Descrierea republicii moldave

Start

Având în vedere că Republica Moldova este țara invitată a Bookfest-ului din acest an, ne-am gândit că ar fi bine să închegăm o anchetă în jurul unor întrebări, pe de o parte, aproape obligatorii, pe de altă parte, provocatoare. Pe toate acestea le-am adresat unor personalități cunoscute și care ne-au răspuns cu o deschidere pentru care le mulțumim. Din răspunsurile lor, se conturează o republică frumoasă și dinamică, uneori chiar dramatică. O republică în care am face încă o vizită. Și încă una.


Într-un interviu din România literară (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu, nr. 9/2024), Vitalie Ciobanu vorbește despre o schizofrenie culturală, fenomen pe care îl recunosc și eu, ca maghiar din România, în mine. Cum ați numi acest pachet care vine cu faptul că sunteți basarabeni? Frustrări, răni, deschideri, posibilități?

Liliana Corobca (scriitoare, București): Un roman pe care îl scriu acum.

Eram mai tânără la căderea comunismului și, pentru mine, „schizofrenie culturală“ sună exagerat. Am și explicații: pe de-o parte, la 15 ani, vârsta mea la căderea comunismului, nu am reușit să iubesc prea mult cultura rusă (exact când trebuia să studiem serios literatura rusă, cursul de rusă s-a scos de tot din programa noastră școlară), iar pe de alta, fiind născută la țară, am trăit în alte dimensiuni, atemporale, aș zice, departe de lumea tumultuoasă și de problemele ei, care, în satul meu din mijlocul Codrilor (Săseni), ajungeau ca un zgomot fad care se lovea implacabil de un fel de zid (de sticlă) și nu pătrundea, nu ajungea la destinație. Citesc cu stupoare cărțile colegilor mei de breaslă și de generație despre Moldova anilor de tranziție (V. Ernu, T. Țibuleac, L. Calancea): eu nu am trăit așa ceva, nu am cunoscut așa ceva! În anii 1990, eram o adolescentă visătoare și timidă care aștepta seară de seară un semn de la extratereștri, despre care am și scris, apropo, în Florile dalbe, revistă pentru copii și tineret. Am acceptat aproape imediat că sunt și româncă, și basarabeancă și, când la facultate a trebuit să spunem ce suntem, într-un catalog, am scris „moldo-român-basarabean“ (sic! la masculin), nu am fost singura, această triplă definiție am preluat-o de la colegii care și-au asumat-o înaintea mea). Nu cred în „schizofrenia“ român (din România) – român (din Republica Moldova), nu cred nici în așa-zisa schizofrenie român (din România) și moldovean (din Republica Moldova), e posibilă între identitatea românească și cea sovietică (rusească), or eu, cum am zis, fiind născută la sat, nu am auzit vorbindu-se în jur decât limba română (dulce grai moldovenesc!), la școală am învățat doar în română. Nu a trebuit să mă prefac rusoaică sau să vorbesc rusa așa cum au făcut-o colegii mei orășeni. Cu siguranță, au existat situații diferite și, fără a generaliza, puteau fi și frustrări, și deschideri. Cred că am evitat să mă opresc asupra acestei probleme, intuind că asta m-ar opri din alte activități, mi-am zis: asta nu e tema mea. Abia acum subiectul mă pasionează cu adevărat, după mai bine de treizeci de ani de la căderea comunismului și după două decenii în care am locuit doar la București.

Tatiana Țîbuleac (scriitoare, Paris): Interesant termen a inventat Vitalie. Ai observat că după 40 de ani oamenii se raportează tot mai des la medicină și la moarte? Lăsând gluma la o parte, basarabeancă m-am simțit doar în România, așa că a fost simplu. Frustrarea legată de limbă am rezolvat-o vorbind mai puțin, în scris nu am avut-o niciodată. În rest, în Franța și în altă parte pot fi orice vreau. De fapt, nici nu cred că am întâlnit vreodată un scriitor care să fie „doar ceva sau „doar de undeva“, lucru care explică într-o oarecare măsură aceste răni, deschideri, posibilități de care vorbești tu. Basarabia m-a interesat abia la a doua carte și asta din cauza presiunii sentimentale venite în urma Verii, care după cum știi este total babiloniană. Simt că am epuizat orice interes pentru zona aceea și că mă întorc, mă împing, de fapt, din nou în zona Verii, adică într-un loc fără indicatoare geografice.

Alexandru Vakulovski (scriitor, poet, Chișinău): În perioada sovietică, nici literatura română nu prea trecea Prutul, nu doar oamenii. Acum însă nu am de ce mă plânge: mi-am publicat aproape toate cărțile în România, nu știu dacă e cazul să vorbim despre un „pachet special“ pentru basarabeni. Și pe de o parte a Prutului, și pe de alta, avem de recuperat cărți, autori. Dintre cei care n-au avut voie să publice e și tatăl meu, care n-a apucat să-și vadă vreo carte editată în viață. Pentru ei, da, cred că a fost extrem de frustrant.

Emilian Galaicu-Păun (scriitor, poet, redactor-șef la Editura Cartier, Chișinău): Ierte-mi-se comparație cu iz de… Ferma animalelor – de-a lungul a peste două secole, basarabenii au fost când țapul ispășitor, când mielul blând care suge de la două oi. Or, chiar și atunci când erau jertfiți în chip de țap ispășitor, mulți au continuat să se creadă, și să-i convingă și pe alții de acest lucru – și abia de-aici încolo începe schizofrenia –, miei blânzi care sug de la două oi. Orice alt popor – mă gândesc la armeni, la evrei, la irlandezi ș.a.m.d. –, să fi trecut prin dramele & tragediile care au marcat acest „neam al nevoii“ (vai! cât de „în strâns“ ne prinde această vorbă a lui Eminescu, spusă la mare supărare), și-ar fi elaborat demult un sistem imunitar, nu și conaționalii mei, într-atât de diabolic a fost mecanismul de îndobitocire. Și nu-i vorba doar de denaționalizare, ci de statutul social – să nu uităm că, în Imperiul Rus, țăranii erau șerbi, și așa au rămas și după revoluția (de fapt, lovitura de stat!) din 25 octombrie 1917 (alias, 7 noiembrie), cu diferența că nu se mai numeau șerbi ci colhoznici, dar în esență rămâneau aceiași oameni legați de pământ. Tocmai acest sentiment al demnității personale, care merge la pachet cu libertatea socială, i-a fost extirpat basarabeanului, iar tăvălugul istoriei – perioada interbelică, marcată și de ascensiunea partidelor de extremă dreaptă; cel de-al doilea Război Mondial, unii basarabeni fiind mobilizați în 1941 în armata română, și alții (uneori, aceeași) în 1944, în Armata Roșie; foametea din 1946–47; deportările din 1940, 1948–49 ș.a. – a desăvârșit opera miciurinistă de hibridizare, drept care iată-ne, un neam – corcit – al nevoii. Altfel spus, o corcitură istorică, nu-i așa? „căci Lenin este tatăl meu,/ iar Stalin este muma…“ (Despre toate astea, mai pe larg, în romanul meu Țesut viu. 10 x 10, Cartier 2011, 2014, acum într-o ediție antologică ne varietur – vezi Times New. Roman 12/18, Cartier, 2024.)

Mihail Vakulovski (scriitor, traducător, Brașov): În 1989 am intrat (la 17 ani abia împliniți cu câteva zile înainte) la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova, la Chișinău, și, participând activ la mitingurile anticomuniste de deșteptare națională încă înainte de căderea URSS-ului (la unele apar în pozele din ziarele vremii – pe scenă, cu pancarte anticomuniste și anticeaușiste (!), alături de alți colegi de facultate (cu unii mai suntem și acum prieteni), atunci când imperiul s-a destrămat, unii profesori de la universitate mi-au propus să mă transfer la studii în România. Le-am zis că poți învăța oriunde și că prefer să rămân acasă. Probabil că dacă aș fi trecut atunci Prutul aș fi simțit nedreptățile prin care au trecut primii basarabeni care au venit la studii în România. Sau poate că nu – zic asta amintindu-mi că și bunicul și-a făcut studiile în România și nu l-am auzit povestind vreodată despre cum ar fi avut neplăceri (cum ar fi zis el) pentru că e basarabean. Unica lui supărare – profundă – a fost atunci când, după ce a luptat în Armata Română, în cel De-Al II-lea Război Mondial, când sovieticii au cerut să-i trimită pe basarabeni în Armata Sovietică, românii i-au împachetat și i-au extrădat fără să crâcnească, pe bunicu’ l-au scos, la propriu, din tancul românesc și l-au aruncat în ghearele roșii (deși a fost nevoit să lupte și-n Armata Roșie în timpul războiului și a avut și un frate mort pe câmpul de luptă, n-a cerut să fie recunoscut ca veteran de război). În fine, eu am venit la doctorat în România când deja debutasem cu un volum de poezie premiat de Uniunea Scriitorilor și de Fundația Soros și Editura Arc, eram format și ca scriitor, și ca intelectual (veneam după câțiva ani de muncă la Academia de Științe și la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă“, cu rubrici permanente în cele mai prestigioase reviste de cultură, cum e Contrafort) – nu mai era cazul să mă simt vulnerabil, povestesc și despre asta în trilogia Tovarăși de cameră, romane în care personajul meu absolvă facultatea la Chișinău, iar la București vine la doctorat, exact ca mine, ce ciudat, ce bizar, ce coincidență!

Ionesco ne ajută mereu…

Mihail Vakulovski: Am venit la București fiindcă în acel moment aveam nevoie de o schimbare, la Chișinău deja mă sufocam. Mergeam cu tata prin oraș și trebuia să mă opresc să vorbesc cu atâția oameni, încât el mi-a spus că deja am nevoie de un oraș mai mare. Păi, pe lângă foștii colegi de facultate și majoritatea tinerilor cu care ne-am antrenat timp de șapte–opt ani în aceleași săli la sport, mai erau sutele de studenți de-ai mei, care, văzându-mă pe stradă, normal că mă salutau. Iar când am ajuns la căminul de la Universitatea din București și administratorul m-a întrebat cu cine aș vrea să stau în cameră – cu basarabeni, români sau străini, i-am spus fără să clipesc: „Numai nu cu basarabeni, tocmai am fugit de acolo“. Am fost întrebat chiar în primele luni de București dacă n-am un complex ca basarabean și am zis că am – un complex de superioritate. Pe lângă că eram rebel și, cum zicea tata – postmodernist, aveam în vedere în primul rând ce va menționa mai târziu Alexandru Mușina, că scriitorii români din Basarabia au în plus față de scriitorii români o biografie mult mai bogată din toate punctele de vedere, în primul rând istoric. Vedeți numai prin câte evenimente istorice trec personajele din Tovarăș de cameră – traiul ca minoritari în URSS, cel mai puternic imperiu din lume la acel moment, lupta pentru grafia latină (până în 1990 am scris în română cu litere rusești – nu credeți că e posibil, nu?), lupta pentru independență, căderea URSS, formarea tinerei republici moldave, lupta pentru Unirea cu România, războiul transnistrean…

Gheorghe Erizanu (scriitor, director al Editurii Cartier, Chișinău): Cred că e o chestie individuală. Eu am crescut pe malul Prutului, vedeam Miorcanii lui Pillat, priveam televiziunea română, bunică-mea, care m-a crescut până la adolescență, avea câteva cărți românești, cât are un țăran într-o sovcă (n. red. – regionalism din Basarabia; „ladă“) într-un sat din Moldova, iar în biserica din sat, închisă de sovietici (noi, copiii, știam cum se deschide ușa), am dat de reviste și almanahuri românești din anii ’30–’40, cam legionare, dar astfel am descoperit că odele pot fi dedicate și mareșalului Antonescu, nu doar lui Lenin, pe care le învățam la școală. Pe Radu Gyr, Vasile Voiculescu i-am descoperit în acele reviste, mai devreme decât pe Lucian Blaga sau Mihail Sadoveanu. O antologie din colecția Lyceum de Blaga și La hanul Ancuței mi le-a dat să le citesc Victor Pânzaru, responsabil de literatură la o revistă pentru copii.

Câți ani aveați atunci?

Gheorghe Erizanu: Cred că aveam 12 ani. Erau primii scriitori români pe care îi citeam conștient că sunt scriitori români. Aveau o limbă foarte proaspătă, cuvintele curgeau lin și firesc. Schizofrenia mea era culturală, dar nu în raportul basarabean & român, mai degrabă era un raport ideologic, Lenin–Antonescu. Care, oricum, era la periferia intereselor mele de atunci. Fotbalul, ping-pongul și vânătoarea de hulubi de la biserică erau mai importante și-mi ocupau mult mai mult timp decât Radu Gyr sau Lenin. La studenție criticul literar Andrei Țurcanu mi-a făcut o listă de literatură obligatorie, de la Epopeea lui Ghilgameș până la Mircea Dinescu (era 1984). În primul an de facultate am reușit să duc la capăt lista lui Țurcanu. Norocul meu a fost că mi-am format nucleul cultural în cultura română. Cultura rusă a venit ca ceva periferic. Ulterior. Frustrări și răni sigur sunt. Cei care am apucat regimurile comuniste suntem toți frustrați. Am supraviețuit împotriva firii umane. Posibil, „născut în URSS“ îți oferă o altă perspectivă istorică. Mă uitam pe niște fotografii vechi, cu țărani dintr-un sat din codrii Basarabiei, erau înrolați în armata țaristă. Aveau priviri și ținută imperială. Niște țărani de la periferia imperiului.

Cred că noi, basarabenii, am exagerat cu frustrările în anii ’90. Am vrut să fim victime, să avem o tratare preferențială. Pentru beneficiile proprii.

„Țara-Mamă“ – aud frecvent asta și o folosesc, desigur. Atunci ce este URSS, unde v-ați născut?

Liliana Corobca: Am vrut să numesc un roman de-al meu Patria mamă, ca aluzie ironică la o lozincă comunistă „Patria mamă te cheamă“ (Rodina mati zaviot), am renunțat, pentru că mama din cartea mea s-a topit nu știu cum, a dispărut și au rămas în prim-plan doar copiii, la Kinderland mă refer. URSS nu mai este, de mult. Unii nici nu au mai prins asemenea țară, alții au uitat-o, probabil. Totuși, chiar și așa, comparația este forțată: Basarabia, împreună cu Transnistria, primită cadou de la frații ucraineni a fost Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, iar azi, oficial, e republică independentă, recunoscută de România ca atare. Aud și eu des formula aceasta de la basarabenii care visează fie să ajungă ei în România (așa cum am ajuns și eu, și alții, aproape un milion), fie să se producă unirea și să ajungă întreaga Republică Moldova parte componentă a Țării-Mamă. Când am venit în 1997 la București, am venit și eu în „Țara-Mamă“. Spre deosebire de Ungaria, care există azi pe hartă, URSS, repet, s-a desființat și, oricum, era un conglomerat de republici unionale, federale etc. La rândul ei, Moldova sovietică a fost un construct politic destul de fragil și uneori pare uimitor că mai rezistă.

Tatiana Țîbuleac: Țara-Mamă sau Țara-Tată – e voie să spun așa dacă nu sunt nemțoaică? – este pentru mine memoria. Tot ce a încăput în ea, tot ce a rămas după atâtea mutări, asta e țara. De născut ne naștem unde putem. Mama, de exemplu, s-a născut în Siberia, dar țara ei suntem, și acum, eu și copiii mei.

Alexandru Vakulovski: O uniune ocupantă. O altă denumire pentru un imperiu rus, de barbari cotropitori.

Emilian Galaicu-Păun: Lenin însuși – care este Tartarul; or Stalin n-a făcut decât să-i desăvârșească opera – numea Imperiul Rus „o închisoare a popoarelor“; m-am născut într-o imensă cazarmă, în ceea ce se chema – cu accentul pe primul cuvânt – Lagărul Socialist, din care am putut ieși abia în 1990, după căderea Zidului din Berlin (în paranteză fie spus, alfabetul chirilic a fost un astfel de „zid berlinez“ pentru poporul nostru, dat la pământ în 31 august 1989 – anul când Dumnezeu a fost român, dar și est-european –, odată cu trecerea la scrierea românească), și doar până la Iași. În anii 1990, am mers la o mulțime de festivaluri literare – de la Oradea, Cluj, Satu Mare, Iași, Brașov, București, Timișoara etc. – tocmai în ideea de a suprapune pe lecturile mele întinse din literatura română o geografie cât se poate de reală, și uite-așa m-am integrat au fur et à mesure în ceea ce s-ar numi Republica Literelor Române. (Nota Bene: mi-au apărut două cărți de versuri în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ambele cu chirilice – Lumina proprie (1986) și Abece-Dor (1989) – și o a treia, chiar în zilele putsch-ului din august 1991, cu litere românești, Levitații deasupra hăului. Mai mult decât cetățean sovietic, m-am simțit scriitor român, și asta a ținut de identitatea mea – nu după pașaport, ci din/ca la carte!)

Gheorghe Erizanu: Nu sunt „statofil“. Evit termenul de „Țară-Mamă“. Indiferent dacă mă raportez la România, la Republica Moldova, la URSS. Încerc să mă descurc într-un spațiu social-politic fără paternitatea statală. Pe cât e posibil. Prefer ca statul să fie mult mai mic decât individul. M-aș simți mult mai confortabil. Iar URSS era un stat al naibii de paternalist. Mă sufoca cu grija lui.

Mihail Vakulovski: Tata a fost un mare patriot român și din când în când avea „derapaje“ foarte periculoase pentru acele vremuri. Bine, el e cel care, prin 1970, a luat steagul Uniunii Sovietice de pe căminul 8, unde locuia (și unde am locuit și eu vreo șapte ani), și l-a arborat pe WC-ul public de lângă Cinematograful 40 let VLKSM (nu mă miră c-a făcut ceva de genu’, dar mi se pare o minune că nu a fost pârât de studenții care știau cine e „autorul“, deși s-au făcut, firește, anchete în cămin). Asculta Europa Liberă în sufragerie, cumpăra cărți românești de la Odesa (când încă nu le puteai găsi la Chișinău), citea și scria cu grafie latină – acum par chestii normale, nu? În 1989, întorcându-se din Chișinău, de la o Adunare Națională, a scos tricolorul din mașină și l-a fluturat prin toată Tighina, care se numea și se numește Bender, oraș ocupat de ruși. Odată, intrând în camera copiilor și văzându-mă că citesc o carte în limba rusă, mi-a luat-o și a trântit-o pe podea, spunând: „Ăștia-s ocupanți, băi!“ Eram prea mic să înțeleg atunci ceva, dar uite că n-am uitat momentul. Până la urmă, am fost un copil normal (despre copilăria unui român în URSS am publicat romanul Tata mă citește și după moarte), crescut – sănătos – într-un sat din Moldova; URSS-ul era, într-adevăr, țara în care m-am născut, dar orice basarabean știa că în primul rând e moldovean, iar Moldova mai e și peste Prut, cronicarii moldoveni și Eminescu și Creangă și Cantemir sunt scriitorii noștri, noi însemnând cei care vorbim și scriem în limba asta – limba română, nu rusă. Mulți consăteni de-ai mei nu au ieșit din sat, dar au făcut parte și din Imperiul Țarist, și din România, și din URSS, și din R. Moldova. Seara erau români, dimineața se trezeau sovietici, apoi Ivan era moldovean. Basarabenii sunt români fiindcă vorbesc limba română. Și punctum.

Ce lumi vi se deschid datorită limbii ruse și cum?

Liliana Corobca: Picior de-al meu nu a călcat prin Rusia după căderea comunismului, cărțile mele nu au fost traduse în rusă, nici eu nu am tradus cărți din rusă, deși cunosc limba foarte bine. Nu am spus niciodată că nu sunt mare fan Dostoievski și nu mi se pare o pierdere iremediabilă dacă nu te formezi ca scriitor citindu-i taman pe ruși, nu am reușit să îi cunosc bine în timpul regimului comunist, iar apoi i-am citit pe mulți cu o anumită rezervă, subiectivă, desigur. Dar datorită limbii ruse, am citit în copilărie și adolescență multă literatură franceză și internațională, în general, care era cam toată în limba rusă la bibliotecile noastre sătești și școlare. Apoi m-am ocupat de cenzura comunistă și am avut acces la multă literatură de specialitate, documente, în special, care erau și ele în rusă, de obicei. La facultate, am studiat câteva limbi (vii și moarte), după susținerea doctoratului, am mai studiat alte câteva limbi străine, dar nu cunosc niciuna mai bine ca limba rusă. Totuși, în zilele noastre, din cauza limbii ruse unele lumi se închid și nu invers.

Tatiana Țîbuleac: Au fost și momente mai bune să răspund la întrebarea asta, dar, da, limba rusă face parte din mine. Prea multe uși nu am deschis cu ea, dar nu am cum să o dezvăț. Este o limbă care m-a însoțit cea mai mare parte din viață.

Alexandru Vakulovski: Nu știu dacă i-aș zice chiar lume, deja tot ce e legat de „lumea rusă“ sună a peiorativ. M-am bucurat să-i traduc pe Vladimir Sorokin, pe Venedikt Erofeev ș.a. Rușii „normali“, de exemplu, spun că Sorokin e agent străin și ard cărțile lui.

Mihail Vakulovski: Acum, când Rusia putinistă e un stat criminal care atacă zi de zi – cu bombe – Ucraina, nu-ți vine să povestești ce beneficii îți aduce limba lor, mai ales că mama locuiește într-un sat foarte aproape de Odesa bombardată în fiecare dimineață.

Dar adevărul e că orice limbă străină pe care o stăpânești la perfecție te ajută măcar să citești în original scriitori pe care altfel ar fi trebuit să aștepți să fie traduși de alții. Iar rușii au avut și vor avea mereu scriitori geniali, din care am tradus (pe unii împreună cu fratele meu) destule cărți, de la Daniil Harms, F.M. Dostoievski, Alexandr Kuprin, Venedikt Erofeev, Victor Erofeev, Mihail Kononov, Vladimir Sorokin la Alexander Litvinenko, otrăvit de FSB după publicarea cărții pe care am tradus-o în română, Rusia explodează. Planul secret pentru resuscitarea KGB-ului. În limba rusă scriu și anti-putiniști celebri: Vladimir Sorokin, Ludmila Ulițkaia, Alexander Litvinenko, Anna Politkovskaia, Narine Abgarian, Andrei Kurkov, în rusă cântă și anti-putiniștii convinși Valeriu Găină, vocalistul formației heavy metal Kruiz, și Andrei Makarenko, vocalistul formației rock Mașina Vremeni, și Iuri Șevciuk, vocalistul formației rock DDT, și Zemfira, și Vasea Oblomov… Apoi, nu e vinovată limba lui Dostoievski, Tolstoi, Cehov pentru monstruozitățile comise de criminalii lui Putin.

Gheorghe Erizanu: Se deschid foarte multe lumi. Înspăimântător de multe. Ca păpușa rusească. Îl descoperi pe dizidentul Aleksandr Soljenițîn prin Arhipelagul Gulag sau Carul roșu. Apoi descoperi că este, pur și simplu, un imperialist și un slavonofil banal în Cum să reîntemeiem Rusia și un antisemit în cele două volume De două sute de ani împreună. Îl descoperi pe dizidentul și antisovieticul Aleksandr Zinoviev, apoi, după ’90, descoperi că e un imperialist și sovietofil. Ca și dizidentul Eduard Limonov, homosexual declarat în anii ’80 (Eto ia, Edicika) și mare crai bolșeviko-ortodox după ’90. Sau Evghenii Popov, un foarte bun autor de proză scurtă, care în anii ’70 a făcut în samizdat revista Metropol, apoi în februarie 2022 semnează o declarație în susținerea războiului lui Putin. Descoperi o limbă rusă foarte actuală la începutul secolului XIX la Pușkin, dar în aceeași limbă rusă face texte imperialiste despre polonezi și oamenii din Basarabia sau Caucaz. Iar firavul Lermontov, autorul lui Un erou al timpurilor noastre, face o odă bravilor ofițeri ruși care violează în grup o fată din Caucaz. Îl apreciez pe creștinul Lev Tolstoi din Învierea, dar citești un neadevăr cât discursul lui Peskov în Război și pace despre Borodino, unde un dezastru al armatei ruse, cu 30 de mii de răniți lăsați de izbeliște pe câmpul de luptă, e prezentat ca o victorie a lui Kutuzov. Și, sigur, marele și iubitul Dostoievski, care, începând cu acel celebru discurs de la aniversarea morții lui Pușkin, cu Pușkin eto nașe vsio (Pușkin este totul pentru noi) și până la Demonii, scris ca o diversiune la comanda lui Pobedonosțev, marele inchizitor al Rusiei și unul dintre cei mai apropiați oameni ai țarilor de la sfârșitul secolului XIX, este exponentul exemplar, unitatea de măsură, a imperialismului rus și a „lumii ruse“.

Probabil nu atât de spectaculoși ca „imperialiștii“ și adepții „lumii ruse“, limba rusă îi dă și pe „occidentalii“ Ceaadaev, Turgheniev, Cehov, Gogol (țăcănit în ortodoxia slavă și el în Scrisorile către prieteni), Iuri Dombrovskhi, Victor Nekrasov, Daniil Granin, frații Strugațki, Ghenadi Aighi, B. Akunin, Vladimir Sorokin, Dmitri Bîkov.

Știți foarte multe și vorbiți nuanțat.

Gheorghe Erizanu: Totuși, prefer să deschid lumile limbii ruse de foarte departe. Dacă s-ar putea de pe Azore. Or fi părând mai frumoase, dacă nu ești în interiorul acelei „lumi ruse“. Cred că este foarte mult exhibiționism & frustrare în acea lume. Ai nevoie de detașare. Mai ales când o cunoști de aproape. Cultura rusă e ca acea ploaie parșivă din Londra, pe care o descrie Celine.

Cum își poate „juca“ Republica Moldova șansa în aceste vremuri tulburi?

Emilian Galaicu-Păun: Când n-au fost tulburi, vremurile la români, și în mod special la basarabenii ce-și spun moldoveni și nici nu vor să audă c-ar putea fi (și) români?! Nu-s în măsură să elaborez o strategie pentru Republica Moldova ca țară – de la proclamarea Independenței în 27 august ’91 încoace, nu mi-a prea venit la gură să-i zic așa; cu atât mai puțin, Patrie-Mamă! –, cred însă în potențialul uman al acesteia, fie că se realizează (în condiții dificile) acasă sau, după ce că tinerii se școlesc în capitalele europene, în străinătate. Fără să fiu câtuși de puțin patetic, citesc în cerul (înstelat al drapeului) Uniunii Europene viitorul Moldovei, pe care eu unul o vreau nu doar în marea familie europeană, ci făcând una cu Bucovina, Ardealul, Banatul, Oltenia, Muntenia etc. Bref, mizez pe cartea creativității, intelectului, studiilor ș.a.m.d., singura câștigătoare.

Grigore Vieru e într-adevăr un mare poet?

Liliana Corobca: Mie mi se pare un mare poet. Mai ales în context socio-politic, dar și fără. A scris multă poezie pentru copii de excepțională valoare, am crescut cu ea, am iubit limba română citind versurile lui Grigore Vieru din Albinuța (un fel de abecedar în versuri), am iubit poezia de dragoste a lui Vieru, am iubit și poezia lui socială, cântată de Ion și Doina Aldea Teodorovici.

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atunce
Tot în limba ta.

(În limba ta)

Apoi, după 1990, când am avut acces la poezia românească de dincolo de Prut (la marii interbelici, în special), am frecventat tot mai puțin poezia lui Vieru, fermecată fiind de Blaga, Bacovia și alții.

Tatiana Țîbuleac: Este pâinea muiată în apă și presărată cu zahăr cel mai bun desert? Eu nu-l pot citi pe Grigore Vieru cu aceiași ochi cu care citesc un scriitor străin. Unele versuri rezistă în timp și în spațiu, altele nu, dar Vieru e parte din mine. Când învățam „ușoară, maică ușoară“, bunica mă păzea să nu cad din cireș, bunicul era viu, iar mama și tata se duceau pe la nunți toamna.

Alexandru Vakulovski: Probabil că da, dar a fost și el om, are părți bune, dar și mai puțin bune. Numele tău, volum apărut în 1968 la Chișinău, a însemnat o întoarcere spre literatură a scriitorilor din Moldova. Dar mare e și Nicolae Esinencu, de care prea puțin se știe în România.

Emilian Galaicu-Păun: Nu dețin adevărul absolut în acest domeniu (cine-l deține?!), cert este că Grigore Vieru a fost omologat ca poet român încă înainte de 1989, iar cele două antologii scoase în România socialistă, Steaua de vineri (1978) și, în special cea din BPT (n. red. colecția Biblioteca pentru toți), Izvorul și clipa (1981), cu o prefața a lui Marin Sorescu, i-au făcut pârtie. Se-nțelege că, în anii ’90, valoarea lui a fost supra-supra-supra-licitată, iar faptul că poetul a ajuns în brațele lui Păunescu spune mult despre chintesența operei sale poetice. Să nu uităm totuși că, în 1968, a dat Numele tău – pe care l-am republicat în Cartier de colecție, cu un studiu introductiv semnat de Bogdan Crețu –, urmat de Aproape (1974) și Taina care mă apără (1983), cărțile sale de rezistență. Pentru mine, Grigore Vieru e înainte de toate poet, și cu asta basta, măsoare-i alții mărimea sau micimea…

Mihail Vakulovski: E ca-n bancul ăla în care, după noaptea nunții, mirele e întrebat dacă mireasa a fost virgină. „Unii zic că da, alții că nu“, a spus mirele.

Vieru este, cu siguranță, un poet tradiționalist foarte talentat, dar pentru mine el e în primul rând autorul Abecedarului, prima carte a celor mai mulți copii din Basarabia, iar până în 1990 Abecedarul făcut de Grigore Vieru era plin de cele mai penibile poezii comuniste din toată Uniunea Sovietică! Poeziile lui Vieru îl mângâie atât de adânc și iscusit pe Lenin și pe comuniștii săi, de pe când era un Ulianov micuț, blond și bucălat până se tot ascundea prin Finlanda, încât mumia lui Lenin din mausoleul de la Kremlin ar trebui să se ridice şi să-i aducă lui Vieru un buchet de flori la mormântul său din Cimitirul Armenesc din Chișinău, ca să fie chit cât de cât. Abecedarul lui Vieru a spălat pe creier și a distrus generaţii întregi de copii, transformându-i în homo sovieticus, în comunişti înrăiți (unii dintre consătenii mei susțin că nu e niciun război în Ucraina, deși le sar farfuriile pe masă de la exploziile bombelor rusești aruncate peste orașele ucrainene din imediata apropiere). E la fel de adevărat că, după căderea URSS-ului, a fost la fel de activ în mișcarea de trezire națională (bine, el zicea „naționalistă“), mai ales prin faptul că a scris acele versuri patriotice cântate de finii săi Doina și Ion Aldea Teodorovici, mesaje care, astfel, ajungeau imediat la masele de oameni care, altfel, nu le-ar fi citit niciodată…

Gheorghe Erizanu: Dacă nu ești poetul de azi, de 20 de ani și care crezi că poezia adevărată începe abia acum cu numele tău, atunci Grigore Vieru este unul dintre marii poeți ai literaturii române din anii ’60, alături de Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru din primele cărți, Adrian Păunescu din primele cărți. Poezia română din Basarabia are un punct de reper: volumul de poeme Numele tău, de Grigore Vieru, apărut în 1968. Cred că nu reținem nimic din poezia basarabeană de până la Numele tău. Poate doar Sanie cu zurgălăi de Liviu Deleanu, dar mai degrabă datorită cântecului. Și poezia română din Basarabia de după 1968. Posibil, poezia din Basarabia ar fi avut un alt destin, dacă în 1974 (nu sunt sigur că e exact anul) Nicolae Dabija reușea să treacă de cenzură cu acel „am învățat rostul cuvintelor printre cuțite“. Dar istoria literaturii a consemnat versul „am învățat rostul cuvintelor printre frunze“.

Nici pe asta n-am știut-o, iar aparițiile lui la televiziune nu m-au convins.

Gheorghe Erizanu: Bine, după 1990 a devenit un tribun. Dar Grigore Vieru este unul dintre cei mai importanți poeți pentru copii, literatură care în Basarabia era privită ca un refugiu în fața cenzurii. Generația mea a crescut cu bun-simț și mai puțin ideologizată de propaganda sovietică cu volumul Poezii de seama voastră de Grigore Vieru, apărut prin 1967. Și am învățat literele cu Abecedarul lui Grigore Vieru, Spiridon Vangheli și Igor Vieru. Acel Abecedar a fost privit ca o diversiune ideologică de către comisarii educației și a fost scos din școli după cinci ani, fiind înlocuit cu unul făcut la Moscova, plin cu săbii, „budionovci“, tancuri, stele și rachete. Vieru a luptat pentru generația tânără și prin ’80 a scos Albinuța, cartea preșcolarului, ca să evite permisiunea comisarilor și pentru a învăța literele și bunul-simț cu alte generații de copii. Grigore Vieru este un mare poet.

Ați veni să trăiți în România?

Liliana Corobca: Aș veni încă o dată și încă o dată, cu inima deschisă, cu avânt și entuziasm, m-aș întoarce cu inima strânsă, cu frici și rețineri. Visez la trenul acela rapid, ca să fac patru ore până la Chișinău, nu 14, cât face acum trenul Prietenia (!). Să nu se vadă, să nu se simtă ce lung e încă drumul, deși Prutul e totuși atât de îngust.

Alexandru Vakulovski: Sigur că da. Dar mai am ceva treabă la Chișinău.

Emilian Galaicu-Păun: Aș trăi într-o Românie întregită – zi-i cum vrei: România Mare; România Dodoloață –, fără să mă mut din Ch-ău (Dublin-ul meu literar, că tot m-a făcut „joycean“, după lectura Țesut-ului viu. 10 x 10, criticul Ion Bogdan Lefter), dar, până se întâmplă minunea asta, sper să văd cu ochii mei cum pe cerul Moldovei răsar steluțele Uniunii Europene. Așa să ne ajute Cel de Sus!

Gheorghe Erizanu: „Noi, basarabenii, toţi am plecat în 1944 cu gândul sigur de a ne întoarce. Niciunul dintre noi n-a plecat cu sentimentul că va rămâne definitiv. Avem şi astăzi acelaşi sentiment. Ne-am lăsat casele pline cu covoare, cu icoane, podurile pline cu grâu şi sâsâiacele cu porumb. Am lăsat casele în grija vecinilor cu poruncă să le apere, pentru că ne vom întoarce. Sperăm şi acum. N-a murit speranţa. Ne vom întoarce.“ E din Antonie Plămădeală. Poate e prea patetică. Dar anul 2024 e foarte aproape de anul 1944. Nu cred că suntem în anii 2000, ca s-o facem pe post-moderniștii. E complet o altă situație.

V-ați întoarce în Basarabia?

Mihail Vakulovski: Locuiesc în România din 1996, patru ani la București, iar din 2000 – la Brașov. E un fapt biografic, nu geografic – sunt la Brașov pentru că soția, ardeleancă, nu poate fi scoasă din Ardeal (e mai grav decât la moldoveni, pentru că, deși nu poți scoate Moldova din moldovean, pe ei îi poți scoate din Moldova). S-a întâmplat să avem într-o perioadă amândoi locurile de muncă la București, eu la IRIR (Institutul Român de Istorie Recentă), ea – la Ministerul Învățământului, dar nici atunci n-am avut cum s-o conving să ne mutăm din Brașov. Între timp m-am obișnuit eu atât de mult cu Brașovul, încât, dacă, printr-o minune inexplicabilă, ar vrea ea să ne mutăm în alt oraș din România, ar avea probleme cu mine. În orice caz, la București, unde insistam eu să ne stabilim, nu m-aș mai muta.

În Basarabia mă întorc în fiecare an de ziua mamei, care e după două zile de ziua mea de naștere, așa că prind doi iepuri dintr-o mișcare; doar în anul cu carantina n-am ajuns acasă de zilele noastre de naștere, pentru că nu aveam dreptul să ieșim din casă, nu din țară. Acolo locuiește și frate-meu, acolo e acasă, acolo-s mormintele străbunilor, am locuit acolo până la 24 de ani, de ce nu m-aș întoarce?

Ați fi scriitor fără identitatea dvs. „altfel“? Ați avea aceleași volume?

Liliana Corobca: Aș fi, desigur. Visam să fiu scriitoare de la 12 ani, când problema identității nu se punea. Până în prezent, nicio carte de-a mea nu se revendică strict din identitatea mea „altfel“, chiar dacă am romane cu tematică basarabeană sau volume editate/coordonate despre Moldova și diverse realități sociale de acolo. Am ales să vin în România pentru a stăpâni mai bine limba, în primul rând. Dar identitatea este marcantă, până la urmă și începe să mă preocupe, să mă domine și să mă scrie.

Tatiana Țîbuleac: Cred că nu. Dar poate că aș fi avut altele.

Alexandru Vakulovski: Cu un tată ca al nostru ar fi fost cam greu să fim altceva, altcineva. Cu siguranță însă n-aș fi avut aceleași volume. Și aș fi avut alte titluri. Poate că ar fi fost și în maghiară!

Gheorghe Erizanu: Cu siguranță, altele ar fi fost. Posibil, nici nu aș fi chinuit rafturile librăriilor cu volumele mele. Am o ideologie simplă: revenirea la firesc. Avem o istorie al naibii de violată. Abia începem a da binețe și a zâmbi. Și nu sunt sigur că vor deveni obișnuință.

Mihail Vakulovski: Am reeditat de câteva ori volumul de debut, scris în totalitate în R. Moldova, Nemuritor în păpușoi și am schimbat, de fiecare dată, foarte puține chestii minore, mai degrabă i-am mai făcut o corectură, ceea ce fac – la reeditări – și în cazul volumelor scrise sută la sută în România. Cred că e foarte important locul nașterii pentru un scriitor, pe mine mă ajută din toate punctele de vedere faptul că-s basarabean, iar eu nu ascund asta, ci – din contra – exploatez diferențele, și-n poezie, și-n proză. Oricum aș fi fost scriitor, dar, dacă nu m-aș fi născut în 1972 în Chișinău și nu aș fi copilărit în Antonești, nu aș fi putut să scriu Tata mă citește și după moarte, de exemplu, așa cum n-aș fi putut să scriu romanul Biblidioteca dacă n-aș fi lucrat 20 de zile la Biblioteca Județeană din Brașov.

Imagine reprezentativă: Orheiul Vechi, Ileana Ciobanu, 2018

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×