Deșertăciunea succesului

Start

Dacă filosofia este o pregătire sau o repetiție pentru moarte, așa cum o definea Socrate, cartea lui Costică Brădățan In Praise for Failure se înscrie într-un gen care nu există, este mai mult o pregătire pentru viață, o metafilosofie, o colecție de povești spuse cu înțelepciune și har literar, cu valențe terapeutice despre coerența duplicitară a existenței și nonexistenței, despre continuitatea lumii înainte de apariție și după dispariția noastră. Un cântec prelung de dragoste și de leagăn.

„Fără povești n-am fi nimic.” Aceată afirmație este poate esența cărții lui Costică Brădățan publicată de Harvard University Press și care nu a apărut încă în România, o carte de gândit, un eseu poetic acoperit de o gândire filosofică originală și curajoasă. Lecțiile de trăire în modestie și tăcere, contemplând deșertăciunea succesului, fac nu doar elogiul eșecului din care putem renaște conștienți de miracolul vieții, dar ne pot și transforma, căpătând puterea de a înțelege sensul devenirii în călătoria existențială. Pare șocant să faci apologia ratării, dar la sfârșitul cărții ai sentimentul unei purificări, o revigorare a energiilor. Așa cum în India există venerație pentru Shiva, zeul distrugerii, fără de care nu ar exista renaștere.

Brădățan propune o abordare tonică a eșecului, creând practic o terapie a spaimei de ratare, de slăbiciune, de moarte. Mai rar să citești o carte de filosofie ca pe un roman. Secretul stă poate în talentul autorului de a spune povești cu tâlc care te ademenesc să treci dincolo de înveliș, te ghidează spre autocunoaștere și depășirea limitelor false puse de canoane, de prejudecăți, de frică. Te învață, mai ales, să-ți tratezi iluziile și să-ți păstrezi speranța.

Eșecul este biblic, afirmă autorul, este asemenea păcatului originar, ne naștem cu el și îl dăm mai departe. Face parte din noi și din karma noastră, crește și pălește odată cu evoluția și decăderea, odată cu ziua și noaptea. Nu doar succesele ne definesc, ci și eșecurile, susține autorul, ele ne dau șansa unor experiențe noi, ne ajută să activăm forțe care dormitează în noi, eșecul ne umanizează și ne învață modestia și smerenia. Există o grandoare a căderilor, așa cume există vanitate și infatuare în succes. Brădățan alege patru figuri majore pentru a-și expune ideile și creează în jurul lor povești pasionante, relevante pentru ce vrea să demonstreze, și pline de compasiune: Simone Weil, Seneca, Gandhi și Yukio Mishima, dar sunt numeroase referințe la alți creatori, personaje, figuri literare și filosofice, curente politice sau mișcări sociale.

Simone Weil expune fragilitatea ființei, stângace, cu sentimentul „trupului străin” și de neapartenență la lume, sublimându-și senzația ratării prin încercarea de a-și forța limitele biologice din dorința de a experimenta nefericirea celor condamnați la nefericire. Personaj puternic în care coexistă vulnerabilitatea trupului și puterea minții, Weil se dedică autopedepsei pentru a-și ispăși păcatul de a se fi născut cu privilegii sociale, alege calea dificilă pentru a crește spiritual, dar și ca pe o formă supremă de bunătate. Gandhi apare în complexitatea lui, ratat ca soț și tată, adulat de mulțimi, orbit de ambiție și ideologie, sclavul unei utopii care pare grandioasă, dar ascunde multă vanitate și cruzime.

Temele pe care le abordează Brădățan sunt provocatoare și actuale, axate pe interacțiunea noastră cu lumea din jur, despre cum înțelegem eșecul politic și ce reprezentări au figurile istorice controversate care au creat pasiuni ori catastrofe sociale, despre „erotismul mulțimii” și fascinația pentru discursurile populiste și dictatoriale, totul prezentat din multiple unghiuri, cu fațete neașteptate sau mai puțin discutate. Societățile nedemocratice se autodeclară perfecte, în timp ce democrațiile sunt fragile și vulnerabile, începând cu cea Ateniană și carențele ei, în care Socrate a fost condamnat și în care Platon „nu vede nimic bun”, considerând-o coruptă din interior, creată pentru cei influenți, eșuând să răspândească educația spre cei mulți.

Dumnezeu ar trebui să fie stânjenit de creația lui, sugerează Brădățan. Suntem sortiți ratării chiar prin mortalitatea noastră. Dacă „viața este o lungă istorie a ratărilor”, moartea nu dă greș niciodată. Frica noastră de moarte ne definește modul de viață. Exemplele sunt multiple, poveștile sunt savuroase, unele rămân cu tine mult după ce ai terminat cartea. De la lașitate la martiriu, de la plăcerea de a muri la datoria de a-ți lua viața, de la frică la onoare, de la experiment la farsă, de la condamnare la privilegiu, moartea este întoarsă de Brădățan pe toate fețele, prin aforismele lui Cioran sau personajele lui Tolstoi.

Din comentariile la o carte de filosofie nu poate ieși decât o cronică ratată. Dar cartea lui Brădățan m-a absolvit, sunt împăcată.

Credit imagine reprezentativă: Dora Marian

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×