O vreme, oamenii își doriseră să vină mai repede vestea morții babei Neaga, femeia care prevestise cele mai mari nenorociri abătute asupra satului. Dar anii trecuseră. Mama îmi strânsese câte ceva în lavița de zestre, ca să nu mă duc cu mâna goală la bărbatul meu. Mă făcusem mare, jucam la hore, iar dorința lor de a o vedea moartă pe Neaga se potolise. Se obișnuiseră și ei cu toanele bătrânei oarbe. Mulți o vedeau deja cu un picior în groapă. Pe malul râului dintre lumi. Nu se mai temeau de ea.
Eu o îngrijeam de câțiva ani, de când nu se mai putea mișca. Fata ei cea mare, Ghița, rămăsese grea. Cică visase într-o noapte o vacă albă, grasă, frumoasă, cu ugerul greu, aproape că-i crăpa de-atâta lapte, încât știuse că peste nouă luni va aduce pe lume un copil. Îmi spusese asta chiar ea, într-o seară, când o schimbam pe maică-sa, și-mi poruncise după aia s-o hrănesc cu o bucată de mămăigă rece păstrată pentru ea. Altceva nu era chip să bage-n gură.
Baba mi se părea cuminte, ascultătoare ca un copil mic. Mă lăsa să-i împletesc părul o dată pe săptămână, duminica, și să-i pun cămașa de noapte țesută chiar de mâna ei. Ghița avea de-acum burta mare, n-avea putere s-o mai ridice pe babă, nici s-o spele, nici să-i schimbe pledul și așternuturile. Bătrâna nu suporta frigul, unele femei din sat ziceau că avea vreo legătură cu copilăria ei, când se spărsese gheața sub ea și stătuse în apele reci ore bune, până se îndurase de ea un cioban și reușise s-o scoată la mal. Alții ziceau că de-atunci orbise, de când deschisese ochii în apa aia tulbure, din spatele cimitirului vechi. Fie iarnă, fie vară, baba dormea învelită până la gât, cu capul acoperit de o broboadă. Când era vorba de mâncare, nu dorea nimic altceva. Doar nițică mămăligă și apă.
Ghița se temea de ea, chiar dacă era mă-sa. O vedeam uneori cum își pleacă fruntea în fața babei. O mână de om. O mână de oase. Dar ce femeie aprigă fusese în tinerețe, ziceau femeile pe care le moșise. Auzind asta, ajunsesem s-o respect pe bătrână și mai mult. Fiică-sa nu ieșea din cuvântul ei niciodată și îi făcea toate poftele.
Într-o noapte, să tot fi fost cu vreo doi-trei ani înainte să mă mărit, Ghița găsise o cale de-a rămâne peste noapte în casa unui vecin din deal, Stan Turcu. Eu aflasem abia mai târziu de ce se adunaseră câțiva oameni la el acasă. Mi-am văzut de treabă atunci, am stat cu Neaga până la răsărit. Chiar și-așa, oricât aș fi încercat să nu pomenesc numele fiică-sii, cu atât bătrâna devenea mai vorbăreață și mă tot întreba unde e fata. O bănuia că doarme prin vecini, că umblă pe la casele altora.
– Ce-i trebuie ei să dea ochii cu neamțul, că și-așa nu-i știe graiul. Cum o să se înțeleagă cu el?
– Ce grai, bre? Ce tot zici acolo?
Am dat s-o învelesc mai bine cu pledul. Într-o strachină, pe masă, era mâncarea. Îi pusesem la înmuiat bucăți de mămăligă rece în niște lapte. Îl încălzise pe pirostrii Ghița, înainte să plece. Eu eram prea tânără ca să-nțeleg atunci ce se întâmpla pe ulițele noastre nepietruite. Doar câțiva bărbați știau cine venise la Stan Turcu-n casă și mâncase la masa lui din tindă. Uite că totuși baba Neaga găsise o cale de a deosebi adevărul de minciună. Așa oarbă cum era, de când mă-sa o adusese pe lume ori de când căzuse în apa înghețată, Neaga vedea tot ce se-ntâmplă în jurul fiică-sii.
Eu o ascultam și-i dădeam să mănânce cu o lingură de lemn. Mesteca încet mămăliga, îi mai dădeam un strop de lapte dintr-o cană. Mai avea doar trei dinți sus și vreo doi jos, dar gura ei știrbă nu-nceta să mă facă să râd cu orice preț. Cel puțin așa credeam eu atunci, că scornește fapte nemaivăzute ca să mă-nveselească. Că-mi spune povești despre un prinț venit dintr-o altă țară. N-avea cum s-o vadă pe Ghița cu burta mare, cum amestecă într-un ceaun. Nici cum spune vorbe în șoaptă și-un descântec de drum lung, în vreme ce printre degete se scurge mălaiul. Făcea ea un descântec pentru neamț, un bărbat frumos, semeț. El nu-și spusese numele de i l-a dat mă-sa.
Dar Neaga zicea că știa că era obosit. Călătorise pe ascuns cu trăsura, făcuse opriri foarte scurte, schimbări ale cailor prin multe sate. Așa că întâmplarea a făcut ca el să decidă să poposească la noi în zonă. Era însoțit de doi bărbați. Fusese o călătorie lungă, obositoare. Și uite-așa ajunsese să pună piciorul pe pământ românesc. Când a ajuns la Stan Turcu, îi era foame. Unul dintre cei ce-l însoțeau avea rolul de a-i tălmăci vorbele. Între timp, Ghița a terminat mămăliga descântată, a răsturnat-o pe un fund de lemn, a tăiat-o pe din patru cu o sfoară și i-a întins străinului o strachină cu brânză de vacă. Îi zâmbise și-i dăduse o lungură de lemn.
La sfâșit, când el terminase de mâncat, Ghița îl rugase pe cel ce tălmăcea vorbele în cele două graiuri să-i spună bărbatului ceva din partea ei. Că va scăpa de grija tuturor nimicurilor care-i macină zilele. Și că va avea zile multe de trăit în țara asta. Cei din satul ăsta erau săraci, dar măcar atât puteau să-i pună pe masă: o mămăligă aburindă. Pe urmă, dacă el va dori în următoarea perioadă să înnopteze la moșia unor boieri de prin părțile locului, ea, Ghița, n-o să se supere.
Neaga cunoștea toate acestea, știa pe ce drum o apucase străinul atunci când se pregătise să oprească în satul lor. Și într-adevăr, după ce părăsise satul lor, înnoptase numai la moșiile unor boieri. Știa, însă, cum ajunsese la casa lui Stan Turcu, cine-i deschisese poarta și cât de mult îi plăcuse gustul mămăligii cu brânză.
După o vreme, prin sat începuseră să umble niște vorbe. Mai întâi cu țârâita, ca laptele din țâța vacii, la începutul mulsului. Unii se-ntrebau cine-o fi fost bărbatul misterios care poposise o noapte la Stan Turcu. Unii ziceau c-ar fi fost Necuratul, că cu el rămăsese Ghița grea în seara aia. Dar eu am ținere de minte, femeia era deja cu burta la gură în zilele alea. Baba Neaga știa că are copil în pântece, doi chiar, îi prezisese fiică-sii când se apropia sorocul.
— Du-te, bre, d’aci! Cum să am doi?
Dar vorbele umblau pe drumul nepietruit ce trecea prin fața casei Ghiței, iar vorbele ajunseseră până la urmă și la urechile ei. Nu-i păsa că lumea o făcea curvă, ea le dădea peste nas.
— Sunteți toți o apă și-un pământ! N-aveți nicio grăunță în capul ăla.
În dimineața în care Ghița a născut doi copii, o fată și-un băiat, Neaga și-a dat ultima suflare. Eram lângă ea, o spălasem înainte, o primenisem. Era mâncată, începuse să fredoneze un cântecel, ceva cu un melc care se duce la baltă și bea apă caldă. Îi așezasem perna la spate și aveam de gând s-o îndemn să-mi mai povestească fapte din tinerețea ei.
— N-auzi că plânge o vacă? De ce n-o lași să vină-ncoa?
— Ce vacă, bre? Nu e nimeni.
Până să mă dumiresc eu, până să ies în tălpile goale și să arunc o privire pe lângă bordei, baba Neaga murise.
Rămăsese exact așa cum o lăsasem. Pe laviță zăcea un pui de vrabie căzut din cine știe ce cuib. Nu mi-am bătut capul cu el. Babei i-am aprins o lumânare și-am zis o rugăciune. Pe urmă am fugit la Ghița, în deal, să-i zic că s-a stins maică-sa.
Mi-a făcut semn să intru în odaie, dar mi-a fost rușine să m-așez pe pat, la picioarele ei.
– Du-te și anunță-l pe popa, nu mai sta. I-ai aprins lumânare?
Gesturile Ghiței erau lente, liniștite, făcute ca printr-un râu de smântână mâloasă. Dădea din cap neîncrezătoare și-și frângea mâinile. Vorbea încet, ca să nu-i trezească pe cei doi copii așezați de-a dreapta și de-a stânga ei. Ce ar mai fi fost de spus? Ghița nu rămăsese singură pe lume, avea copiii.
Îmi părea rău de bătrână, poate ar fi fost mai bine să-i amintesc fetii că plecase liniștită pe lumea ailaltă, dar n-aș fi vrut să-i pricinuiesc și mai multe necazuri. Așa că n-am zis nimic despre puiul de vrabie căzut din cuib. Ce știu eu? Moartea lovește când vrea ea, doi într-un bordei. O babă și-un pui de vrabie. Mai bine-mi văd de ale mele.
Am ieșit din odaie și în timp ce închideam ușa, am auzit suspinele Ghiței. Când am ieșit afară, în clipa aia florile cireșilor de pe ulița mare s-au scuturat, de parcă vântul însuși le-ar fi dat o palmă zdravănă.
Am pășit pe covorul din petale și când am ajuns la popa la poartă deja se înserase. Era de parcă alergasem toată ziua, de dimineață până la apus, ca o curcă beată. Cum de trecuse ziua asta pe lângă mine, fără să fac nimic? În fața casei popii era trasă o căruță cu sacii plini cu mălai. Pentru o clipă, mi s-a părut că o văd pe baba Neaga, așa oarbă cum era ea, luând hățurile și mânând calul alb spre ceruri, de unde avea să mă-nvețe cum să-l țin pe bărbatu-meu lângă mine gătindu-i în fiecare seară mămăligă.
Imagine reprezentativă © Koen Hauser
