Născută în Istanbul, trecută prin școala budismului și cu o formare solidă în sociologie, Defne Suman este autoarea mai multor volume, traduse până acum în 25 de țări. Irina Bojin a tradus în limba română Tăcerea Șeherezadei, volum apărut anul acesta la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. Dialogul nostru, purtat în cadrul ediției 2024 a FILIT-ului, acoperă arii diverse, de la piața de carte internațională, la istorii – reale și fictive – ale Orientului până la identitate, cu limitările ei și, sper eu, redă puțin din efervescența și din forța pe care autoarea le aduce literaturii sale.
Ai scris până acum atât ficțiune cât și non-ficțiune, iar cărțile tale au fost traduse în 25 de țări, inclusiv norvegiană, română, bulgară, engleză, rusă și așa mai departe. Care crezi că este poziția literaturii din Turcia, dar și cea a literaturii din Orient, pe piața de carte internațională?
Hm, bună întrebare. Voi începe de la literatura turcă pentru că ceea ce spun s-ar putea să fie adevărat și în cazul altor literaturi, deși nu sunt întru totul convinsă. În general – vorbim acum de piața de carte engleză – în Anglia, Canada, Australia, în astfel de locuri, literatura tradusă nu înseamnă decât o mică parte. Cititorii de acolo, probabil ca cititorii din toate țările, aleg să citească mai întâi textul original. Mie însămi îmi place să citesc o carte în limba în care a fost scrisă. Așadar, dacă o carte e publicată în Turcia și a fost scrisă de un autor din Turcia, voi cumpăra cartea scrisă în turcă și voi citi abia apoi traducerea. La fel e și în cazul cititorilor englezi: citesc, înainte de orice, în engleză. Dar literatura tradusă din orice limbă constituie doar o mică parte. Dacă vii din România, din Turcia, din India, din Kazahstan, cărțile tale, toate, vor ajunge în categoria traducerilor. Și în acest fel concurezi cu întreaga lume. Așa stând lucrurile, țara ta, Turcia de exemplu, câte cărți poate avea? Una, două, trei. E o piață foarte competitivă, foarte dificilă în care să devii cunoscut – o numesc „piață“ dar e vorba de fapt despre o lume a cărților. Dacă scriu în limba engleză și textul meu nu este tradus, dar ajunge direct pe piața de carte engleză, asta deja e o altă poveste, o altă ligă.
Acum, lăsând la o parte țările vorbitoare de limbă engleză, noi între noi, Turcia, România, Bulgaria, Georgia, Kazahstan, între noi care suntem în afara Occidentului există mai multă fluiditate și cred că ar trebui să încurajăm ideea de a ne citi literaturile mult mai des. Dacă tot cumperi o traducere, poate cumperi o carte tradusă din bulgară sau sârbă. Avem mai multă fluiditate decât dacă mergem în Occident și ne reîntoarcem apoi. Dar, de obicei, așa se întâmplă. Dacă ești român, cartea ta trebuie tradusă în engleză, trebuie să devii cunoscut în lumea engleză mai întâi și abia apoi să revii, de exemplu, în Turcia, ca un autor celebrat. Dacă putem rupe acest ciclu prin conferințe, seminare, întâlniri, putem crea o legătură directă care va face literatura non-occidentală mult mai bogată. Asta cred eu. În caz contrar, concurăm unul cu celălalt într-o piață engleză, dar nu cooperăm și nu lucrăm împreună cu adevărat.
Asta sună ca ceva ideal. Crezi că avem, atunci, sensibilități comune?
Cu siguranță! Nu avem nevoie de atât de multă traducere. Știm istoria secolului trecut, pe când în America, lucruri ca Războaiele Balcanice, Imperiul Otoman și dizolvarea lui, cum au ajuns România și Bulgaria state-națiuni sau cum a ajuns Turcia un stat-națiune, lucrurile astea au nevoie de introducere. Un american are nevoie de o introducere. Pentru noi asta este istoria cunoscută, știm datele, știm lucrurile de bază, știm ce s-a întâmplat de la regimul sovietic până în prezent. Viețile noastre au urmat, într-un fel, un parcurs similar, fiindcă suntem vecini. Literaturile noastre se traduc mai ușor unele celorlalte. Emoțional, cred, nu avem nevoie de prea multe explicații. Ăsta e un alt lucru: a fost atât de multă mișcare, oamenii s-au mutat de jur împrejur în ultimii 100 de ani, părinții mei au venit de acolo, ai tăi din cealaltă parte – s-au mutat adesea, iar asta ne oferă nouă niște conexiuni.
Așa e! Și ai menționat un cuvânt important – Occidentul. Își mai păstrează lumea occidentală prejudecățile asupra lumii orientale, așa cum spune Edward Said în Orientalism?
Da, desigur, iar Orientalism a fost scris în anii ’70 și încă mai vorbim despre aceleași lucruri. Am să-ți dau exemplul cărții mele, Tăcerea Șeherezadei, care e acum publicată și în limba română (n. red. la Editura Humanitas Fiction, 2024). Titlul ei original este Borrowed time (n. red. Timpul furat din engleză), în turcă titlul ei acesta este – merge cu subiectul, e menționat de multe ori în carte („trăim într-un timp furat“, „ziua plății se apropie“). Dar începând cu Grecia și până în Anglia și România, nimeni nu a acceptat acest titlu, pentru că nu era suficient de oriental, era prea sec, prea poetic, prea occidental, prea modern. Avea cu siguranță multe semnificații, dar nimic oriental. În Grecia mi-au cerut să revin cu o altă variantă, iar Tăcerea Șeherezadei era un alt titlu la care mă gândeam, nici editorul din Turcia nu era prea sigur de Borrowed time. Imaginează-ți: ești în Orient, dar chiar și editorul tău vrea ceva mai oriental. Șeherezada – ce e mai oriental de atât? Și le-am sugerat grecilor titlul acesta și le-a plăcut mult, nu am insistat cu Borrowed time. În cazul Angliei, la fel: le-am spus că titlul cărții este Borrowed time, mi-au cerut să vin cu altceva. Momentul în care Șeherezada apare în titlu, pentru lumea occidentală și pentru vorbitorii de limbă engleză funcționează de minune. Vor să audă poveștile Șeherezadei, iar eu nu-i blamez. E în regulă să fie așa pentru că Orientul are povești bune, femeile spun povești bune, ele sunt purtătoarele tradiției orale în Orient. Mă gândesc la asta uneori: dacă aș fi fost o scriitoare din Suedia, ar mai fi vrut oare suedezii ca titlul să fie Tăcerea Șeherezadei sau ar fi acceptat opțiunea inițială? E o întrebare bună.
Este, și cred că e o întrebare pe care piața de carte, ca instituție, și-o poate pune sieși. Ai vorbit mult despre Șeherezada, care este povestitoarea prin excelență. Ea spune, în cartea ta, povestea unei istorii individuale și, în același timp, colective – aceea a orașului Smirna, devenit astăzi Izmir. Citind, n-am putut să nu mă gândesc la Patriile imaginare ale lui Salman Rushdie, care spune cât se poate de potrivit că patriile noastre nu sunt nimic altceva decât o creație a imaginației și a memoriei.
Da! E extraordinar, ești a doua persoană care îl aduce în discuție pe Salman Rushdie – îl ador, literatura lui e minunată și sunt atât de bucuroasă să aud că poți găsi o legătură între textele noastre, el este un mentor pentru mine.
Ai anticipat numai bine, fiindcă am păstrat pentru final o discuție despre „mentorat“ și despre mentori. Sunt curioasă, în schimb, dacă identitatea ta a fost modelată în vreun fel de rescrierea ficțională a istoriei acestui oraș.
Știi, am ceva cu acest cuvânt, identitate. Și ai dreptate când spui că este ceva modelat, spre deosebire de a fi pur și simplu tu și atât. Nici măcar nu știu cine sunt eu, oamenii sunt astăzi înnebuniți de a-și dea seama de identitățile lor, iar eu cred că asta e de fapt o mască – să nu te privești așa cum ești tu. Și „așa cum ești tu“, până la urmă, este identic cu felul în care sunt toți ceilalți. Poate că e un adevăr greu de acceptat. Suntem cu toții aceeași, dar ne aflăm în aceeași barcă gândindu-ne că suntem mult prea diferiți, poate simțindu-ne chiar rușinați sau stânjeniți. Dar îți dai seama, într-un final, că persoana de lângă tine simte aceeași stânjeneală. Oamenii se adună ca să simtă că aparțin undeva. Când am început să scriu Tăcerea Șeherezadei mi s-a întâmplat să simt o chemare. Nu m-am născut în Izmir, nu cunosc orașul și când scriam cartea locuiam în Oregon. Nu aș fi putut merge în Turcia pentru că nu aveam suficienți bani să călătoresc și lucram în cafenele, casa noastră era foarte mică. Toată cartea a fost scrisă acolo. Mi se aduceau cărți de peste tot din Statele Unite – sistemul acesta al lor este remarcabil. Toate cărțile scrise despre Smirna și toate hărțile îmi erau aduse, am dat de oameni care erau entuziaști ai orașului și îmi dădeau fotografii, toate acestea pe când îmi făceam cercetările. Am fost ca un mesager, trebuia să dezvălui povestea asta în lume. M-am simțit, într-un fel, ca Șeherezada. Trebuia să scriu cartea asta, trebuia să existe, iar o astfel de energie nu am simțit-o niciodată în viața mea, pentru nicio carte. Stăteam la măsuța mea din cafenea cu atâta entuziasm și dorință de a scrie, iar detaliile îmi veneau în minte când mă plimbam cu bicicleta sau când făceam yoga.
A fost ceva organic.
Da, iar unele părți din mine au rămas în Smirna. Am început să-mi cumpăr pantofi de pe ebay care ar fi putut aparține Panagiotei, mi-am cumpărat rochii, pălării. Îmi amintesc de obiectele cu care mă înconjuram la vremea aceea, erau obiecte care mă puteau conecta cu povestea mea și cu personajele. Nu e vorba de identitate aici, ci de energie, simțeam că Șeherezada se întrupase prin intermediul meu. Nu știu dacă are sens ce spun.
Are, are, tocmai pentru că într-unul dintre interviuri, cel pentru Zabel cred, spui că literatura are o energie feminină, o energie creatoare și că asta amintește de femeile care dau naștere.
Exact! Literatura dă naștere, se clădește pe sine. Dacă femeile pot crea o grupare solidară – ceea ce, după mine, ar salva lumea – atunci și literatura poate face la fel. E vorba despre o înțelepciune anume. Înveți ceva de la mama ta, nu e un lucru venit din școală, e ceva ce ea a învățat de la mama ei și toate acestea se aseamănă literaturii. Citești o carte a unui autor, Salman Rushdie de exemplu, apoi scrii propria ta carte și e ca și când înțelepciunea lui se fructifică în tine. Este castelul sau fortăreața literaturii. Iar tu continui să dai naștere. E bizar, pentru că înainte să încep Tăcerea Șeherezadei am pierdut o sarcină. A fost foarte greu, eram plini de speranță la gândul că vom avea un copil care s-a dovedit a fi pierdut încă de la început. După ce m-am vindecat, după trei luni, mi-am zis: trebuie să folosesc cumva energia asta ca să creez altceva, de aceea cartea începe cu un strigăt, cu nașterea Șeherezadei. Orice aș fi ales să scriu ar fi fost vorba despre o femeie care naște sau despre o femeie care nu poate avea copii sau care a pierdut un copil, pentru că mie însămi mi se întâmplase asta. Așa începe, deci, cartea, care a devenit apoi copilul meu, care acum e adult și călătorește prin lume. Eu sunt aici numai pentru susținere, dar acum e mare, e pe picioarele lui.
Cartea are, deci, autonomie.
Da, nu mai simt nevoia de control. Am „născut-o“, am îngrijit-o, m-am asigurat că a mers la o școală bună, dar acum are drumul ei și nu pot decât s-o susțin.
Cum se împacă lucrul acesta cu cititorii? Ai și cu ei o relație, comunicați?
Cu cititorii din Turcia, absolut. Avem o conexiune puternică, îmi scriu mereu, iar eu îi duc în Izmir. Fac tururi – tururile Șeherezadei: durează o zi întreagă, ne întâlnim la ora zece, le arăt împrejurimile sau unde locuia Avinash. E un tur al locurilor adevărate și al locurilor imaginare. Deci când spun că „aici locuia Avinash“ ce vreau să se înțeleagă e că „aici mi-am imaginat că locuia Avinash“. Totul durează până la ora patru, fac astfel de tururi de două ori pe an și îmi întâlnesc cititorii acolo.
Îmi imaginez că cititorii văd și înțeleg de fapt felul în care ia naștere ceva imaginar.
Tururile sunt ceva diferit de carte, au propria lor poveste – e vorba despre un alt copil care crește acum. Evident că sunt strâns legate de roman, le spun tot felul de lucruri cititorilor, citim din Tăcerea Șeherezadei, îmi pun întrebări, iar eu răspund. E o altă formă de creativitate. Așa că, da, cu cititorii din Turcia sunt foarte apropiată, îmi scriu e-mailuri. Cititorii din alte țări sunt mai timizi. Nu îmi scriu mie direct, dar fac multe lucruri pe care le face generația tânără pe Bookstagram de exemplu, pun povești iar eu le distribui, și asta e forma de comunicare pe care o avem. Turcii îmi scriu scrisori luuungi și întotdeauna încerc să le răspund înapoi.
Ești implicată în relația cu ei.
Da, vezi tu, când nu aveam această identitate de scriitoare și pur și simplu mă ocupam cu cititul, obișnuiam să scriu și eu scrisori lungi. Dar cred că atunci când vorbești o limbă străină ești mult mai timid.
Reîntorcându-mă acum la tururile acestea, care sunt aproape un demers antropologic, crezi că cititorii văd Izmirul și Smirna în mod diferit acum, după lectura cărții?
Am să-mi limitez răspunsul numai la cititorii din Turcia, dar da, sunt șocați! Să zicem numai că nu știau de existența orașului Smirna. Știau că devenise cumva Izmir, auziseră unele lucruri – că au fost grecii care apoi au plecat (au „plecat“ ca și când ar fi fost dorința lor să plece odată cu încheierea războiului). Dar spunerea adevărului – și adevărul e accesibil pentru că s-a întâmplat în urmă cu 100 de ani și încă avem dovezi solide asupra felului în care se trăia în Smirna acum 100 de ani – spunerea adevărului este un moment revelator pentru ei. Și când deschizi ochii îți dai seama că Smirna nu e decât o metaforă. Îi deschizi către întreaga țară – Smirna, da, e un mic exemplu, dar „curățarea“ teritoriului Turciei de minoritățile non-musulmane (nici măcar minorități, ci populație non-musulmană), creștini, greci, armeni, evrei, toți cei de etnie turcă și care nu erau musulmani au fost fie uciși, fie forțați să plece – să afli asta e un moment revelator. Asta s-a întâmplat în Smirna, dar oamenii se pot gândi acum și la ce s-a întâmplat cu armenii, de exemplu. E o istorie mult prea roz, mult prea plină de victorii și de pace – republica modernă ia locul mai vechiului imperiu – dar istoria asta are multe păcate în adâncurile ei. E o revelație, iar oamenii chiar o au și sunt pregătiți și nu îi rezistă, e un lucru extraordinar și niciodată nu spun „minți“, „inventezi“, „faci propagandă“. Nu spun asta fiindcă știu că nu este așa. E ca și când ai afla un mare secret, ca și când descoperi ceva ce se află deja în tine, nu îl cunoști încă dar odată ce o faci, poți accepta.
Și ai folosit instrumentele ficțiunii ca să dezvălui acest adevăr. Ce a însemnat acest proces pentru cineva care vine din zona studiilor sociologice? Cum ai ajuns la scris și cum ai negociat acest contract între non-ficțiune, instrumentarul documentar și cel al ficțiunii?
Mai întâi de orice, făceam cercetare numai când aveam nevoie. Dar cred că și tu vii din zona studiilor academice, nu? Ce studiezi?
Sunt în primul an de doctorat și am în lucru o teză despre un poet român din anii ’80, o monografie.
Ai jargonul academic, știi la ce mă refer. Motivul pentru care am întrebat e că, știi și tu, când faci o cercetare ți se cere o divizare clară a sarcinilor: mai întâi ai nevoie de suport teoretic, apoi faci cercetările și abia apoi scrii teza. Și eu vin din aceeași zonă. Așa că atunci când am început să scriu cartea, am vrut să procedez la fel, dar mi-am dat seama: nu, nu trebuie să fac asta, nu mai sunt la facultate, pot să scriu ce vreau eu – iar asta a fost foarte util, fiindcă în primul capitol, de exemplu, Avinash ajunge în Smirna cu o barcă. În regulă – ce barcă? Asta necesită cercetare. Așa că am lăsat un spațiu gol și am continuat să scriu. Abia apoi, la finalul sesiunii de scris, am început documentarea: ce itinerar a urmat ca să ajungă din Bombay în Smirna, ce opriri a făcut? Documentarea și scrisul au mers mână în mână, am căutat să aflu numai lucruri de care aveam nevoie, ar fi fost imposibil altfel.
Mă gândesc că asta ți-a folosit mult și în construcția decorului, nu-i așa?
Da – și detaliile acestea de decor fac povestea să meargă mai departe. Am aflat câteva lucruri foarte interesante – de pildă Anglia trimitea spioni, într-adevăr, în Imperiul Otoman, dar nu din motive politice, ci ca să afle cine construia podurile, să seducă sultanul ca acesta să ofere mai târziu proiectele de construcție companiilor engleze, în locul celor franceze de exemplu. Erau deci motive economice. Când am aflat asta am fost foarte încântată – mi-am zis că Avinash poate face asta, deci l-am plasat în cartierul potrivit. Cum am zis, cercetarea și scrisul mergeau mână în mână. Partea aceea din mine care se ocupase cu scrierea articolelor de dezvoltare personală, de devenire, de călătorie sau yoga m-a ajutat foarte mult să creez personajele. Pentru că m-a făcut să privesc și în interior, să fac pace cu propria mea vulnerabilitate – ce mi se întâmplă, mă întrebam, atunci când sunt respinsă? Ce declanșează asta în mine? Scrisul m-a ajutat să-mi dau seama de lucrurile acestea și să le insuflu apoi personajelor. Să-mi amintesc cum era să am 15-16 ani, să-mi placă de un băiat și să nu fie reciproc – aceste ambivalențe, rușinea, vina, dorința, m-am întors înapoi în timp la toate astea ca să o creez pe Panagiota.
Una dintre curiozitățile mele era tocmai asta – cum navighezi voci atât de distincte? Sunt vocile tale din trecut?
Absolut! Știi, memoria chiar e o comoară. Totul se află acolo. E un citat, dar nu-mi mai pot aminti al cui este – „oricine a supraviețuit copilăriei poate scrie o carte“ (n. red. parafrază din Flannery O’Connor). Tot ce trăim acum am trăit deja în copilărie sau în adolescență. După 18 ani mai toate emoțiile sunt repetitive, unele mai intense, altele mai puțin intense. Dar repertoriul se încheie atunci. Sentimentul pe care îl ai, de exemplu, când pierzi ceva poate fi mai puternic atunci când pierderea e mai semnificativă în viața ta de adult, dar semințele, sâmburii lui sunt în tine de când ți-ai pierdut, să zicem, jucăria preferată, sau de când ai rămas prima dată singur la grădiniță. Și atunci te întorci înapoi la acele emoții-semințe, le numesc eu. De acolo totul devine complex – ceea ce simte Avinash atunci când Edith îi spune că nu își dorește să se căsătorească e ceva complex, nu e o emoție copilărească, dar o regăsești atunci când îți consulți propriul repertoriu. E o combinație de acorduri.
Mă gândeam acum: crezi că „patriile“ noastre sunt mai degrabă aceste repertorii de emoții decât niște locuri în care ne-am născut și în care am trăit?
Patria înseamnă memorie. Și când spun memorie nu mă refer numai la a-ți aminti lucruri care ți s-au întâmplat, ci mă refer la emoții, la simțuri, la ce ai mirosit, ce ai atins, ce ai auzit. Memoria e un tărâm extraordinar. Simt asta adesea, sunt departe de Turcia de multă vreme deja, o vizitez dar îmi dau seama că atunci când mă reîntorc într-un loc de care mi-a fost dor, nu-l mai găsesc acolo. Pentru că lucrul de care mi-e dor e un spațiu din memoria mea, nu așa cum a fost el în trecut ci așa cum îmi amintesc că am trăit eu acolo cândva. Merg la facultate, tabloul e același – studenți, săli de clasă, dar nu după asta tânjesc, ci după șederea mea acolo. Patria înseamnă memorie în timp.
Ne apropiem de final. L-ai menționat deja pe Salman Rushdie ca fiind un mentor pentru tine. Mai ai și alții? Cum vezi această relație cu ei?
Iubesc literatura post-colonială, cred că de asta am devenit scriitoare și nu am ales lumea academică. Dacă pot scrie despre asta, de ce aș alege o teză de cercetare și nu un roman? Prietenii mei mă încurajau să scriu și-mi spuneau că motivul pentru care ei nu scriu romane e că nu o pot face. Arundhati Roy – Dumnezeul lucrurilor mărunte (n. red. publicat la editura Humanitas, 2004) e una dintre autoarele la care mă întorc. Dar și scriitoarele indiene: Kiran Desai, Jhumpa Lahiri; sau scriitori din Turcia, ca Orhan Pamuk. În Turcia e destul de criticat – se întâmplă adesea asta atunci când devii cunoscut în afara Turciei. Dar e un scriitor bun, are geniul lui. Ce e un mentor, oricum? Dacă atunci când citești o carte, îți vine să scrii, atunci autorul acela e un mentor pentru tine. Eu așa mi-am ales mentorii. Nu știu dacă e publicată în România, dar mă gândesc la Şebnem İşigüzel, prietena mea. Citesc acum cartea ei, se numește Memoria și e vorba despre lucrurile pe care le-am discutat și noi – patria ca memorie. De fiecare dată când o citesc, simt că vreau să scriu și asta înseamnă o carte bună pentru mine. Încă un autor: Jeffrey Eugenides, are o carte care se numește Middlesex și care începe în Smirna – de fapt asta a fost prima mea sursă de inspirație pentru Tăcerea Șeherezadei. Asta-i gașca mea de băieți și fete.
Credit foto: Ioana Fînaru
