Se dedică lui Radu Cosașu
Când, prin 2008, l-am contactat telefonic, cuminte, ca să îi propun o ediție elvețiană a articolelor sale dilematice, Radu Cosașu mi-a dăruit o explozie de bucurie… și prietenia sa. Insistența cu care mi-a cerut să ne întâlnim m-a scos din zona de siguranță a unei corespondențe editoriale. Nu scrisori, nu e-mailuri (Cosașu n-avea e-mail, adică nu se potrivea trendului postmodern al comunicării și al rețelelor electronice…), iar convorbirile telefonice, oricât de lungi, nu-i erau de-ajuns. Să ne vedem, așadar. M-a invitat, într-o zi toridă cum numai Bucureștiul știe oferi, la un bistro ale cărui vitrine se deschideau spre stradă, transformând sala într-o terasă umbrită (cât se putea…). Nu mai știu nici cum se numește locul, nici pe unde era: era, zicea, unul dintre restaurantele lui favorite, dar poate că zicea asta din politețe față de provinciala transilvano-helvetă care eram.
M-am dus la întâlnire cu spaimă și cu o anume resemnare: nu mă așteptam să îl pot convinge de planul meu editorial francofon. Dar era vorba de… Radu Cosașu „în carne și oase“, scriitorul pe care îl iubeam de-o viață – și îl citeam de când știam să citesc „fără poze“. Era unul dintre primele nume pe care, copil, le-am silabisit în revista citită de tata, săptămânal: era despre fotbal, dar mi se părea că nu e numai despre fotbal (a fost, poate, prima discuție despre literatură avută cu tata: despre ce scrie când scrie despre fotbal? cine e Tamango?) și, când pricepeam despre ce era vorba, eram fericită. Am mai aflat atunci, de la Radu Cosașu, că existau filme nemaipomenite, pe care eu nu le știam – și i-am cerut tatei să mă ducă la Zboară cocorii și la Casablanca. Radu Cosașu mă făcuse curioasă, cât să risc o experiență culturală mult peste capul meu de copil. Era vorba de Radu Cosașu, fără de ale cărui Supraviețuiri n-aș fi supraviețuit atât de echilibrat la maturitate, în adăpostul meu de cititor impenitent, era vorba de „extremistul de centru“, ale cărui articole le devoram în autobuz, primele, după ce cumpărasem „Dilema“ la chioșc. M-am dus, așadar. A fost bine. Proiectul editorial a ieșit (Tangoisses. Chroniques élégantes et désenchantées, Metispresses, Geneva, 2011), în eleganta traducere a canadiencei Raluca Lupu-Oneț, prefațat de Sanda Cordoș și urmat de o minunată recitire finală (Despre literatură și alte nuanțe), a lui Kazimierz Jurczak, profesor de română la Universitatea Jagiellonă din Cracovia…
Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. Nici despre minunata prietenie a noastră, care a continuat ani buni, jucată elegant (dans? tango?) de Cosașu însuși, între bucurie și ironie, între lungi tăceri și efervescente discuții telefonice, unde motive esențiale și discrete ale literaturii sale deveneau parolele unei complicități dialogice: exercițiile de autoperfecționare, pariscidul (imaginat atunci de autor, în replică la discuțiile cu traducătoarea lui francofonă), mătușile și tangoasele, metafizicele și patafizicele, antimaniheismul și (frații) Marx, armata făcută la Cluj (la cavalerie! Chiar așa, dragă, ce-au făcut din garnizoana aceea enormă, imperială, cu grajdurile ei cu tot, de lângă Tribunal? Au demolat-o? Să-mi trimiți niște poze! – E sediul Armatei a patra Transilvania, zic – Armata a patra? – Da, acum îi zice Corpul 4 de armată Mareșal Constatin Prezan… – Cum zici? Ce nume impozant! Mai spune-mi o dată! Mareșal Constatin Prezan… mmm… Constatin Prezan, mmm… mamă, ce cai aveam pe-atunci, vai de capul nostru…). Tangouri și tangoase, cum zic.
Dar, repet și insist, nu despre astea vreau să scriu acum. Ci despre cum am ajuns, atunci, la prima noastră întâlnire de la bistroul bucureștean, să facem elogiul inadecvării, pe două voci – și cu argumente foarte diferite, izvorâte din experiențele (la fel de diferite) ale fiecăruia. Poate că a fost prima temă asupra căreia am căzut de acord. Om cu dileme sau – cum se autointitulase atât de bine în rubrica din revistă – „extremist de centru“, Cosașu se temea de maniheisme, de presiuni ideologice, de parti-pris-uri de orice fel, era mefient față de mode și de metode infailibile. Nu pentru că omul nu e niciodată infailibil, ci pentru că „failibilitatea“, iar nu opusul ei perfect, e una din trăsăturile esențiale ale omului. La fel ca inadecvarea. Să nu fii pe val, să nu prinzi trendul, să vii după ce artificiile serbării s-au terminat (și să le judeci după fâsâitul lor leșinat, de pe trotuarele golite de public…). Obsesiei lumii contemporane pentru certitudini și pentru asumarea unor poziții, a unor postùri, a unor tabere (baricade, grupări, biserici și alte clopotnițe), îi opuneam amândoi, într-un canon cadențat de hohote de râs, cultul zeilor „de ziua a doua“, al întârziaților, al celor care întâi cugetă și abia apoi dau cu parul (dacă mai dau… nu de alta, dar parii buni sunt luați de cei ce intră în acțiune primii, cum știm de la orele de istorie). Plăcerea dansurilor în care partenerul își urmează en decalé perechea, într-un ritm secund și oarecum stângaci față de impetuozitatea celui dintâi. Am construit împreună imaginare istorii literare ale temelor secundare. Chiar așa – dacă oricine a trecut de un bacalaureat poate recita fără să clipească (și fără să le înțeleagă, neapărat) cele mai importante teme ale poeziei eminesciene – cine se încumetă să discute temele secundare, minore, discrete, ale literaturii aceluiași mare, național și ultrastudiat poet? Nuanța particulară a secundarului, identitatea subversivă a minoratului, văile eșecurilor artei (datorită cărora putem aprecia succesele de pe culmile cele înalte), toate acestea sunt, conveneam noi într-o complicitate mai puternică decât doctrina de partid, de stat și de instituție europeană, toate acestea sunt mai importante.
Nu vreau să spun că am învățat de la Radu Cosașu importanța de a fi inadecvat, întârziat și deoparte față de marele val. Le știam dinainte, mi le apropriasem ca definitorii… Însă prietenia fermecată pe care mi-a dăruit-o a avut, între alte bucurii neașteptate, și rolul de a mă întări în convingerile și pozițiile mele „secundare“, nepotrivite adesea cu trendul, incapabile de a participa la entuziasmul maselor, la fel ca la furia imediată a acelorași. Mie să-mi ziceți Casandra, spun, uneori, și mă înclin în minte dinaintea copilei mitice, care a refuzat să se potrivească, fie și numai un pic, entuziasmului din jurul său – acceptându-și soarta și prevăzând-o. Fără folos, de altfel. Mă fascinează temele secundare ale literaturii, la fel cum mă atrag eșecurile istoriei literare, mă simt aproape de tot ceea ce scapă drumului principal al unei lecturi – și al lecturii recomandate de autor însuși – în toate cărțile lumii. Îmi place să stau deoparte și să privesc la lumea dezlănțuită, știind că (precum viața-mi) și ea „cură, încet repovestită de o străină gură“. Că nu suntem ai noștri și că „a fi al timpului tău“, ca și „a trăi în miezul unui ev aprins“ sunt tot atâtea iluzii deșarte și neputinți iuți ale sufletului. Mă tem de regimul imperativ al verbului, prefer optativul, în care deslușesc ezitarea omenească, dar și ironia, singura care ne poate salva de la penibila intensificare… insisificare… statuficare… automonumentalizare și patrimonializare… în sfârșit, să trăiască! cum bine a zis nenea Iancu.
De aceea zic, acum: să fie, acestea, în memoria lui Radu Cosașu, a cărui misterioasă normalitate continuă să-i fascineze pe toți cei ce ezită, ca mine, în a îmbrățișa credințe, doctrine și misiuni, alegând în schimb calea riscantă a dialogului cu orice preț, a mirării sincere și a ironiei ireductibile.
Imagine reprezentativă: GSP