Mi-a stârnit interesul o anchetă de pe Facebook, inițiată de un prozator important, având un subiect extrem de incitant: contabilizarea capodoperelor din literatura noastră, rezolvată, altminteri, dintr-o curajoasă trăsătură de condei. Se avansează, din capul locului, o ipoteză care devine, totodată, concluzie definitivă: în literatura română, spre deosebire de literaturi precum cea franceză, engleză, sau spaniolă, pur și simplu nu există nicio capodoperă. Cum s-a ajuns la un astfel de verdict întristător constituie o poveste încă și mai incitantă. S-a apelat la instanțele critice care de-a lungul timpului ar fi gestionat fenomenul apariției capodoperelor. Astfel, s-a aflat că doar George Călinescu a spus, la un moment dat, despre Mara lui Slavici, că este aproape o capodoperă, iar în rest, tăcere. Secetă de capodopere.
Criticii, așadar, s-au pronunțat. Bieții critici aflați sub vremuri, pe linie ideologică sau implicați în politicile literare de cumetrie. Criticii care, încă de pe vremea realismului socialist, și-au făcut o profesiune de credință din pervertirea ierarhiilor valorice, validând, promovând și încununând cu premii naționale tone de maculatură. Nu cu mult diferit s-au purtat față de valoare și capodopere în intervalul de douăzeci și ceva de ani al simulării de dezgheț ideologic, iar în post-comunism, culmea, după căderea cenzurii, ce ar mai fi de spus? De treizeci și trei de ani, literatura română subzistă, într-o frenezie a promovării nulităților, a autorilor mediocri și submediocri, pe diverse filiere ale grupurilor și centrelor de putere ale literaturii naționale. Haosul valoric, mai violent și mai deșănțat, chiar și decât pe vremea comunismului (comparația este, desigur, neavenită, și totuși, n-o putem evita), pare dirijat de niște interese ce vizează distrugerea literaturii și, implicit, a limbii și poporului român. Nu-i fac nicio vină inițiatorului anchetei de pe Facebook, dar, în vârtejul respectivelor interese, ți se cam interzice să pomenești despre capodopere, așa încât am simțit nevoia unei replici.
Literatura română nu duce lipsă de capodopere, a căror detectare-validare poate fi făcută prin simpla citire, atunci când ai organ pentru literatură. O spun cu mâna pe inimă: majoritatea tagmei criticilor de la noi nu are organ pentru literatură; la o adică, nici nu-i trebuie. Când se întâmplă să aibă un astfel de organ, posesorul este constrâns să și-l anuleze pentru a putea supraviețui, eventual, a parveni, în sistem și în grupul în care-și face de lucru. Mai există, apoi, confirmarea-validarea în timp a scrierilor cu statut de capodopere, ceea ce ar putea constitui o altă discuție care să vină în continuarea celei despre recunoașterea prin organul pentru literatură. Cele două discuții se suprapun și se contopesc însă în cazul anchetei de față, care se referă la literatura română în toată desfășurarea ei, de-a lungul a trei sute de ani de existență.
N-avem decât s-o luăm cronologic și, inevitabil, pe sărite, deoarece capodoperele literaturii române sunt mai multe decât pot eu consemna aici. Sinistra gugumănie cum că n-ar exista, propusă de un prozator care a consultat critica de specialitate, mi-a produs, efectiv, o stare de rău, trezindu-mi totodată dorința de a pune lucrurile în ordine.
Craii de Curtea Veche ai lui Mateiu Caragiale este sau nu este o capodoperă? De curând, această carte a fost desemnată drept cel mai bun roman românesc din toate timpurile de către un juriu compus din o sută de persoane cu competențe literare. S-ar putea crede că, în pofida priceperii și bunelor lor intenții, aceste persoane să se fi ferit de calificativul de capodoperă, tot așa cum e posibil ca majoritatea acestor persoane să fi recunoscut că e vorba despre o capodoperă, iar inițiatorul anchetei de pe Facebook să nu fi auzit. Nu ne rămâne decât să recitim Craii de Curtea Veche și să decidem dacă este sau nu o capodoperă. Același lucru am putea spune despre romanele Pădurea spânzuraților, Ion și Răscoala. Cu Răscoala, Liviu Rebreanu a fost nominalizat pentru Nobelul literar, alături de Wladislaw Reymont, autor al romanului frescă a lumii rurale poloneze Țăranii, pe care s-a întâmplat să-l citesc la vârsta de șaisprezece ani, așa încât aș putea spune că am habar. Răscoala și Țăranii au același nivel valoric de capodopere ce descriu lumea rurală de la începutul secolului XX de la noi și din Polonia. Juriul Nobelului a înclinat spre Reymont, posibil, datorită valorii și anvergurii literaturii poloneze, aflate, la vremea aceea, în 1924, la fel ca astăzi, cu mult deasupra valorii și anvergurii literaturii române.
De la Rebreanu, sar la mult-hulitul, din perspectiva jocurilor politice, Eugen Barbu, autor a nu mai puțin de trei capodopere: Groapa, Princepele și Săptămâna nebunilor, romane asupra cărora criticii au avut mari obiecții de-a lungul timpului. La vremea apariției, Groapa a fost desființată de critica aservită realismului socialist. Nu cu mult diferit a fost tratat și în istoriile literare apărute după revoluție. Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu urechează zdravăn capodoperele acestuia. Nu e nevoie de așa ceva în lumea noastră literară, dovadă că Eugen Barbu a fost cel dintâi exclus din Uniunea Scriitorilor, imediat după revoluție. Motivul ar fi fost orientarea lui politică, Barbu ar fi fost ceva mai comunist decât colegi de breaslă din Uniune, care, mai apoi, s-au priceput să joace cartea anticomunismului vehement. Acest anticomunism presupunea dezicerea de Eugen Barbu și de capodoperele lui care împiedicau bunul mers al treburilor scriitoricești. Eu vorbesc aici despre literatură, nu despre caracterul lui Eugen Barbu etc.
Capodopere sunt și Moromeții, și Întâlnirea din pământuri ale lui Marin Preda care, pentru a se integra și menține onorabil în sistem, a subscris proletcultismului, cu scrieri precum Desfășurarea sau Ana Roșculeț. Cam la fel s-a scris istoria literaturii și cu Petru Dumitriu, autor al capodoperei Cronica de familie. A adus servicii regimului prin orientarea ideologică a mai multor scrieri ale sale și, totuși, după 1960, când a fugit din România, nu s-a mai auzit nimic despre el aici. A fost recuperat după revoluție, cu un oarecare entuziasm, ca unul dintre cei mai mari romancieri români, dar foarte repede entuziasmul s-a dezumflat, anulând intențiile de promovare în străinătate. Așa s-a întâmplat cu aproape toate capodoperele literaturii române și cu autorii lor, despre care am auzit, de zeci de ori, de la funcționarii instituțiilor culturale, că n-ar suna bine în franceză, în engleză sau în spaniolă, drept pentru care n-a auzit nimeni în lume despre Mateiu Caragiale, Marin Preda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu și alți câțiva de un nivel valoric apropiat.
Literatura română de dată recentă nu duce nici ea lipsă de capodopere, ignorate de instituțiile culturale responsabile, în bună măsură, de statutul de cenușăreasă a literaturii române în lume. Pentru a nu face capul mare universitarilor abilitați să introducă în manualele școlare autori contemporani și se introduc pe ei înșiși, laolaltă cu rudele și prietenii, am să dau doar trei nume de capodopere care nu există în manuale și nu au șansa să ajungă nici în marile edituri occidentale, pentru a schimba percepția literaturii române în lume. Viața lui Costas Venetis și Arhivele de la Monte Negro ale lui Octavian Soviany și Rădăcina de bucsau a lui Ovidiu Nimigean.
În literatura română există și se nasc, în permanență, capodopere. Acestea își văd de drumul lor, sinuos și, totodată, perfect paralel, cu politicile culturale ale instituțiilor care pretind că susțin și promovează literatura. Revin asupra organului pentru literatură care lipsește cu desăvârșire acestor conțopiști culturali, iar la o adică, dacă l-ar avea, n-ar avea niciun interes să-l folosească. Cu alte cuvinte, dacă instituțiile culturale nu au nevoie de capodopere, e bine să se spună și să se știe că acestea nu există.
Imagine reprezentativă: Vincent Van Gogh, Gauguin’s Chair, 1888
