Depeche Mode

Reflecții decantate

Start

Tot ce voi scrie în cele ce urmează e rezultatul subiectiv al gândurilor unui fan, fie ele și critice, pe alocuri, și bineînțeles că e vorba despre spiritul critic al celui care iubește fără venerație.

Când am auzit și citit în interviuri că, la dispariția lui Andy Fletcher, Dave și Martin aveau materialul pentru album adus deja într-o fază avansată, deși nu finală, mi s-a părut credibil, ca urmare nu am vibrat, pentru că mă așteptam. Dar ori de câte ori i-am auzit/citit că în acel punct aveau și titlul albumului și pare-se că a fost ceva premonitoriu, m-am gândit, pe de o parte, că poate fi la mijloc o chestiune de marketing și, pe de alta, că poate fi vorba de intuiție artistică, acea intuiție de care ei au dat dovadă de multe ori de-a lungul timpului. Sigur că nu vom ști niciodată adevărul, poate că e mai bine așa, dar înclin spre a doua variantă.

MM ‒ Contextul

Se pare că, într-un fel sau altul, au reușit să depășească din nou orgoliile, și mă refer în special la Martin, pentru că el e personajul dominant în toată această fericită poveste care ne fericește și pe noi și ne face să trăim cu fiecare nou album (deopotrivă) în trecut, (mai ales) în prezent și (mai puțin) în viitor.

Ca să fiu mai precis, mă îndoiesc că ei ar fi trecut peste acest prag critic dacă nu ar fi muncit foarte mult la Memento Mori, convertind toată acea energie de frecvență joasă într-una pozitivă, constructivă. Și, din nou, le-a reușit, aplicând vechea lor fentă de a păstra același producător preț de două albume (nu că ar fi neapărat o regulă), deci de data aceasta tot James Ford, la fel ca la Spirit (2017), iar Marta Salogni inginer de sunet, nouă în peisaj și ca nume, și ca prezență feminină. Noutatea ar fi că pentru prezentul album au invitat și alți artiști să compună alături de ei (Richard Butler: Ghosts Again, Don’t Say You Love Me, Caroline’s Monkey și My Favourite Stranger, Christian Eigner: Before We Drown și Speak to Me, Peter Gordeno: Before We Drown, James Ford: Speak to Me și Marta Salogni: Speak to Me), deși Eigner și Gordeno nu sunt la prima abatere în materie de compoziție. În concluzie, un melanj foarte bun între colaboratori vechi și noi.

Sigur că mi-a trecut prin minte și faptul că la dispariția lui Fletcher albumul era început și trebuia finalizat, ceea ce nu era neapărat să se și îndeplinească dacă între Dave și Martin ar fi fost obișnuitele tensiuni. (Că veni vorba, ele nu mai sunt la amplitudinea de la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000, iar de stins definitiv nu au cum, din cauză că orgoliul creatorului este la fel de prezent în cei doi, se exprimă diferit și imprevizibil.) Ceea ce se vede deocamdată este că se înțeleg foarte bine pe scenă, iar noul material nu are nici măcar acele vagi asperități prezente pe Ultra, albumul care a atins nivelul cel mai critic, de la Daniel Miller citire, din punct de vedere compozițional.

Un alt aspect este acela că, în orice caz, tot cei doi ar fi fost în această ecuație deoarece, se știe, Andy nu se implica în procesul creației, dar nici nu ezita să-și exprime părerile. (Apropo de acest aspect, mereu mi s-au părut deranjante, neavenite și lipsite de eleganță ironiile, adeseori ale fanilor, îndreptate spre Andy, legate de faptul că ba nu compunea, ba nu știa să cânte la nici un instrument, ba nu avea prea multă activitate în concerte, de parcă altfel nu și-ar fi putut câștiga rolul în trupă, un rol bine știut și foarte important, numai că pe alte planuri. Mă rog, prejudecăți de oameni rămași la mentalitatea de liceeni care trebuie să facă bășcălie de oricine și de orice, că altfel e cam liniște pe la sinapsele, oricum, puține și firave.)

MM ‒ Albumul

După felul cum sună Memento Mori se vede că resursele sunt departe de a se fi epuizat, deci avem de așteptat și alte albume. Trăim încă într-un vis frumos și nu e nevoie de nimeni care să ne trezească. Și iată, secvențial, detaliile visului. A se observa că nu am săvârșit „obscenitatea“ de a compara piesele de pe acest album cu cele de pe altele.

Acest album, poate mai mult decât oricare altul de până acum, mizează foarte mult pe versuri. Dacă My Cosmos is Mine, o piesă cu tonuri grave (foarte vizibile în varianta live), tipică stilului lor, vine cu un mesaj social lizibil și valabil pentru orice vârstă a umanității, Wagging Tongue mizează pe mesajul multiplu. Tot aici se situează și People Are Good, o piesă caremerită mai multă vizibilitate live; în urma ascultării ei și a pendulării între Keep reminding/telling myself și Keep fooling myself/yourself rămâi meditând la Keep reminding myself/That people are good/And when they do bad things/They’re just hurting inside. La polul opus,în privința unui alt gen de simplitate a mesajului poetic, sunt de dat trei exemple: Soul With Me surprinde prin tăietura versurilor și a liniei melodice compuse de Martin pe sufletul lui, după chipul și asemănarea lui; My Love e poate cea mai limpede declarație de dragoste în versuri din toate cele scrise de Martin de unul singur, o splendoare care te înduioșează de-ți înmoaie oasele; Never Let Me Go nu are cum să nu te prindă prin ritmul ei și prin directețea mesajului: Please fall into my arms. Nu pot încheia capitolul poetic fără să mai fac încă două precizări, poate cele mai importante pe această temă. Don’t Say You Love Me poate sta lejer, din punct de vedere literar, lângă Wrong, despre care am afirmat într-un alt articol că e cel mai bun text poetic al lor, cu precizarea că DSYLM e scris la două mâini. Cât privește Speak to Me, nici n-ar fi fost mai potrivită o altă piesă pentru sfârșitul albumului: profund religioasă, un îndreptar de spovedanie care pe alocuri te face să crezi că e despre iubirea pământeană.

În privința melodicității, Memento Mori se situează cel puțin la înălțimea albumelor precedente.  Primul extras pe single, Ghosts Again, te prinde de la prima ascultare prin linia melodică, pe alocuri cu accente minimaliste, deopotrivă tristă – alături de My Cosmos is Mine, o altă piesă de rezistență pentru atmosfera propusă de album și de Before We Drown, și ea o piesă foarte bună compusă în tonuri grave, cu un beat accentuat, care ar merita să fie cântată în acest turneu – și tonică, alături de Don’t Say You Love Me, un slow care frizează melodicitatea și o ocolește voit, semn că s-a păstrat ceea ce era mai sănătos din stilul perioadei ’81‒’85.

Pentru cine trăgea speranță ca bizareriile să lipsească măcar de pe acest album, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, My Favourite Stranger e una dintre incantațiile puse la cale de Gore și Butler (la fel ca Don’t Say You Love Me), un produs artistic care te pune în dificultate la fiecare ascultare. Dacă până acum astfel stau lucrurile, Carolines Monkey e ciudățenia propusă de aceiași doi, dusă la extrem, care nu m-a prins nici la a (cel puțin) treizecea ascultare a albumului. Am citit păreri pozitive despre ea, semn că are potențial, numai că nu-l văd eu deocamdată și nici nu mă simt vinovat.

Așadar, să ne bucurăm de acest album foarte bun, nu foarte diferit de ce au făcut ei până acum, că era de neconceput altfel, care vine cu aceeași sobrietate, cu aceeași solemnitate cu care băieții ne-au obișnuit parțial de la Speak & Spell până la Black Celebration și susținut de la Music for the Masses până azi, reușind, cu toate astea, ca fiecare album să fie oarecum altceva, oarecum altfel. Un experiment care va sta mereu în picioare, a 15-a coloană a templului, o invitație discretă de a privi spre celelalte 14 și astfel de a le înțelege mai bine pe toate și totul.

Cât despre concert…

Ce ar fi de spus despre el? Se știe că este al patrulea la noi în țară, că face parte din cel de-al optsprezecelea turneu din istoria trupei (poate chiar al șaptesprezecelea dacă exceptăm See You Tour), că a adunat 45 000 de spectatori, că setlistul a însumat 23-24 de piese, cinci de pe cel mai recent album, restul, hituri reorchestrate, o practică frecventă de la un turneu la altul. Ori că s-au pus în vânzare și bilete de 99 de lei pentru cei care nu și-au permis prețuri mai mari, ceea ce spune multe despre cei doi depeși; ei nu sunt la primul gest caritabil din cariera lor de muzicieni, semn că banii nu mai constituie de mult un motiv de a face muzică, dacă acest motiv ar fi existat vreodată. Da, toate aceste informații sunt corecte, dar insuficiente. Și pentru că sunt câteva lucruri importante de precizat voi încerca o oarecare ordine dominată, bineînțeles, de emoție.

E o minune, și nu sunt cuvinte mari, că un muzician la vârsta lui Dave a putut, ca întotdeauna de altfel, să emane atâta siguranță și forță în același timp. Rămâne o prezență carismatică și dominantă prin bizareriile încântătoare din My Cosmos is Mine (de la începutul piesei și de după prima strofă), acele gesturi care sunt numai ale lui, strigătul de după primul refren și indicele de la mâna stângă pansat în negru la fiecare concert. În materie de gestică se adaugă multe, multe alte elemente originale, mereu altele de la un turneu la altul, care alcătuiesc un întreg instrumentar legat de prezența scenică. Martin e și el o prezență interesantă, o apariție unică în felul ei prin cele două piese pe care și le rezervă în fiecare concert, poate cel mai important titan de la plecarea lui Alan Wilder (îmi asum afirmația). Există două persoane pe care nu le pot trece cu vederea în acest turneu și nu numai. Este vorba despre Christian Eigner prezent alături de trupă din 1997 și Peter Gordeno, prezent și el alături de ei din 1998. Practic au îmbătrânit împreună și sunt ca parte din trupă, prezenți trup și suflet. Prezent într-un anume fel a fost și Andy prin proiecțiile din timpul piesei World in My Eyes, piesa lui preferată, cântată de această dată în amintirea lui.

O altă prezență, din alt registru și cu totul deosebită, a fost… ploaia, întâlnită parțial și în 2017, la Cluj; anul acesta a fost chiar o binecuvântare și o încercare destul de grea căreia i-am făcut cu toții față – cine știe, poate, grație măreției naturii de anul acesta, la următorul turneu vor ține două concerte la noi în țară. Pentru că dincolo de temerile și deznădejdile noastre legate de un următor album/turneu cred că povestea va merge mai departe. În rest, ar trebui să ținem cont de două aspecte: unul ar fi că semne rău-prevestitoare au fost încă de la începutul carierei lor, iar al doilea ar fi acela că pe ei doar moartea îi poate liniști.

Orice concert de-al lor este o ocazie pentru mine de a simți o emoție foarte intensă. De la plecarea spre stadion, apropierea de el, privitul ceasului, observarea atitudinii și a vestimentației fanilor, primele semne de începere a concertului și până la apariția lor, când, practic, ochii mei dau dovadă de simț tactil. Apoi emoția scade puțin în amplitudine și devine constantă, o emoție pe care o simt chiar și în amintire, după mulți ani. Ca să îndrăznesc să vorbesc nu doar în numele meu, trebuie să fii acolo, pentru că doar acolo poți vedea materializarea fericirii în deplinătatea ei, ca să înțelegi cum ți se poate zbârli părul pe tine, chiar și amintindu-ți cum cântă stadionul, amintindu-ți extazul publicului de toate vârstele și comuniunea dintre ei și trupă. Poți să nu fii fan și tot pleci impresionat pe viață de la un concert Depeche, pentru că fiecare apariție live a lor îți lasă o amprentă adâncă în memorie. În acest mod poate începe povestea unică în felul ei a unui viitor iubitor de DM.

Credit foto: Petru Silvestru

Imagine reprezentativă: Daniel Robert Dinu (Gigxels)

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×