Despre “Arta narațiunii politice” și ceva filme

Start

Protagonista filmului Kumiko, the Treasure Hunter, convinsă că povestea din lung-metrajul Fargo (1996) este adevărată, pornește în căutarea servietei cu bani pe care unul dintre personajele cunoscutei comedii negre a ascuns-o la marginea unei autostrăzi. Cei care au văzut Fargo își aduc aminte că la începutul peliculei scrie: „This is a true story“ și unii zâmbesc în sinea lor – firește, nu fiindcă și-ar închipui că servieta ar fi fost găsită între timp, n-are rost s-o cauți. Alții, mai filozofi, văd aici un prilej de reflecție pe marginea adevărului în ficțiune/narațiune sau a adevărului ficțiunii/narațiunii, în general. În universul fraților Coen (scenariștii și regizorii lung-metrajului și producătorii serialului cu același titlu, iarăși „a true story“), plin de accidente absurde și (anti)eroi cu perspective înguste și naive confruntați deodată cu forțe peste puterea lor de înțelegere, adevărul este primul lucru supus analizei.

Să ne amintim de secvența introductivă din primul episod al sezonului III din Fargo. Berlinul de Est, 1988. Aflat în fața anchetatorului, Jakob Ungerleider neagă că ar fi Yuri Gurka și că și-ar fi omorât iubita, o anume Helga, fiindcă nu are o iubită, ci soție, pe care întâmplător o cheamă tot Helga. Anchetatorul: dacă stai la adresa cutare, înseamnă că ești Gurka; dacă spui că tu ai dreptate, înseamnă că statul greșește (nu vrei asta, nu?) și, uite aici fotografia cu cadavrul, astea sunt faptele, ce-mi spui tu sunt doar vorbe, e doar o poveste, or noi suntem aici să spunem adevărul. Continuarea acestei scene kafkiene ar fi inutilă: deznodământul e limpede, nefericitul Ungerleider va fi condamnat pentru o crimă pe care n-a comis-o, pentru că statul are întotdeauna dreptate, el deține adevărul.

Am început cu exemplele de mai sus pentru că tuturor ne plac poveștile bune (cum e Fargo) și, așa cum spune, parafrazându-i pe alții, Philip Seargeant, autorul Artei narațiunii politice. De ce câștigă poveștile voturi în epoca postadevărului, nu doar că învățăm ceva mult mai ușor dacă se prezintă sub forma unei povești, dar cunoașterea empirică în general are o structură narativă, „artificială“. Relația de cauzalitate dintre două fenomene este o ficțiune pe care o percepem ca adevărată în virtutea obișnuinței și a încrederii în știință, în corpusul comun al cunoașterii (iar anchetatorul din exemplul de mai sus se raportează la rândul lui la o astfel de „cunoaștere“).

Filozofia limbajului afirmă că nu există „adevăr“, ci numai propoziții cu valoare de adevăr (adică, adevărate sau false): dacă e adevărat că zahărul îngrașă și că prăjiturile sunt zahăr, atunci e adevărat că prăjiturile îngrașă. Atenție: dacă… (Din proprie experiență, pot să spun că da. Dar nu e ceva adevărat în mod absolut, în schimb deducția logică este corectă, „adevărată“. Pe de altă parte, nu sunt 100% sigur că Moș Crăciun nu există.) Lucrurile devin și mai complexe dacă trecem chiar și doar prin principalele definiții ale adevărului (adevărul-corespondență, pragmatică, semantică etc.), ca să nu spunem că mai avem și reflecțiile asupra minciunii, din Antichitate, trecând prin Sf. Augustin, Rousseau și Derrida, iar mai nou asupra postadevărului, un concept care abia a împlinit câțiva anișori și încă nu e foarte lămurit, în parte fiindcă fenomenul la care se referă este foarte vechi.

În condițiile astea, cum putem fi siguri când cineva ne minte (fiindcă, practic vorbind, asta ne frământă)? Mai ales când vine vorba despre politicieni (mincinoși notorii, se zice). Vestea proastă: e destul de complicat. Vestea bună ne-o dă Seargeant: putem, printre altele, să depistăm structuri narative ale discursurilor lor sau ale susținătorilor, să le raportăm la contextele în care au apărut și să fim suspicioși față de acele elemente care ne implică emoțional. Deoarece convingerile au o puternică latură emoțională: dacă Fargo ar fi fost un film neconvingător, japoneza Kumiko nu s-ar fi obosit să treacă oceanul ca să caute comoara. (Între noi fie vorba, mai bine să ai o astfel de aventură, fie și fără să-ți îndeplinești obiectivul, decât să intri în vreun partid politic cu oameni rău intenționați.) Iar pe internet n-ar fi apărut întrebarea: „Is Fargo a true story?“

Politicienii abili își construiesc, ajutați de mass-media, poveștile „de origine“ pornind de la elemente arhetipale, a căror prezență implică din partea publicului o reacție afectivă pozitivă, din cauze în parte explicabile prin raportare la educație și la cultură. (Adaptând la context o bine-cunoscută replică: mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește voturi.) De exemplu, unul dintre rolurile preferate de politicieni este cel de outsider, de erou ales de soartă să preia puterea în detrimentul „puterii corupte“ – întotdeauna este „identificat“ un dușman împotriva căruia trebuie să lupte. Unul dintre exemplele cele mai elocvente în acest sens – și pe care Seargeant îl analizează în detaliu, de-a lungul mai multor capitole – este acela al lui Donald Trump în preajma candidaturii sale și imediat ce a ajuns la putere. Un alt exemplu legat de proiecție arhetipală – mai aproape de spațiul nostru – este cel al lui Putin, care se consideră un fel de Sfânt Gheorghe (personaj central al creștinismului răsăritean) luptând cu balaurul reprezentat de NATO și de Occident, în general. Mai interesant este că identificarea cu personaje cu trăsături arhetipale se extinde și la antagoniști. Vicepreședintele american Dick Cheney mărturisea că i-a plăcut să i se spună Darth Vader. Și, ca să dăm un exemplu cunoscut din politica românească: imaginea lui Iohannis ca Terminator e, trebuie s-o recunoaștem, una simpatică, în ciuda faptului că probabil intenția celor care au creat-o a fost de a-l critica pe președinte.

Cum ne putem apăra de fascinația acestor povești care, în esență, sunt reiterări ale unora cu care am crescut, care ne-au modelat mentalitatea și comportamentul și la care rezonăm, de multe ori inconștient? Probabil, o soluție ar fi să încercăm să discernem între ficțiune și minciună, între interpretare și falsificare, să păstrăm o distanță bună față de teoriile ispititoare, să nu confundăm „dar dacă totuși“ cu realitatea, să ierarhizăm datele în funcție de gradul lor de veracitate. Să apelăm la ceea ce Paul Ricoeur, citat de Seargeant, numește „hermeneutică a suspiciunii“, dar la una întemeiată pe bun-simț, știință și cultură. Fiindcă altfel putem cădea într-o altă extremă, cea a teoriilor conspirației. (Desigur, condițiile ideale nu sunt niciodată respectate în totalitate. Undeva, într-un colțișor al minții, ar putea să se strecoare întrebarea: și dacă totuși există o valiză cu bani?)

Autorul menționează că, potrivit cercetărilor, doar în Marea Britanie 60% din populație crede în cel puțin o teorie a conspirației. Mă întreb care e procentul în cazul României. În ce mă privește, cred că ilustrarea perfectă a ceea ce se întâmplă la nivel „înalt“ nu seamănă deloc cu ceea ce cred conspiraționiștii, conform cărora o elită controlează totul până în cel mai mic detaliu, ci mai degrabă cu scenariul filmului Burn After Reading, un alt film al fraților Coen, în care domnesc hazardul, ignoranța și iluzia.

Arta narațiunii politice. De ce câștigă poveștile voturi în epoca postadevărului, pe care am avut plăcerea s-o traduc, este, în contextul politic actual, o carte mai importantă ca oricând: realitatea zugrăvită în episodul cu ancheta, menționat mai sus, își face din nou simțită amenințarea. Densă ca informație, cartea are în același timp o argumentație ușor de parcurs, ca într-un manual bun. Analizează capodopere universale, precum Hamlet, vorbește despre puterea sloganurilor, despre fake news și false flags, despre limba de lemn și populism, despre naratemele lui Vladimir Propp și monomitul lui Joseph Campbell, despre dictatori și demagogi, atinge în treacăt epistemologia, lingvistica și… lucruri familiare cititorilor români, precum Muzeul Kitschului și protestele din 2018 de la București.

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×