Este greu să reduci Supernormali la o singură frază. La Teatrelli, în regia Marei Oprea, spectacolul începe ca o comedie neagră, dar se transformă rapid într-o experiență care te obligă să te uiți la tine. Sunt două ore în care ți se desfac, strat cu strat, prejudecăți pe care nici nu știai că le porți. Textul semnat de Esther F. Carrodeguas și adaptat de Alex Gorghe aduce în prim-plan un subiect pe care încă îl ocolim: sexualitatea și autonomia persoanelor cu diversitate funcțională. Nu într-un registru moralizator, ci direct, cu umor, cu ironie și cu multă vulnerabilitate.
Supernormali vorbește despre dorință și despre dreptul la dorință. Despre cât de repede transformăm corpurile diferite în subiecte de compasiune sau, dimpotrivă, în pretexte de jenă. Spectacolul are inteligența de a ne prinde în această ipocrizie fără să ne umilească. Râdem, dar râsul ni se oprește uneori în gât. Și exact acolo începe dialogul. Regia Marei Oprea mizează pe ritm și pe fragilitate. Spectacolul alternează între zone de comedie aproape absurdă și momente de expunere intimă. În aceste momente publicul nu este incomodat gratuit, ci forțat să recunoască o realitate pe care, poate, ar prefera să n-o vadă.
Distribuția este formată din șase actori și patru persoane cu diversitate funcțională: Titus Alin Apostu, Ama Beschieru, Andrei Calu, Ruxandra Maniu, Miruna Gabriela Olteanu, Vlad Pânzaru, Nicoleta Profir, Loredana Stoian, Mihai Trăsnea, Miruna Vatamanu. Unul dintre aspectele care a încărcat cu profunzime procesul de creație din Supernormali a fost decizia de a pune în oglindă cine joacă pe cine. După cum povestește chiar regizoarea, Mara Oprea, în cadrul emisiunii Spectacol@București.FM, a fost esențial ca persoanele cu diversitate funcțională să nu fie doar prezențe simbolice, ci să joace roluri care nu le reduc la propriile trăiri. Ba chiar mai mult, actori profesioniști interpretează uneori personaje cu dizabilități, iar persoanele cu dizabilități intră în pielea personajelor considerate „tipice“. Această alegere nu e doar estetică, ci o declarație de etică artistică: nu este „problema“ dizabilității, ci problema modului în care teatrul alege să reprezinte diferența. Prin acest joc de roluri încrucișate se creează un dialog sincer între reprezentare și interpretare, care îi provoacă chiar pe actori să se deschidă și să se înțeleagă dincolo de clișeele sociale.
Scenografia semnată de Gabi Albu folosește elemente aparent simple (rampe, niveluri, structuri) care par când sprijin, când obstacol. Ele nu sunt doar soluții tehnice, ci metafore vizibile ale accesului (sau ale lipsei lui). Spațiul devine astfel o extensie a temei: cine are dreptul să urce, cine e ținut la margine, cine decide traseul.
Un alt merit al producției este că nu reduce tema la o teză socială. Supernormali nu este un manifest rigid, ci un spectacol viu, cu personaje contradictorii, cu situații la limita grotescului și cu multă umanitate. Dorința nu e tratată ca un capriciu sau ca un element șocant, ci ca o dimensiune firească a existenței. Într-un peisaj teatral în care subiectele „dificile“ sunt adesea estetizate sau îndulcite, Supernormali are curajul de a rămâne direct.
La final, aplauzele nu sunt doar pentru performanță artistică, ci pentru un tip de deschidere. Pentru faptul că, timp de aproape două ore, am fost invitați să regândim ce înseamnă „normal“. Și poate, mai important, să ne întrebăm de ce avem atâta nevoie de acest cuvânt.
Spectacolul are comedie, dramă, chiar și un party la care este invitat și publicul. Îl puteți vedea pe 17 și 18 Aprilie, la Teatrelli.
Foto © Andrei Gîndac
