Are Baudrillard un eseu. Ruinele anorexice se numește. Și-n acel eseu, cochetând cu viziunile unui profet postapocaliptic, francezul spune că societatea postmodernă nu se mai află într-o stare de creștere, ci de exces; o societate a „excrescenței”, care se dezvoltă neîncetat, compulsiv, „fără a putea fi măsurată în raport cu propriile obiective”; ca un „furuncul” care „crește necontrolat”, „nesăbuit” și „în contradicție cu el însuși”. Rezultatul? În ochii lui Baudrillard, lumea postmodernă seamănă cu un organism ciuruit de cancer. Acest verdict întunecat poate fi translat într-o imagine paradigmatică: ruinele. Despre care Chateaubriand emitea cândva o opinie-șlagăr, aceea că toți oamenii au o plăcere secretă în a contempla ruinele, fiindcă văd în acestea reflexia fragilității umane. O plăcere secretă care și-a luat voltă internațională în secolul al XVIII-lea, punând pe jar imaginația poeților italieni și penelurile francezilor, și atingând în actualul turbo-capitalism, în societățile noastre post-orice, climaxul dezintegrării patrimoniale.
Aici intră în rol cei ca mine, exploratorii urbani, embrionii dezindustrializării postcomuniste. Milenial născut la finele anilor 1980, am crescut într-o bucățică de Europă marcată de crize ale proprietății private, relații contractuale neofeudale, programe de creditare cu circuit restrâns, aproape ezoterice, privatizări sălbatice și rechinism imobiliar. Am copilărit în Brăila, în duhorile de carbid ale noilor șantiere, cotrobăind odiseic printre magaziile de cereale și printre barjele părăginite din port, unde ne călcam pe picioare cu hoții de cupru, care aveau să devină proxeneții noului mileniu.
Coabitarea cu falimentul și dărâmăturile foștilor coloși industriali m-au contaminat cu un bacil al reveriei: fascinația față de clădirile abandonate, care nu a făcut decât să crească odată cu vârsta, până când m-am apucat de urbex (explorări urbane). Avem (căci suntem doi) un canal de YouTube numit Niște unii și, înarmați cu o Sony FDR X3000 (cameră de acțiune), o Osmo Pocket, un telefon Huawei și-o dronă DJI, umblăm prin conace părăsite, uzine în prag de demolare, foste legende ale visului ceaușist, pentru a capta ultimele zile ale unor locuri încărcate de istorie care, în absența unei expertize zdravene de patrimoniu, vor fi rase de pe fața pământului; cum s-a întâmplat recent cu platformele IMGB și Aversa și cum se va întâmpla cu Cesarom și Chimopar. În urma lor vor rămâne doar arhive îngropate sub moloz, nostalgiile foștilor muncitori și, poate, o brumă de reportaje proletcultiste pe Digiteca Arcanum, o excelentă bază de date din istoria publicisticii românești.
Dacă în privința patrimoniului arhitectural există o oarecare efervescență activistă, când vine vorba de cel tehnic și industrial pășim într-un vast deșert. De ce spun că ducem lipsă de-o expertiză zdravănă? La nivel național, avem doar 22 (!) de experți în bunuri tehnice. Adică? Fix zero, dacă ne raportăm la viteza cu care giganții imobiliari dărâmă instalațiile tezaurului industrial, văduvind memoria culturală de artefacte care și-ar avea locul, bunăoară, în Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida”.
Urbexul înseamnă instincte de animal hăituit.
Urbexul înseamnă bucuria abandonului.
Urbexul înseamnă ilegalitatea trecutului.
Urbexul distilează taina ruginii, utopia utilității economice.
Urbexul este o republică separatistă în memoria publică.
Și jonglează cu același ingredient ațâțător pe care-l găsim și-n ficțiunile open world tip Fallout: accesarea unei istorii alternative. Este ceva extatic în puricatul ruinelor, un drog al nostalgiei, o neocopilărie. Trecutul e AICI și ACUM și poate fi accesat păcălind un paznic, strecurându-te printr-o canalizare sau sărind un gard. Pe scurt, practicăm antiturismul. De ce antiturism? Pentru că siturile exploatate turistic sunt reduse la un mecanism de control – prin itinerare, finanțe și accesibilitate. Istoricul Daniel J. Boorstin spunea că experiența turistică – filtrată prin pachete de turism sau narațiuni comerciale de resort – a devenit o afacere a „pseudoevenimentelor”, standardizând consumerist reflexul ancestral al omului spre explorare.
Scriind asta, gândul îmi fuge spre o specie de antropologie. În ultimii ani, antropologia debarasării și-a luat tot mai multă voltă în America. Și are ca obiect de studiu cultura gunoiului, punându-și o întrebare de bun-simț: cât gunoi se află în gunoiul pe care-l producem și cât la sută lucruri de importanță arheologică pentru trecutul recent?
Asta îmi înflăcărează instinctele când vine vorba de urbex. O casă abandonată e un sit arheologic, nu o eroare estetică în decorul urban. De pildă, din perspectiva „filosofiei” dereticării, soldățeii de plastic pe care i-am găsit astă-toamnă în pivnița medievală a Conacului Marghiloman nu sunt nimic altceva decât gunoi. Dar cum să fie un simplu deșeu ceva care comprimă, prin ritualul jocului, un schepsis imagologic?
Când eram mic, reproduceam cu soldăței de plastic ceea ce vedeam la TV: destrămarea Iugoslaviei. Gura mea imitând mitralierele și obuzele și dunele de pietriș de pe șantierul din spatele blocului, unde ne adunam la aceste microreînscenări, era de fapt butaforia unei transgresiuni. Animalul social din mine, aflat în stare larvară, trăia într-un soi de euforie primitivă a primelor percepții geopolitice.
Teoreticianul dezastrelor Paul Virilio spunea că dezvoltarea câmpului de luptă corespunde dezvoltării câmpului de percepție, care a devenit posibilă datorită progreselor tehnice: tehnologiile opticii geometrice, telescopul, undele optice, electrooptica, grafica computerizată și, nu în ultimul rând, banalul televizor. Ei bine, soldățelul pe care-l țineam între degete nu mai era un obiect de plastic, un viitor gunoi, ci un dispozitiv al imaginației, care-mi regla câmpul de percepție în raport cu criminalitatea istoriei.
Un personaj din romanul Americana al lui Don DeLillo zice: „Gunoiul îți spune mai multe decât traiul cu o persoană.”
Există în urbex și-o chestiune de proces teritorial. Inevitabil, se impune un popas în ideile lui Guy Debord, care a botezat conceptual „psihogeografia politică”, dedicând o sumă de teorii rătăcirilor urbane. Pentru spargerea a ceea ce el considera a fi practicile de subjugare instituțională și alienare politică ale mediului urban, Debord recomanda practicarea derivei. Bunăoară, explorarea Berlinului cu o hartă a Parisului. Deriva era astfel considerată o specie revoluționară, antiadministrativă de orientare în spațiul urban.
Iar pentru Tim Ederson, profesor de geografie umană și teoretician al ruinelor industriale, cutreieratul mamuților industriali distruși este un act de eliberare, deoarece implică o alegere deliberată a traseului. Explorarea urbană este o „lectură neliniară” a unui loc. Nu reconstrucție, ci o contraofensivă la comemorarea și interpretarea formale oferite de muzee. Cel care umblă printre ruine caută semnificații iconoclaste, în contrapunct cu narațiunile prestabilite fie prin planuri de reabilitare, fie prin limitări patrimoniale, consideră Ederson.
Când faci urbex, vederea ți se schimbă. Devine preocupată doar de reminiscențe și dezagregări. Te uiți în jur prin București și respiri ușurat. Fac o paranteză: harta urbană a Bucureștiului este la origine compusă din cârpeli „ready-made” decupate din Paris. Iar planificarea urbană a Parisului a fost importată din modelele testate mai întâi de colonialiștii francezi în Maroc și Indochina, pe patternurile geografice de acolo. De pildă, Casablanca este oraș costier, iar elemente din planificarea urbană costieră (concepută de arhitectul francez Henri Prost) au fost trântite cu lopata în Paris, din care și românii este posibil să fi altoit câte ceva prin București. Deci, intri pe-o străduță bizar articulată de pe Națiunile Unite fără să ai habar că strămoșul ei este un maț de uliță marocană. De ce-am făcut paranteza asta? Ca să spun că-n București vedem un produs spectaculos de nomadologie (așa cum este ea formulată de Deleuze și Guattari). O logică spațială prin excelență nomadă tronează aici. Spațialitatea nomadă nu suportă: reglementarea, supracodificarea spațiilor sau teritoriilor, crearea unui spațiu urban axat pe viteza bunurilor, serviciilor, mobilității și managementul vieții sociale, adică o planificare a-topografică de tip Eurocoridor. Spațialitatea nomadă se traduce prin zone „deteritorializate” (în raport cu controlul urbanistic al Statului), caracterizate prin mișcări aleatorii și prin improvizații. Din perspectiva urbexului, asta e o mină de aur, fiindcă încetinește procesele hiperutilitare, propagarea non-locurilor, care duc la dispariția vechilor platforme industriale.
Non-locurile au fost teoretizate de antropologul Marc Augé și se referă la acele spații antropologice de tranziție în care oamenii rămân anonimi, cum ar fi mallurile, autostrăzile, aeroporturile. În accepțiunea lui Augé, aceste spații nu au o semnificație suficientă pentru a fi considerate „locuri” din punct de vedere antropologic; altfel spus, omul nu stabilește cu ele o mitologie a intimității, cum se întâmplă cu casa bunicilor sau cu terenul de fotbal de lângă bloc.
Ce-am învățat de când fac urbex?
A) Că se renovează mai mult decât ne imaginăm, dar prost, fără a se ține cont de estetica originală a imobilului de patrimoniu, transformându-l adesea într-o bezea – celebra „disneyificare”.
B) Că românii adoră camerele de supraveghere, curțile ornamentate cu sârmă ghimpată tip NATO și „paznicii vidului”, cei care păzesc fie terenuri virane, fie movile de moloz.
C) Că parc industrial înseamnă două hale și restul supermarketuri.
D) Că cei mai periculoși inamici ai urbexului nu sunt paznicii, ci câinii vagabonzi, ăștia fac din tine Usain Bolt.
E) Că PUZ + mall = LOVE.
F) Că adrenalina este ceva oribil.
G) Că cea mai eficientă metodă de-a învăța splendoarea vieții este să te joci cu focul și să nu te arzi.
H) Că azbestul, mucegaiurile și uraniul sărăcit sunt pentru explorator ce-i gazonul pentru fotbaliști.
I) Că, prin ferestrele unui combinat siderurgic, viitorul se vede ca-n cartea Fuga de Dumnezeu a lui Max Picard: „Străzile sunt ca niște tuburi care au aspirat oamenii.”
Imaginea principală: fusion-of-horizons
Str. Cameliei 38 sector 1, București
