Cu câțiva ani în urmă, am primit de la Brandi Bates, coordonatoarea programului „Citim Împreună – România”, următorul mesaj: Stimate domnule Bican, vă mulțumesc pentru folosirea cuvântului „bășină” în traducerea poeziei lui Shel Silverstein, Nu-i nicio deosebire1. Am citit-o azi unui grup de copii de la orfelinat. Copiii au fost absolut încântați (supraveghetorii lor – mai puțin, dar asta e…) Vă mulțumesc pentru că iubiți copiii cu traducerile dumneavoastră…
Ce-i drept, ocurența substantivului „bășină” în literatura pentru copii e sporadică. Efectul ilariant al flatulenței în rândul celor mici nu poate fi însă contestat, fie că fenomenul se produce live, fie că este reprodus/ înregistrat în scris. Roald Dahl, identificat drept unul dintre puținii autori pentru copii care în cărțile lui se referă la funcțiile fiziologice, a fost întrebat într-un interviu de ce abordează astfel de subiecte. Dahl a explicat că, din perspectiva copiilor, funcțiile fiziologice sunt deopotrivă misterioase și amuzante. De aceea copiii glumesc atât de frecvent pe seama lor. De asemenea, a continuat el, funcțiile fiziologice servesc la umanizarea adulților. Nimic nu-l va face pe un copil să râdă mai cu poftă, observă Dahl, decât un adult care, pe neașteptate, scapă o „bășină” în public. Iar dacă se-ntâmplă ca adultul să fie regină, încheie el, amuzamentul va fi cu atât mai mare.2
De ce-or fi însă „bășinile” așa de amuzante? Dacă revizităm câteva teorii ale umorului, vom vedea că inoportuna emisie anală a gazelor intestinale, cu componentele ei sonore și olfactive, rezonează cu mai toate criteriile care definesc umorul de-a lungul timpului. Conform teoriei superiorității, susținute, printre alții, de Platon și Hobbes3, râdem când percepem un defect – în acest caz, violarea etichetei – sau, nuanțează Hobbes, când o situație neprevăzută ne permite să trăim un sentiment spontan de superioritate (sudden glory), mai ales în raport cu o persoană față de care, de regulă, ne simțim inferiori (vezi „regina” lui Dahl).
„Bășina” ca factor generator de umor are acoperire și din perspectiva teoriei incongruenței. Primul care a folosit termenul „incongruență” în relație cu mecanismele umorului este James Beattie.4 Beattie explică umorul ca rezultat al perceperii unor elemente combinate incongruent în cadrul aceluiași ansamblu. Or flatulența, fiind o ocurență îndeobște necontrolabilă și, de regulă, inoportună, este incongruentă prin natura sa cu majoritatea contextelor în care se manifestă, pretându-se astfel de minune unei interpretări în cheie umoristică.
În fine, nici teoria defulării nu lasă „bășina” pe dinafară. Elementele de bază ale teoriei au fost formulate de Lordul Shaftesbury într-un eseu din 17095, unde apare pentru prima dată cuvântul umor folosit în sensul modern. Această teorie recurge la principiile hidraulicii pentru a explica efectul râsului asupra sistemului nervos prin analogie cu funcționarea unei supape prevăzute să elibereze excesul de presiune dintr-un cazan cu aburi. Cam la fel funcționează și „bășina”, care dezamorsează fără greș o situație tensionată, pompos-glacială sau prea serioasă.
În aceste condiții, nu e de mirare că cea mai veche glumă din lume, identificată de o echipă de cercetători britanici de la Universitatea Wolverhampton, este construită în jurul unei „bășini”.6 Recurența „bășinii” în istoria civilizațiilor este copios documentată în monumentalul tratat al lui John G. Bourke, Scatologic Rites of All Nations (1891).7 Aflăm de acolo, de pildă, că vechii egipteni venerau cu osârdie „bășina”, ca zeitate reprezentată sub forma unui pântece umflat.8 Sau că, în Anglia secolului al XII-lea, Rowland le Sarcere (sau „le Fartere/Peteur”), bufonul și menestrelul regelui Henric al II-lea, plătea dijmă pentru casa și pământurile primite din partea monarhului sub forma unei „bășini” (unum bumbulum, cum stipula contractul redactat în latină), pe care trebuia s-o livreze personal în fața monarhului, în fiecare an, de Crăciun.9
„Bășina”, pe cât de umilă în aparență, pe atât de insidioasă, se manifestă – de voie, de nevoie – în mai toate ipostazele vieții, marcând dramatic momentul prin ambiguitatea ei latentă. Din Antichitate până în zilele noastre, literatura tezaurizează o samă de „bășini” memorabile, încă neinventariate integral. Aristofan le exploatează potențialul comic în piesele Cavalerii (424 î.Hr.) și Norii (423 î.Hr.). În Apokolokyntosis… Seneca înregistrează pentru posteritate augusta „bășină” a Împăratului Claudius pe patul de moarte.10 În Divina Comedie (Cântul XXI, versurile 136-9) Dante și Virgiliu asistă la întâlnirea dintre drăcușorii Malebranche (Gheare-Rele) și superiorul lor, Malacoda (Coadă-Rea), care comunică/ salută prin flatulență: subalternii pârțâie sicofant din gură, iar „șeful” le răspunde cu sunetul autentic, „făcându-și din dos trompetă” (ed elli avea del cul fatto trombetta). În Povestirile din Canterbury, Chaucer tratează cu atâta seriozitate problema împărțirii „bășinii” din Povestea aprodului (The Summoner’s Tale) în douăsprezece părți egale, încât, comentează Valerie Allen, „aduce o contribuție majoră la mereologie, o ramură a filosofiei, care ne poartă în cele mai absconse unghere ale metafizicii”.11 Cartea lui Allen, Despre bășină: limbaj și ilaritate în Evul Mediu (On Farting: Language and Laughter in the Middle Ages, 2007), urmărește și analizează pertinent ocurența flatulenței în literatură și în folclor, din Antichitate până în Evul Mediu. Exemplele literare sunt numeroase. Ele îl menționează la loc de cinste și pe François Rabelais, în ale cărui povești cu Gargantua și Pantagruel „bășinile” hiperbolice sunt pe măsura uriașilor care le generează. Exemple la fel de numeroase pot fi însă găsite și în literatura ulterioară Evului Mediu, incluzând nume cât se poate de respectabile – Shakespeare (Doi tineri din Verona, c. 1590, Henric al IV-lea, c. 1597, Othello, c. 1600), Jonathan Swift (The Benefit of Farting Explain’d, 1722), Benjamin Franklin (To the Royal Academy of Farting, 1781), Herman Melville (Moby Dick, 1851), Mark Twain (Date: 1601, 1880), James Joyce (Ulise, 1922), J.D. Salinger (De veghe în lanul de secară, 1951), Julian Barnes (Până când m-a cunoscut, 1982) și așa mai departe.
La noi, „bășina” cultă e mult mai rară și mai discretă. Cu atât mai remarcabile sunt texte ca povestea lui Ion Creangă, Capra cu trei iezi (1875), unde autorul insinuează elegant că lupul scelerat ar fi făcut un gest cu efect carminativ într-un moment de maximă tensiune, și în schița lui Caragiale La Moși (1900), construită integral în jurul unui act de flatulență neasumat.
În timp ce adulții se amuză cu această jucărie ilicită, copiii sunt admonestați sever pentru cea mai mică scăpare – fizică sau verbală – într-o asemenea direcție, manifestările de acest gen fiind ostracizate ca nedemne de niște îngerași ca ei. În consecință, „îngerașii” experimentează underground cu potențialul comic al proscrisei flatulențe. „Folclorul bășinilor” (fartlore) în relație cu devenirea copiilor întru maturitate este analizat în profunzime de Trevor J. Blank într-un studiu apărut în prestigioasa publicație Children’s Folklore Review.12 Blank observă acolo că în societatea contemporană „bășina” face obiectul unui tabu impus copiilor. Acest tabu se transferă automat în conștiința lor adultă. În virtutea transferului, „bășina” va fi ostracizată perpetuu din vocabularul și din comportamentul copiilor, ceea ce nu o va împiedica să se refugieze haiducește într-un folclor alternativ, unde va căpăta un sens compensativ-subversiv, din cauza și în pofida statutului său de tabu.
Orice tabu, fiind convențional și deci artificial, după cum comentează Jonathon Green în concluzia studiului său The Vulgar Tongue13, poartă în sine germenii propriei eroziuni. Și, în consecință, se erodează, erodând astfel și convențiile care l-au impus. Ceea ce nu se întâmplă însă cu una, cu două…
Recent, într-o carte pentru copii, Alex Moldovan a surprins subtil atât statutul ambiguu al flatulenței, cât și potențialul ei comic, aventurându-se chiar să renunțe – în scris! – la orice tentativă de numire oblică, pentru a vorbi pe șleau despre „un pârț extrem de spectaculos, de felul celor care apar o dată la câteva luni și pe care nu le poți invoca nici să vrei”.14 Reacțiile unor persoane ultragiate de această „invocație” nu au întârziat să se manifeste pe rețelele sociale. Cum adică – se ofuscau sfielnic apărătorii voluntari ai moralei publice – să faci aluzie la o asemenea emanație demonică într-o carte pentru copii – copiilor, se știe, fiindu-le cu totul și cu totul străine astfel de manifestări – și încă spunându-i pe nume?
Estimp în Australia s-a instituit un premiu pentru doamnele care pot dovedi cu martori că nu au produs vreodată așa ceva.15 Premiul constă în botezarea unei pârtii (horribile dictu) de schi cu numele virtuoaselor doamne. Dacă s-ar importa obiceiul și la noi, nu știu, zău, dacă ne-ar ajunge pârtiile.
1 Shel Silverstein, Acolo unde nu mai e trotuar, Editura Arthur, 2015.
2 Mark West (editor), Trust Your Children: Voices against Censorship in Children’s Literature. Ed. Neal-Schuman Publishers, Inc., 1988, pp. 109–114. („Children regard bodily functions as being both mysterious and funny, and that’s why they often joke about these things. Bodily functions also serve to humanize adults. There is nothing that makes a child laugh more than an adult suddenly farting in a room. If it were a queen, it would be even funnier.”)
3 Thomas Hobbes, Leviathan, 1651.
4 James Beattie, On Laughter and Ludicrous Composition, 1778.
5 Shaftesbury, Lord, Sensus Communis: An Essay on the Freedom of Wit and Humour, 1709.
6 Echipa de cercetători, condusă de Dr. Paul McDonald, expert în umor, a ajuns la concluzia că cea mai veche glumă scrisă, datând din anul 1900 î. Hr. (posibil, chiar 2300 î. Hr.), este un proverb sumerian antic: „Un lucru care nu s-a pomenit din vremuri imemoriale – o tânără femeie care să se fi bășit în poala soțului.” Este lesne de constatat cum gluma funcționează în baza percepției unei incongruențe care contravine atât așteptărilor noastre, cât și tiparelor comportamentale la care aderăm. Detalii despre această cercetare se pot găsi pe pagina Universității Wolverhampton: wlv.ac.uk/news-and-events/latest-news/2008/august-2008/the-worlds-ten-oldest-jokes-revealed.php.
7 John G. Bourke, Scatalogic [sic] rites of all nations. A dissertation upon the employment of excrementitious remedial agents in religion, therapeutics, divination, witchcraft, love-philters, etc., in all parts of the globe, Washington, W.H. Lowdermilk & co., 1891; archive.org/details/scatalogicriteso00unse/mode/2up.
8 John G. Bourke, op. cit., p. 156.
9 Ibid., p. 167.
10 Lucius Annaeus Seneca, Apokolokyntosis sau Prefacerea în dovleac a divinului Claudius, traducere, note, repere cronologice și biobibliografice de Ilieș Câmpeanu, Editura Paideia, 2002, p. 14.
11 Valerie Allen, On Farting: Language and Laughter in the Middle Ages, Palgrave Macmillan, 2010, p. 42.
12 Trevor J. Blank, Cheeky Behavior: The Meaning and Function of ‘Fartlore’ in Childhood and Adolescene, Children’s Folklore Review, Vol. 32 (2010), pp. 61–86, scholarworks.iu.edu/journals/index.php/cfr/article/view/25085.
13 Jonathon Green, The Vulgar Tongue, Oxford University Press, 2014, pp. 386–387.
14 Alex Moldovan, Cum te alegi cu o poreclă, în Povești de citit pe sub bancă, Editura Arthur, 2022, pp. 21–26.
15 We are really open with everything else… I just don’t fart in front of him’: Woman dubbed ‘Windless Marissa’ admits she has never broken wind around her husband in the FIVE YEARS they’ve been together, în [The Daily] Mail Online, 15 aprilie 2016; dailymail.co.uk/femail/article-3541025/Woman-admits-Hamish-Andy-s-radio-hasn-t-farted-husband-five-years.html.
Imaginea principală: Joseph Ducreux, The Surprise in Terror, 1790
