În 2009, la mai bine de douăzeci de ani după moartea prematură, în urma unui cancer pulmonar, a lui Raymond Carver (25 martie 1938–21 august 1988), apărea, cu permisiunea văduvei sale, scriitoarea Tess Gallagher (n. 1943), ceea ce avea să fie al cincilea său volum de povestiri: Begginers. Un volum cu totul special: deopotrivă postum și antum, totodată vechi și inedit, căci nici una dintre cele 17 povestiri nu era nouă, dar, cu excepția cîtorva, nu mai fuseseră citite în aceste variante. Begginers (publicat de editura Jonathan Cape) era, pur și simplu, versiunea manuscrisului care devenise, în urma editării, ambițiosul-elogiatul-legendarul volum What We Talk About When We Talk About Love care, după apariția sa din 1981 la editura Knopf, dăduse naștere stilului minimalist și îl transformase pe Raymond Carver în cel mai influent autor de proză scurtă din literatura americană contemporană, tradus ulterior în toată lumea.
Publicarea în același an a biografiei scrise de Carol Sklenicka: Raymond Carver: A Writer’s Life, a volumului Begginers (datorate luptei pe care care Tess Gallagher a dus-o cu cei de la Knopf, care inițial au blocat publicarea lui ca atare pe teritoriul Statelor Unite), precum și a ediției critice de opere complete din seria Library of America, a reprezentat un șoc deopotrivă pentru criticii literari și pentru cititorii lui Carver întrucît dovedea că zvonurile nu fuseseră cîtuși de puțin exagerate.
Încă din vara lui 1998, biograful literar D.T. Max publicase în The New York Times, sub titlul „The Carver Chronicles“, un ditamai eseul în care expunea relația complicată dintre Raymond Carver și editorul său Gordon Lish (n. 1934), cel care, eliminînd aproape 55% din întregul manuscris, se dovedea, de fapt, autorul moral al stilului minimalist atribuit prozatorului. Practic, ca autor al unor povestiri din care editorul îi eliminase uneori chiar și 78% din text, tăindu-i adjectivele și adverbele, schimbîndu-i nume de personaje, multe finaluri și majoritatea titlurilor, Carver fusese elogiat în scurta lui viață pentru un stil care nu-i aparținea întru totul. Gordon Lish era de jure & de facto creatorul stilului așa-zis carverian.
Cum s-a întîmplat acest lucru, cum s-a poziționat Carver în toată această „afacere editorială“, ce au pierdut și ce au cîștigat povestirile prin masiva editare voi rezuma în cele ce urmează, folosindu-mă însă nu de eseul, altfel meritoriu, al lui D.T. Max, ci de ediția critică a operei complete îngrijită de William L. Stull & Maureen P. Carroll, editorii operei lui Carver și cei care au îngrijit corespondența și restabilit varianta inițială a manuscrisului păstrat în arhivele Indiana University Bloomington.
„Gordon, te rog…“
E anul 1980 și Raymond Carver își trăiește a doua viață.
Au trecut mai puțin de doi ani de cînd a renunțat la băut, speriat de declinul vizibil al sănătății sale, și de cînd s-a despărțit de Maryann Burk, prima lui soție, cu care avea doi copii (o fată de 21 de ani și un băiat de 20 de ani), copii făcuți foarte devreme, la începutul unui mariaj marcat de nenumărate schimbări de domiciliu, slujbe amărîte, șomaj și alcoolism din partea amîndurora, infidelități din partea lui Carver, despărțiri și reconcilieri efemere. Separat definitiv, dar încă nedivorțat oficial de Maryann, tocmai a intrat într-o relație cu Tess Gallagher, ea însăși poetă, eseistă și profesoară de creative writing, divorțată de al doilea soț.
Carver are 42 de ani și, din cauza, mutatului constant între rezidențe literare și diverse universități, unde este invitat să predea literatură, s-a pricopsit cu porecla Running Dog. Are publicate deja trei cărți de poezie și două volume de povestiri (Will You Be Quiet, Please? și Furios Seasons, acesta din urmă rescris complet și reluat în ceea ce avea să fie What We Talk About When We Talk About Love), povestirile sale sînt publicate în reviste prestigioase, sînt selectate în antologii și premiate. I-a întîlnit deja pe Richard Ford (n. 1944) și pe Tobias Wolff (n. 1945), care-i devin prieteni buni și pe care critica literare îi va boteza dirty realists.
Așadar, la începutul anului 1980 Carver primește o bursă din partea National Endowment for the Arts și o ofertă să predea la Syracuse University (în statul New York), unde va rămîne pînă la sfîrșitul vieții. Viața lui a intrat, în sfîrșit, pe un făgaș bun și se poate dedica cu adevărat scrisului. În februarie îi scrie lui Gordon Lish, devenit proaspăt editor la Knopf, editură prestigioasă de ficțiune literară (celelalte două volume apăruseră la edituri mici), spunîndu-i că a scris cîteva povestiri („unele chiar bune, mi se pare mie“) pentru o posibilă carte, iar cei doi se întîlnesc în luna mai pentru predarea manuscrisului.
Acuma, Carver îl cunoscuse pe Lish (care era cu doar patru ani mai mare decît el) încă dinainte să aibă vreo carte publicată, iar odată ce Lish a ajuns editor la revista Esquire, a început să-i editeze povestirile și să-l publice peste tot, inclusiv în Harper’s Bazaar, devenindu-i și un fel de agent. Tot Lish l-a ajutat să-și publice a treia carte de poezie și tot el i-a publicat și primul volum de povestiri, Will You Be Quiet, Please? (1976),la o editură mică pe care tocmai o înființase, după ce în prealabil îi editase volumul, recenzat pozitiv taman în The New York Times. În acel moment Carver traversa perioada lui de maxim alcoolism și își amintea: „Îmi pierdusem complet controlul, eram într-o stare gravă. Pur și simplu muream, nu exagerez… Unul dintre lucrurile care m-au ajutat a fost faptul că Gordon a crezut în mine ca scriitor cînd aveam cea mai mare nevoie și cînd eram lipsit de orice contact cu marea lume literară.“
Revenind, după ce Carver îi predă manuscrisul celui care pînă atunci îi fusese și prieten, și editor, și agent, pleacă liniștit împreună cu Tess în Alaska la o conferință literară. La întoarcerea sa la început de iulie, adică două luni mai tîrziu, Carver găsește acasă manuscrisul editat masiv din care Lish eliminase mai mult de jumătate din textele povestirilor. De asemenea, Lish schimbase și titlul din Begginers în What We Talk About When We Talk About Love. Carver e siderat de amploarea editării (10 titluri din 17 schimbate, aproape toate povestirile sînt înjumătățite, din cîteva rămăsese doar un sfert), dar îl respectă enorm pe Lish, care, cum spuneam, îi conturase cariera literară pînă în acel punct. Așa că îi scrie o lungă scrisoare:
„8 iulie, ora 8 dimineața.
Dragă Gordon, trebuie să fac asta. Te rog să mă asculți. N-am dormit toată noaptea gîndindu-mă la asta și numai la asta, crede-mă. Am întors-o pe toate părțile, am comparat ambele versiuni de mi-au căzut ochii din cap [Lish editase o dată manuscrisul, după care editase și editarea]. Ești o minune, un geniu, nu încape îndoială, mai bun decît Max Perkins [editorul care-i descoperise și editase, printre alții, pe Hemingway și Fitzgerald] etc. etc. Și sînt conștient de imensa mea datorie față de tine, o datorie de care pur și simplu n-o să mă pot achita niciodată. Viața asta nouă pe care o duc acum, majoritatea prietenilor pe care-i am, slujba tocmai primită, pe toate ți le datorez ție pentru Will You Please. Mi-ai oferit deja un anume grad de imortalitate. Ai făcut mai bune atîtea povestiri din volumul ăsta, mult mai bune decît erau. Și poate dacă aș fi fost singur, pe cont propriu, și nimeni altcineva n-ar fi văzut povestirile astea, poate că, știind că versiunile tale sînt mai bune decît cele trimise de mine, poate că atunci aș accepta și aș merge pînă la capăt. Dar Tess le-a citit și a trecut prin ele cu atenție. Donald Hall[editor la revista The Paris Review și prieten cu Carver]le-a citit și el și le-a discutat cu mine pe îndelete, Richard Ford, Toby Wolff, Geoffrey Wolff, la fel. În noul număr din Triquaterly tocmai mi-a apărut «Where Is Everyone?»[din care Lish tocmai eliminase trei sferturi de text].Cum să le explic eu acestor oameni cînd mă văd cu ei, pentru că până la urmă o să mă văd cu ei după ce va apărea cartea, cum să le explic eu ce s-a întîmplat cu povestirea mea între timp? Dacă cartea n-ar apărea decît după 18 luni sau după doi ani, ar fi altceva. Dar acum totul e prea nou.
Gordon, schimbările sînt strălucite și, în cele mai multe cazuri, binevenite – mă uit la «We Talk About About…»(«Begginers») și înțeleg ce ai făcut, unde ai dus-o, sînt uimit și mă minunez, sînt de-a dreptul plin de admirație în fața intervențiile tale. Dar e prea devreme pentru mine legat de povestirea asta. Multe lucruri din ea au de-a face cu renunțarea mea la băutură și cu noua mea, încă fragilă, îmi dau seama, sănătate mentală. Ca să-ți spun adevărul, aici e vorba de propria mea judecată. Nu vreau să fiu melodramatic, dar m-am ridicat din mormînt ca să scriu din nou povestiri. Așa cum bine știi, renunțasem cu totul, abia așteptam să mor. Dar mă tot gîndeam, hai să treacă alegerile și apoi mă sinucid, sau aștept pînă la asta ori pînă la aia, chestii aflate la distanță de cîteva zile, în acele zile negre mereu mă gîndeam la așa ceva și n-a trecut mult de atunci. Acum sînt incomparabil mai bine, m-am înzdrăvenit, am bani în bancă, femeia potrivită lîngă mine, o slujbă decentă, bla-bla. Dar n-am mai scris un cuvînt de cînd ți-am dat manuscisul așteptînd părerea ta, părerea ta înseamnă mult pentru mine. Acum mi-e frică, mi-e o frică de mor că, dacă cartea va fi publicată în forma asta editată, n-o să mai pot scrie nici o altă povestire, atît de legate sînt unele din povestirile astea de felul în care mi-am redobîndit sănătatea psihică. Cum ziceam, dacă aș fi avut 18 luni sau doi ani distanță de la ele și ceva bun scris între timp, aș fi putut să merg pe mîna ta. Dar acum nu pot. Put și simplu nu pot, nu știu ce-aș mai putea spune.
Te rog să mă ajuți, Gordon. Simt că asta e cea mai importantă decizie cu care m-am confruntat vreodată, pe bune. Îți cer să mă înțelegi. În afară de soția mea, și acum de Tess, tu ai fost și ești cea mai importantă persoană din viața mea, ăsta-i adevărul. Nu vreau să pierd dragostea ta sau interesul tău, Doamne, nu. Ar fi ca și cum o parte din mine ar muri, o parte spirituală. Isuse, bălmăjesc. Dar dacă asta îți produce vreo complicație și dacă te enervezi sau te descurajezi în ceea ce mă privește, ei bine, mie îmi va fi încă și mai rău, iar viața mea nu va mai fi la fel. Pe de altă parte, dacă iese cartea și eu nu voi simți nici un fel de mîndrie și plăcere, dacă voi simți că s-a întrecut cumva măsura, de ce să nu mă bucur de ce-am realizat și să nu mă apuc din nou de scris? Dacă cartea asta nu mă va face să mă simt bine, atunci s-a terminat cu mine. Chiar da. Doamne, nici nu mai știu ce să-ți spun. Sînt complet confuz și paranoic. Și extenuat…“
Și scrisoarea către Lish, care n-a ajuns nici măcar la jumătatea ei, continuă pe acest ton, cu aceleași argumente, rugăminți și lamentări. Carver se teme că publicarea cărții în varianta editată, în loc să-l bucure, pe de o parte, îl va obliga să dea explicații celor care-i cunosc stilul, iar pe de altă parte îl va zdruncina psihic asumîndu-și ceva impropriu scrisului său la care ulterior nu se va putea ridica. Îi cere lui Lish să amîne publicarea cărții cu doi ani, timp în care să publice povestirile editate mai întîi prin reviste. Îi cere ca povestirea „Where Is Everyone?“, redenumită și redusă la sfert, să fie scoasă cu totul din carte. Nu e de acord cu alte schimbări de titluri, vrea înapoi anumite pasaje, un anume final („Destule pasaje sînt mai puternice, mai clare și mai frumoase în manuscris“). După care îi propune lui Lish să-și restituie avansul de autor către editură, să-i plătească efortul editării manuscrisului și să anuleze cu totul tipărirea ei: „Mai bine să fie retrasă, Gordon, nu trebuie să meargă mai departe. Îmi dau seama că, cerîndu-ți asta, am toate șansele să pierd dragostea și prietenia ta. Dar simt cu tărie că, dacă nu-mi asum acest risc, am toate șansele să-mi pierd sufletul și sănătatea mentală. Iar eu încă mă recuperez după alcoolism și nu pot risca să-mi pierd mințile taman acum.“
Scrisoarea se termină așa: „Sînt confuz, obosit, paranoic și mi-e frică, da, mi-e frică de consecințe dacă cartea iese în forma asta. Așa că ajută-mă, te rog, încă o dată. Nu îngreuna situația, te rog, căci știu că te-am supărat și dezamăgit, Doamne, Gordon. Ray. Te rog să faci cele necesare să oprești producția cărții. Te rog să încerci să mă ierți pentru această nerespectare a înțelegerii noastre (breach).“
A doua zi cei doi vorbesc la telefon și Lish îl convinge că editarea e spre binele cărții a cărei publicare e oricum iminentă, nu se mai poate face nimic. Două zile mai tîrziu, Carver îi mai scrie o scrisoare în care-și exprimă „serioase rezerve și nelămuriri“, face observații punctuale și cere din nou ca „Where Is Everyone?“, reintitulată„Mr. Coffee and Mr. Fixit“, să nu apară în carte. După încă două zile îi mai scrie o scrisoare în care îl roagă măcar să ia în considerare rezervele și observațiile sale: „Poate că mă înșel, poate că ai dreptate 100%, dar te rog să te mai uiți o dată peste ele. Atît.“
Nu s-a consemnat ce i-o fi spus Lish la telefon, cert e că acesta nu l-a ascultat și cartea a apărut conform cu propria editare, făcîndu-l pe Carver un star literar, iar titlul dat de el, What We Talk About When We Talk About Love, devenind o mantră populară.
Următorul său volum de povestiri, Cathedral (1983), l-a avut ca editor tot pe Lish, dar Carver a ținut editarea manuscrisului sub control. A fost a treia carte lucrată împreună. Și ultima. Carver mai avea să publice, cu puțin înaintea morții, un singur volum de povestiri, Elephant and other stories (1988). Cariera lui se construise într-un singur deceniu.
35 de ani mai tîrziu
Însă cariera lui Gordon Lish, care anul acesta a împlinit 92 de ani, a fost longevivă și impresionantă: editor, printre alții, pentru Don DeLillo, Barry Hannah, Joyce Carol Oates, Cynthia Ozick sau Joy Williams, a predat creative writing la Yale și Columbia, a scris el însuși cîteva romane și o carte inclasabilă intitulată Arcade or How to Write a Novel,a creat generații de prozatori care au ajuns ei înșiși să predea creative writing (Sam Lipsyte, Ben Marcus, Christine Schutt, Gary Lutz).
În 2015, așadar la ani distanță după eseul revelatoriu al lui D.T Max și după ce Begginers fusese deja publicat și toată lumea aflase povestea editării, Gordon Lish a fost intervievat de Christian Lorentzen pentru The Paris Review, care l-a întrebat dacă a întrevăzut controversa cînd a predat la Indiana University arhiva carveriană (manuscrisul editat, scrisoarea ș.a.).
Mai întîi, Lish povestește că a vîndut arhiva cu pricina, constrîns de boala fatală cu care soția lui tocmai fusese diagnosticată, după care răspunde: „Dacă m-am gîndit că [manuscrisul] s-ar putea dovedi incendiar? Am sperat că așa va fi. Și oare nu-mi va consolida o anume recunoaștere pe care credeam că o merit? Aș minți să răspund astfel… Dacă nu l-aș fi editat pe Carver, s-ar fi bucurat el de o asemenea atenție? Prostii! Eu am fost de față înainte să se iște orice confuzie și părtinire. Nu cred că manuscrisul pe care Ray mi l-a pus în brațe și-ar fi făcut drum spre inima celor care aparent au fost afectați de editarea mea. Care editare a însemnat alterare, rescriere, manipulare în toate sensurile, așa e, toate executate de mine. Cititorii au fost seduși și, îmi pare rău s-o spun, dar intervenția mea a fost cea care i-a sedus. Prin asta am creat un golem care va fi aplaudat dacă m-ar distruge. Dar pentru mine e doar o bătaie de cap. Ce am făcut eu? Nu am făcut nimic diferit, sau nu în mod diferit, față de ceea ce am făcut manuscriselor altora, iar unii mi-au fost profund recunoscători și au vorbit mereu despre cît de îndatorați mi-au rămas.“
Amintindu-și de experiența primei întîlniri cu scrisul lui Carver, Lish spune: „Am văzut în prozele lui Carver ceva cu care puteam să-mi fac de cap (fuck around with). Aveau perspectivă. Acel ceva din prozele lui Ray provenea din experiența lui de viață. Povestirile conțineau o anume promisiune, ceva cu care puteam să mă joc (fool with)și să obțin ceva nemaivăzut pînă atunci.“
S-a simțit demonizat după ce manuscrisul a ieșit la iveală? „Indubitabil. Dar dacă te uiți cu atenție la paginile editate îți provoacă admirație (astound). Ani de-a rîndul Carver a fost entuziast și mulțumit. Pînă la un punct… Dar eu am fost mulțumit. Încîntat. De-a dreptul uimit. Am fost condamnat că aș fi făcut ceva atroce. Oare? Eu cred că am făcut ceva durabil. Și prin asta frumos… Eu cred despre mine că sînt editor, revizor. Cred că sînt profesor. Nu scriitor. Am convingerea că printr-un cuvînt, printr-un gest, printr-o mică schimbare se poate obține sublimul. Pot face asta prin revizuirea unui text. Ca editor, cred în gustul meu și în al nimănui altcuiva. Sînt pregătit să provoc ditamai răscoala exercitîndu-mi preferințele.“
Dar cum își poate da seama ce e bun, cum poate deosebi mizeria de minune, îl mai întreabă Lorentzen: „Am acest nenorocit de dar. Spune-i instinct. Mă bazez pe el. Fără ezitare. Cred despre mine că sînt capabil să fac distincție între adevăr și iluzie, distincție pe care alții n-o fac sau n-o pot înțelege… Alegerile pe care le fac, bune sau rele, se datorează mai degrabă simțului decît studiului. E vorba de intuiție. Sau un act de recunoaștere. Simt că știu ceva – în manieră gnostică, să spunem. Nu pot fi convins că nu am dreptate și nici nu pot fi convins de opinia altcuiva. Nu merg pe mîna nimănui, dar sînt furios cînd alții nu merg pe mîna mea. Cum pot ei să nu admire ceea ce eu admir? Cum se face că zeii mei sînt invizibili pentru ei? Acest lucru este de neiertat, dar, firește, te aștepti să se întîmple astfel. Sînt un zelot, un terorist, un dus cu pluta? Da, și înverșunat (with a vengeance).“
Punînd față în față scrisoarea lui Carver către Lish și interviul lui Lish despre Carver e limpede că întîlnirea celor doi, extrem de diferiți temperamental, s-a produs într-un moment… (ne)fast literar: de o parte, un prozator, traversînd un moment vulnerabil în viață, cu o privire afectată asupra lumii, ceea ce-i conferă literaturii sale o dimensiune specială; de cealaltă parte, un editor impasibil, foarte sigur pe sine, orgolios, al cărui instinct perceput drept infailibil îl ajută să transforme acea dimensiune în ceva foarte nou. Din această confruntare a ieșit, iată, poate cea mai spectaculoasă poveste de editare din istoria literaturii.
Reacțiile au fost, evident, împărțite. Biografa Carol Sklenicka a numit editarea lui Lish drept „uzurpare“: „Lish a fost capabil să facă dintr-un om de zăpadă (snowman), un nămete (snowdrift)“, conchizînd că stilul minimalist nu-i aparține lui Carver, este creația lui Lish. Stephen King, analizînd și el variantele prozelor, a tras concluzia că „este vorba de o rescriere totală, o trișare (a cheat)“ de vreme ce variantele lui Carver aveau „inimă“.
Alții însă au fost dezamăgiți: în New York Review of Books, criticul Giles Harvey a fost de părere că publicarea variantei needitate nu-i face nici un serviciu lui Carver, „mai degrabă pune în evidență geniul editorial al lui Lish“. Și n-a fost singurul de această părere, unii văzînd în publicarea Begginers o posibilă „afacere“ a văduvei Tess Gallagher, moștenitoarea drepturilor asupra operei prozatorului în detrimentul, cu precădere moral, al lui Maryann Burk, de vreme ce trei din cele patru cărți de povestiri ale lui Carver fuseseră scrise în perioada mariajului cu ea, care, spre meritul ei, muncise și își susținuse financiar soțul alcoolic scriitor aspirant (după cum bine reiese din biografia scrisă de Sklenicka).
Ca să rezum, prin vînzarea/predarea manuscrisului către Indiana University, Lish a sperat că îi va fi recunoscut geniul de editor, în timp ce prin publicarea lui, Gallagher a sperat că va fi recunoscută marea nedreptate făcută talentului lui Carver.
Minimalism artificial
Dacă acesta a fost contextul detaliat, să schițăm și povestea textului editat, nu în detaliu, firește, căci acesta ar fi subiectul ideal pentru un amplu eseu de close reading la confluență cu creative writing. Voi apela pentru brevitate la un eseist și prozator italian, mare fan al lui Carver: Alessandro Baricco (n. 1958).
După ce a citit eseul lui D.T. Max (deci, hăt!, în 1998), italianul s-a dus la Bloomington să vadă cu ochii lui manuscrisul și să compare versiunile. Și a început cu proza lui favorită, „Tell The Women We’re Going“ (aleasă pentru ecranizare și de Robert Altman în Short Cuts, 1993 – superb film, apropo, în care Altman a intercalat nouă din povestirile lui Carver editate de Lish), pe care n-o rezum ca să nu vă stric plăcerea lecturii, dar despre care Baricco concluzionează:
„Rapiditatea nemiloasă și privirea detașată pînă la dezumanizare au devenit un model, aproape un totem. Literatura n-a mai fost aceeași după ce Carver a scris finalul acelei povestiri. Bun! Și acum bomba: acel final n-a fost scris de el. Ultima frază – acea frază splendidă și totemică – e a lui Lish. În locul ei, Carver scrisese nu mai puțin de șase pagini, toate eliminate de Lish.“ Baricco citește varianta lui Carver și își reține dezamăgirea, dar cînd face același lucru cu „One More Thing“,altă favorită a lui, scrie răspicat: „E ca și cum am descoperi că, în varianta originală, Așteptîndu-l pe Godot se termină cu Godot care chiar vine și spune chestii siropoase sau pur și simplu de bun-simț.“
Baricco își încheie eseul ambiguu, căci în cele din urmă varianta lui Carver „lucrează“ în el și începe să aprecieze umanitatea și căldura prozatorului pierdute prin intervenția editorului minimalist. Iar cînd revine asupra chestiunii după publicarea Begginers, adică niște ani mai tîrziu, opinia lui e clară și o redau ceva mai jos in extenso (reprodusă din volumul Bun venit la circ. Eseuri despre lumea de azi, traducere de Anamaria Gebăilă, editura Humanitas, 2021).
Baricco admite că, comparînd variantele, transpare limpede faptul că prozatorul avea dificultăți în a da o structură echilibrată povestirilor și nu știa prea bine la ce anume să renunțe din surplusul narativ, pe cînd editorul știa cum să îndrepte lucrurile; așa cum, de altfel, remarcă faptul, esențial, că personajele lui Carver trădează luări de poziție morale pe care, de asemenea, Lish le sucombă. Practic, editorul a dat la schimb o valoare pe o altă valoare în numele creării a ceva nou: minimalismul. Din acest punct de vedere, Lish avea dreptate, căci asta a atras atenția asupra lui Carver mai mult decît orice altceva. Ghinionul și totodată norocul lui Carver a fost că proza lui se preta în mîinile lui Lish la o asemenea transformare („Povestirile lui conțineau o anume promisiune, ceva cu care puteam să mă joc și să obțin ceva nemaivăzut“). În fond, cum spunea Toni Morrison: „Editorii buni au cu adevărat un al treilea ochi. Sînt reci. Nepasionați. Nu-ți iubesc opera. Pentru mine asta e important, nu complimentele.“
Dar iată concluzia lui Baricco: „Eu aș sintetiza astfel: minimalismul a fost o invenție artificială. Adică nu încape urmă de îndoială că povestirile scrise de Carver la începutul carierei nu sînt mai minimaliste decît multe dintre povestirile lui Hemingway. Ba chiar s-ar putea spune că, la început, Carver era adesea mai cald, mai avîntat, mai prolific și mai moralist decît Hemingway în zilele lui bune (deci și mai frumos într-un anume sens). Catalizarea în direcția creșterii răcelii, vitezei și muțeniei a fost impusă fără doar și poate de Lish, prin urmare a fost o catalizare de laborator. În sine, asta nu înseamnă mare lucru și nu afectează valoarea operațiunii. Ne amintește însă că unul dintre virajele cele mai pline de consecințe din literatura ultimilor ani a fost rezultatul unui proces aproape artizanal: s-a născut din fuziunea între creația pură și prelucrarea industrială. De atunci, de la construirea acelui model, răceala mai accentuată și muțenia aproape sacerdotală au devenit o valoare recunoscută și aproape cristalizată a literaturii. Trebuie însă amintit că, în ADN-ul său, scrierea literară avea o asemenea valoare cel mult la nivel de nuanță. Tradiția noastră se sprijină pe o succesiune de mari scriitori pentru care răceala, viteza și muțenia puteau fi nuanțe de culoare utile, dar nu erau nicidecum tonul dominant. De la Faulkner la Céline, de la Proust la Joyce, de la Tolstoi la García Márquez, istoria noastră se fondează pe o măreție mentală și stilistică batjocoritoare față de orice minimalism. Însă experiența carveriană a redesenat totul, iar canonul literar s-a adaptat la o măsură pe care cărțile sale au revoluționat-o, deplasînd enorm conceptele de răceală, viteză și muțenie.“
Controversa acestei editări, care a dat naștere artificial, dacă e să fim de părerea lui Baricco, stilului minimalist, ridică cu asupra de măsură o serie de întrebări fundamentale: În ce măsură editarea are dreptul să se suprapună peste efortul autorului? Unde se termină rafinarea și unde începe uzurparea? Care e linia dinrte augmentare și abuz? Unde se termină autoratul și unde începe co-autoratul? Este moral ca un editor să intervină prea mult în scrisul unui autor? Dar care ar fi cadrele intervenției potrivite și ce anume o face prea mult? Dacă presupusul echilibru poate fi negociabil (dar cît de negociabil?) între autor și editor, ce se întîmplă cînd autorul e începător și e constrîns de însăși publicarea/respingerea manuscrisului? Este noutatea mai presus de autenticitate, adică merită noul/originalitatea orice sacrificiu? Devine autorul mai puțin meritoriu dacă editorul îi elevează creația pură printr-o intervenție artificială / prelucrarea industrială? Cine știe ce e mai bine pentru manuscris: este perspectiva editorială cea mai bună? Dar oare nu este autorul prea aproape de propria operă pentru a-și da seama cu adevărat fie că doar pretinde niște calități, fie că potențialul nu e împlinit? Ș.a.m.d.
Cum remarcam și în postafața volumului Elefant și alte povestiri, deși pare neverosimil, cariera de prozator a lui Carver s-a întins pe durata unui singur deceniu, iar majoritatea povestirilor lui au fost scrise în perioada alcoolismului și tot atunci au fost și editate de Lish. A scris, în total,68 de povestiri, plus încă cinci găsite în arhiva personală de văduva Gallagher la mai bine de un deceniu după moartea sa. Dar în cei doisprezece ani și doar cu patru cărți de povestiri, Raymond Carver a reușit să fie recunoscut drept un maestru al genului, iar postum scrisul lui a creat o emulație comparabilă cu cea datorată cîndva lui Hemingway.
Chiar și cînd a fost capabil să se sustragă controlului lui Lish, Carver a continuat să scrie, cum bine remarcă și Baricco, „profitînd în același timp, poate inconștient, de ceea ce învățase de la Lish“, iar încă de la prima carte publicată. O întrebare la care nu se poate răspunde este dacă Carver ar fi scris vreodată, așa cum a făcut-o de la un punct încolo, și „fără să-și fi citit propria operă corectată de Lish“. (Așa cum o întrebare legitimă este dacă noi, acum, putem citi manuscrisul lui Carver cu prospețimea cu care l-a citit Lish în 1980 sau, dimpotrivă, îl citim abia prin prisma editării lui ulterioare: este lectură nepervertită sau un fel de re-lectură?) Sigur, Carver a continuat să scrie cărți minunate și fără „supravegherea oprimantă“ a lui Lish, dovadă volumele Cathedral și Elephant,dar ar fi ajuns acolo fără experiența – nedreaptă / traumatizantă / artificială, you name it – prilejuită de transformarea lui Begginers în What We Talk About When We Talk About Love? A fost editarea lui Lish botezul de foc al lui Carver? Și, pînă la urmă, a funcționat Begginers drept corecție a minimalismului sau restaurare literară a lui Carver? Mă tem că a venit prea tîrziu.
Raymond Carver în limba română:
Elefant și alte povestiri, traducere și postfață de Marius Chivu, editura Polirom, 2026;
„Cine o fi dormit în patul ăsta“, traducere de Marius Chivu, în antologia KIWI. Relații, editor Marius Chivu, editura Polirom, 2024;
Catedrala, traducere de Horia Florian Popescu, editura Polirom, 2006/2018;
Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire,traducere de Liviu Bleoca, editura Polirom, 2005/2015;
Taci, te rog!, traducere de Liliana Ursu, editura Polirom, 2004;
„Comision“, traducere de Radu Lupan, în revista Litere, Arte & Idei, cca. 1995;
„Nu cumva ești medic“, traducere de Ruxandra Todiraș, „Un leac bun și ușor“ și „Catedrala“, traduceri de Octavian Roske, în Proză americană contemporană, 1975–1985, antologie de Octavian Roske, Editura Univers, 1989.
Imagine: Self-Portrait, Egon Schiele, 1914
