictisit, venit la colinde în costum negru, cu papion? Eu am scăpat ușor, eram în pulover negru. Negrul e întotdeauna decent, probabil de-aia se folosește la mort, unde decența e o necesitate chiar mai mult decât de Crăciun sau, aparent, la Ateneu.
În orice caz, acestă invocare a decenței chiar înainte de Crăciun m-a făcut să-mi amintesc de o situație din copilărie. Tot în preajma sărbătorilor, un prieten de la bloc căruia i se zicea Porcu’[4] a mers la teatru cu clasa. Porcu’ își dorea să meargă la teatru, dar fiind dintr-o familie săracă în anii ’90, a ales să meargă în portul național al Balcanilor, treningul de fâș. Săracul Porcu’ a devenit bineînțeles ciuca caterincilor din fața blocului: „Cum să mergi mă în trening la teatru? Ești prost?“
Mă gândesc adesea la dilema lui Porcu’[5] când aud de dress code și decență. Probabil că Porcu’ știa că o să facă mișto de el copiii de la bloc pentru trening. Dar trening avea și la teatru își dorea. Sau poate nu știa nimic. Poate treningul ăla erau hainele de stradă ale lui Porcu’. Poate treningul ăla însemna decență – haine curate, proaspete, lucioase, fâșăiau a nou. Însemnau respect de sine și respect pentru ceilalți din clasă cu care Porcu’ mergea la teatru. Poate că reacția prietenilor săi de la bloc i-a schimbat pentru totdeauna unui copil înțelegerea despre ce înseamnă decență. Nu ajung haine decente, în sensul larg – cu care să te simți bine pe stradă. Trebuie haine speciale. Haine potrivite. Genul de haine cumpărate cu greu, care stau degeaba între săculeți cu naftalină și pe care le scoți doar la ocazii speciale, ca teatrul sau Crăciunul. Și dacă n-ai? Stai dracu’ acasă!
Mă gândesc adesea la dilema lui Porcu’ pentru că e și dilema mea, dar și dilema noastră, ca societate. Haine avem acum, că ne-am îmburghezit, dar avem în continuare reguli stricte legate de decență. Fără Jador la Filarmonică, fără picioare pe sfânta scândură, fără Babasha la Coldplay. Avem toate aceste interpretări ale decenței nu pentru că ne sunt necesare sanitar (dușul înainte de a intra în pisicină[6]) sau social (interdicția în multe locuri de a face plajă topless[7]), ci spiritual. Decența asta devine o măsură disperată de protecție a unei instituții, instituția unei haine sau a unui spațiu, a unui fel de-a fi.
Ceea ce poate fi OK. Doar că, cel puțin din punctul meu de vedere, decența nu-și merită numele când îl exclude pe Porcu’. Să nu uităm că termenul nu e doar respect pentru moravuri, ci și pentru om. Ori când ajungi să dai afară omul de dragul decenței – fie că vorbim de Babasha, Jador sau Porcu’ – poți s-o declari nulă. Hainele frumoase, fie ele și blănuri sau capoate Gucci, pot să îmbunătățească un eveniment sau o sărbătoare, dar mai mult decât să fim decenți și potriviți cu standardul trebuie să fim decenți și potriviți unii cu alții.
Sigur, dacă în viața de zi cu zi de-a lungul anului suntem destul de jegoși și nesuferiți, când vin sărbătorile o lăsăm mai moale. De la romani ni se trage, mai precis de la Saturnalia, acest festival misterios în care stăpânii își serveau sclavii și toată lumea romană petrecea în crescendo o săptămână întreagă. Că-l serbau pe Saturn, că-l serbau pe Sol Invictus, ce-i important e că sărbătoreau zile bune, zile care la noi corespund sărbătorilor de iarnă. Până la urmă, tot într-o saturnalie o ținem și noi între Crăciun și Revelion[8], chiar și când nu ne putem lua liber. Și poate mai important decât că suntem decenți e că suntem darnici și generoși.
Pentru că Generozitate e cel de-a doilea cuvânt pe care eu îl asociez cu Crăciunul. Calitatea omului generos ne spune DEX-ul online[9]. Mărinimie, munificență. Să fii generos înseamnă să fii gata să îi ajuți în mod dezinteresat pe alții[10]. Cred că putem să fim cu toții de acord cu asta, nu?
Nu?
Nu prea, și-aici o să-mi las cinismul antireligios să iasă la suprafață. Da, Crăciunul e timpul dăruirii – dăm cadouri, donăm pentru cauze bune, cumpărăm prea mult cozonac babka de la Miez și apoi încercăm să-l plasăm pe la prieteni[11]. Dar e mai mult așa pentru că societatea noastră suferă de exces de materialism și penurie de credință. Multă vreme, mișcările reformiste din creștinism au dus un război la baionetă cu Crăciunul ca sărbătoare. Puritanii britanici îl disprețuiau profund, calviniștii încă au o relație bizară cu Crăciunul, deși variază de la țară la țară. Martorii lui Iehova îl consideră haram, tocmai din cauza legăturii cu Saturnalia. Și chiar și unde se sărbătorește cu fast și voie bună e foarte greu de zis cât e datorită tradițiilor populare și religioase și cât e de extracție Dickens și Coca-Cola. Pentru că Colind de Crăciun ne-a învățat că dacă nu suntem generoși vine moartea și ne ia și Cola ne-a dat moșul și vin sărbătorile, vin sărbătorile… Nu contează dacă n-ați citit vreodată povestea lui Dickens sau dacă preferați Fritz Kola ori Pepsi (sau vinul), asocierea asta a Crăciunului cu generozitatea și, pe cale de consecință, cu cadourile e deja intrată complet și total în zeitgeistul mondial. De sărbători nu neapărat trebuie, dar e de așteptat că o să dăm altora cadouri. Și în lumea noastră a consumerismului și globalizării e cel mai ușor să cumpărăm aceste cadouri.
Mă gândesc adesea la ideea asta de generozitate când am de luat un cadou, mai ales unul de Crăciun. Mă gândesc la generozitate și la Crăciun, dar mai ales mă gândesc la Marcel Mauss[12]. Mauss e tatăl antropologiei franceze, nepo baby și colaborator frecvent al unchiului său, sociologul – tata la sociologie – Émile Durkheim, dar mai presus de toate, Mauss e teoreticianul cadoului. Eseul său despre procesul dăruirii de cadouri e controversat, e ușor naiv și influențat de euforia tristă a acelei perioade de după Primul Război Mondial, dar de dinainte de criza financiară. Însă e un text fundamental și perfect aplicabil în lumea de azi, mai ales de sărbători.
Mai ales de sărbătorile astea unde m-am trezit bântuit de spectrul generozității lui Marcel. Am participat din motive care îmi scapă la un Secret Santa pe un Discord[13]. Am avut noroc, am extras o persoană cunoscută, un prieten cu care am gusturi și preocupări comune de decenii, am fost la nunta sa, vorbim săptămânal, uneori chiar zilnic. „Scap ușor“, mi-am zis. Îi voi cumpăra bani, mai precis credit pe platforma Steam[14]. Ce poate fi mai generos decât să-i dai omului posibilitatea infinită de a-și lua fix ce își dorește. Apoi am primit eu, de la un străin, cadoul de Secret Santa și figura bărboasă a lui Mauss a început să mă privească de peste umăr.
Cadoul primit e excelent. E ceva ce nu mi-aș fi cumpărat vreodată singur, dar care mi-a adus fericire în viață. Și acum stă sub brad așteptând (re-)deschiderea ritualică din ajun. Și totuși spectrul lui Marcel mă bântuie. Poate nu trebuia să-i iau omului credite de Steam. Poate trebuia să depun efort, să performez generozitatea nu doar să ofer dezinteresat un cadou. Pentru că să dai două clickuri chiar pare lipsă de interes spre deosebirea de efortul de a cumpăra ceva fizic, ambalarea individuală a două cadouri ghidușe, trimiterea lor prin poștă și stresul generat de tot procesul. Practic, oferind ce aș vrea să primesc par necioplit și ingrat, și primind ce n-aș cumpăra vreodată, ajung să mă simt prost că n-am făcut mai mult. Lose-lose.
Mauss ar zice probabil și el același lucru. Schimburi de cadouri din perspectiva lui Marcel are trei părți – obligația de a da, obligația de a lua[15] și obligația de a reciproca cu un cadou echivalent sau mai important. Exemplele sale includ potlach-ul indienilor din Nord-Vestul Statelor Unite și Canadei și cercurile de schimb ale Trobriandezilor, despre care a scris mult, prea mult chiar[16], Bronisław Malinowski. Exemplele sunt discutabile, obligațiile nu. Și asta era situația în care m-am găsit și eu, în propriul meu Kula ring unde eram underperformer.
Acum, există bineînțeles și metode de a depăși graficul, pot suplimenta bugetul de Secret Santa. Dar am luat deja cadou. Pot să adaug la el, dar deja pare prea mult. Excesul financiar, ca arderea ritualică a unor pături în timpul potlach-ului poate fi un semn de generozitate excesivă, de afirmare a statutului pe seama celorlalți. În exemplele lui Mauss și Malinowski, genul ăsta de generozitate poate duce la situații neplăcute. În exemplul meu, mi-ar cheli bugetul de sărbători. Cadoul e un fenomen social total la Mauss, dar nu trebuie să dai chiar totul din cont, mai ales când tot poate fi nimic[17].
E greu și cu generozitatea Crăciunului în epoca abundenței și a hiperconsumerismului. La ce bun un cadou extravagant, performativ, luat în rate prin Klarna[18]? La ce bună, în general, o afirmarea a statutului în acest sezon al veseliei, decenței și generozității.
Și atunci mi-a picat fisa. Există, totuși, bunuri intangibile. Mauss a scris Cadoul și ca să se poziționeze împotriva Homo economicus, consumatorul rațional care-și caută întotdeauna, sferic, în vid, propriul avantaj material. Uneori avantajul nu e unul material, ci e unul de prestigiu, de capital social sau cultural. Sigur, e greu de calibrat și cuantificat capitalul cultural și social, dar cel mai important – e gratis! Și mai e și transmisibil, și reciproc. Așa că la mulți ani, Dorin, Roxana, Iulia, Maria, Iulia, dar mai ales Vlad! Am pus cercul Kula pe internet[19] și am făcut o donație în numele vostru la the Human Fund. Sper ca generozitatea Crăciunului să vă ofere zile bune dar mai ales starea de spirit de a vedea nemurirea în Matca ca fiind un cadou decent. Pentru că în definitiv asta e Crăciunul și asta e întreaga perioadă a sărbătorilor – această tensiune dintre decență și generozitate, dintre buget și afirmare, dintre interesul de sine și ajutorul dezinteresat pentru alții.
Societatea noastră s-a reorientat în jurul consumului. Ăsta e un lucru rău, trist, dar mai ales inevitabil. Dar în această sferă a consumului dominată de Homo economicus mai avem încă un pic de loc pentru afirmarea sinelui și al celuilalt prin cadouri generoase, dar mai ales prin tratament decent. Locul ăla e cel ocupat de tradiție. De cutume. De sărbători. Tradiție, cutume și mai ales sărbători care nu trebuie să fie centrate pe locuri ci pe oameni, pe sentimentele pe care le trezesc în noi generozitatea și decența, nu pe manifestările lor fizice. Sper, prieteni, ca sărbătorile să vă dea ocazia de odihnă și fericire, să nu exagerați cu sarmalele și să nu călcați prin vreun târg de Crăciun, sunt toate niște țepe imense. Sper să vă trageți chiloții (decenți) de sărbătoare și să petreceți din plin. Dar cel mai mult sper ca decența și generozitatea să se scurgă prin viața voastră și către cei din jur. Băiatul ăla insuportabil peste care tot dați în barul favorit? Tratați-l cu un pic de empatie de sărbători. Pe mătușa georgistă sau verii libertarieni, la fel. Extindeți un pic de dragoste creștinească chiar și pentru Bolojan. Dar mai ales extindeți un pic din dragostea pentru semeni, din empatie și decență și generozitate pentru cei mai puțini avuți. Pentru Porcu’, apud Marcel. Dacă Infernul sunt ceilalți,paradisul suntem noi, împreună.Sărbători fericite și sentimente bune!
[1] „Dați un leu pentru Ateneu“ e printre miturile mele favorite despre poporul român, anume mă fascinează că ai putea extrage chiar și un leu de la români pentru o sală de concerte. Că banii n-au fost îndeajuns și că finisajele au mai durat 50 de ani sunt detalii pe care le putem ascunde în spatele unui slogan așa catchy.
[2] Jr. Săracul Ștefan Bănică senior a greșit doar când s-a reprodus.
[3] Inițial am crezut că e îmbrăcat într-un capot de casă, e posibil să fi fost, nu mă pricep la modă.
[4] Nu înțeleg de ce i se zicea Porcu’. Nu arăta din cale afară de suin, nici nu era gras, ca mine. Dimpotrivă, era cam costeliv. Dar e greu să ceri de la copiii de școală primară justificare în procesul poreclirii.
[5] Dilema Porcu’-lui? Ăsta da nume de revistă culturală.
[6] În mod paradoxal, uneori acest gen de necesități fizice cer indecență: În țările nordice la multe bazine ești obligat prin regulament să te dezbraci complet când te speli. Renunți la decență individuală ca să asiguri curățenie comună.
[7] Sau interdicția bizară de a face baie în burkini, la Nisa. De unde vedem că și excesul de decență strică atunci când e vorba de francezi.
[8] Petreceri de Crăciun la muncă, târguri, colindători, concerte, ocazional un city-break – ne gândim la Imperiul Roman și când n-o facem.
[9] Generozitate e și ce s-a întâmplat pe pagina cuvântului „generozitate“. Toate sensurile și transcrierile de pe pagină poartă marca Laurei Gellner, bibliotecară, bunică și voluntar incredibil de generos cu timpul său, care a adăugat zeci de mii de sensuri în DEX-ul online de-a lungul vremii, timp de 18 ani. Dintre toate felurile de a fi generoși, generozitatea cu timpul mi se pare de departe cea mai dificilă pentru noi toți. Laura Gellner ar trebui canonizată de noi ăștia laici.
[10] Există acolo și niște sensuri bizare. Însuflețit de sentimente alese sau de idei progresiste. Ales nu mă consider, progresist mă reclam, dar am cunoscut foarte mulți oameni însuflețiți de sentimente alese sau de idei progresiste care sunt ultimii dobitoci și n-au un gram de generozitate în ei.
[11] Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.
[12] E amuzant să-l asociez cu Crăciunul pentru că Mauss, deși mai secular decât mine, era de extracție ebraică. Dar nu e ca și cum ar conta. La fel ca Crăciunul, și Hanukkah-ul e o sărbătoare care a atins importanța pe care o are astăzi doar pentru că pică în „perioada de sărbători“ pe care tot de la romani am moștenit-o. Sol invictus! Mauss, care a fost gonit de la catedră de naziști și a murit singur, la țară, poate ar zice că totuși extracția sa ebraică a contat.
[13] Ca să explic pentru cei care au văzut mai multe veri, Secret Santa e un fel de tombolă (de obicei) corporatistă, unde tragi la sorți un om aleatoriu căruia să-i dai un cadou, tu primind la rândul tău de la cineva necunoscut cadou. Discord e un fel de forum de pe vremuri încrucișat cu Messenger, dar pentru ăștia mai tineri, care-l folosesc pentru că e privat și pentru că are voice chat, deci îl poți folosi la jocuri.
[14] Ca să explic pentru cei care au văzut mai multe veri, Steam e un fel de platformă unde poți cumpăra și juca jocuri, un fel de dulăpior virtual în care ții ca adult îndeletnicirile de adolescent până pe la 50-60 de ani sau până te prind cei de la Steam că trișezi online și-ți șterg contul.
[15] Sau cum ar zice un mare cărturar: „Posibil s-o dai, dar e probabil s-o iei“
[16] E deja infam incidentul publicării jurnalelor private ale lui Malinowski. În 1967, la 25 de ani după moartea lui Malinowski, Valetta Swann, văduva sa, a publicat împotriva dorințelor explicite ale antropologului jurnalele sale personale din perioada „terenului“ din insulele Trobriand. Jurnalele erau pline de fantezii sexuale, remarci rasiste despre subiecții săi și tot felul de miorlăieli de genul „mi-e cald, vreau acasă“. Scandalul a fost atât de mare încât Clifford Geertz a trebuit să țină un discurs keynote despre jurnal în deschiderea conferinței Asociației Americane de Antropologie. Azi, publicarea jurnalelor (și scandalul aferent) e considerat un moment de cotitură în istoria disciplinei. Și pentru mine e exemplul perfect despre cum trebuie publicate jurnalele. Postum, cu scandal și împotriva dorințelor explicite ale autorului. Aviz scriitorilor români – păreri curatoriate din timpul vieții pentru un public adulant, febril, pot fi puse și pe social media, preferabil pe gratis.
[17] Latin ca fenta lui Dobrin.
[18] Ca să explic pentru cei care au văzut mai multe veri, Klarna e un fel de Card Avantaj, șase rate fără (prea multă dobândă), doar că în loc să-ți plătești casa sau mașina în rate, plătești șaorma. Asta e epoca de aur a finanțelor în care trăim. Cică chiar nu are lumea bani.
[19] În curând pe Blockchain prin noul Kulacoin!
