Fără doar și poate, Haruki Murakami se numără printre cei mai de succes scriitori japonezi contemporani. Purtat pe val atât de aprecierile criticilor, cât și de entuziasmul cohortelor de fani înfocați, an de an îl regăsim în fruntea listelor cu favoriți la pariurile pentru Premiul Nobel. Stilul său inconfundabil cuprinde un amestec subtil de realism magic, fantezie debordantă și consemnare minuțioasă a celor mai mărunte detalii casnice (îl consider pe Murakami poate cel mai rafinat și atent observator al cotidianului). Editura Polirom i-a dedicat o serie de autor ce cuprinde aproape toate romanele, volumele de eseuri și proza scurtă, de la Ascultă cum cântă vântul, volumul de debut, până la bestselleruri precum Pădurea norvegiană, Cronica Păsării-Arc, Kafka pe malul mării, În căutarea oii fantastice ori 1Q84.
După un hiatus de aproximativ șase ani – Uciderea comandorului văzând lumina tiparului în română în 2018 – avem acum parte de o surpriză: un nou roman, Orașul și zidurile sale incerte, cel puțin la fel de amplu ca precedentul. Cei care i-au urmărit traiectoria literară au sesizat un anume tipar – după fiecare volum mai vast, urma de obicei un micro-roman, ca și cum scriitorul și-ar trage sufletul după un efort narativ considerabil. Așa au luat naștere mici bijuterii precum La sud de graniță, la vest de soare, Iubita mea Sputnik ori În noapte. După Uciderea comandorului, un roman amplu și îndrăzneț, în două volume, m-aș fi așteptat la un proiect literar ceva mai puțin ambițios. Cu toate acestea, Murakami ne oferă un roman masiv, dens, de parcă și-ar fi spus că, ajuns la 75 de ani, nu-și mai poate îngădui momente de respiro.
Povestea începe într-un Tokyo aglomerat și alienant, cu o dragoste adolescentină ce se înfiripă între narator, un tânăr de 17 ani pasionat de literatură, și o fată retrasă, mai degrabă antisocială, cu un an mai mică decât el. Cei doi se cunosc la un concurs local de eseuri, încep să-și dea întâlnire frecvent și își trimit lungi epistole. Fata i se confesează, povestindu-i că adesea se retrage din realitatea cotidiană într-un Oraș plăsmuit de închipuirea ei. În lungile lor întâlniri, cei doi creionează detalii ale acestei lumi fantastice, îi explorează geografia și particularitățile, îi înțeleg legile după care este alcătuită și funcționează.
Fata menționează că, în acea lume, există un alter ego al său – firea ei „cea adevărată“ –, care lucrează la biblioteca locală, unde, în loc de cărți, se citesc vise. Într-o bună zi, însă, fata dispare fără urmă și fără să lase vreun semn. Tânărul, disperat că-și pierde prima și, crede el, singura mare iubire, alege să se refugieze mental în Orașul pe care l-au imaginat împreună. Planurile narațiunii încep să alterneze între realitatea sordidă și refugiul închipuit, într-o lume în care există inorogi, oamenii nu au umbră, iar timpul nu se scurge.
„Orașul e înconjurat de un Zid solid, înalt de vreo opt metri. Dăinuie acolo din vremuri îndepărtate și e construit din cărămizi foarte dure, din care niciuna nu s-a sfărâmat până azi. Un râu șerpuiește ușor prin inima Orașului împărțindu-l în două zone aproape egale, la nord și la sud. […] În partea de nord a Zidului se află o poartă. Odinioară mai exista încă una identică, la est, însă acum e zidită și blocată. Poarta de Nord – în prezent, singura cale de acces în Oraș – este supravegheată de un Paznic. Se deschide doar o dată dimineața și o dată seara, ca să lase animalele să circule. Animalele tăcute, cu blana galben-aurie și cu un sigur corn ascuțit în frunte, intră dimineața în oraș, într-un șir ordonat, iar noaptea dorm culcușite unele în altele, în ocolul lor special amenajat. […] Oamenii care trăiesc în Oraș nu pot ieși în afara lui, iar cei din afară nu pot intra. Asta e regula. Cei care intră sunt obligați să-și lepede Umbra, iar cei care ies trebuie neapărat s-o poarte.“ (p. 73)
Aproape 30 de ani mai târziu, îl regăsim pe protagonist angajat al unei edituri, ducând o viață plictisitoare și lipsită de noimă. Demisionează și, mânat de dorința de a evada din metropolă și de a fi mai aproape de îndeletnicirile pe care le avusese cândva în Orașul închipuit, ajunge director al unei micuțe biblioteci dintr-o prefectură montană. Până în acest punct, povestirea alternase liniștit între cele două planuri, cu trimiteri evidente la structura, temele și chiar personajele din La capătul lumii și în țara aspră a minunilor. De aici înainte, însă, desfășurarea acțiunii capătă turnuri neașteptate, iar planurile fantasticului și realității ajung să se ciocnească frontal.
Temele predilecte din alte romane ale lui Murakami se regăsesc și aici – însingurarea, alienarea socială, relația dintre conștiință, subconștient și identitate, dragostea pentru literatură, totul pe un fundal discret de jazz. Și tot exact ca-n jazz, prozatorul revine obsedant asupra unor idei, improvizează constant, de la un capitol la altul, reia pasaje mai vechi cărora le aduce mici înflorituri stilistice. Avem de-a face, ca-ntotdeauna la Murakami, cu o literatură care învăluie, fascinează, dă dependență și mai ales te trece prin fel și fel de stări sufletești de care nu credeai că ești capabil. Episodul în care o mamă, din pricina unui moment de ignoranță, își vede copilul de șase ani ucis într-un accident de mașină, este răvășitor. După cum tulburătoare sunt și anumite personaje secundare în care Murakami pare că-și proiectează indirect propria biografie. Koyasu, de pildă, fostul director al bibliotecii pe care o conduce acum protagonistul, i se arată din când în când acestuia în chip de… fantomă. Decedat la vârsta de 75 de ani (deloc întâmplător, vârsta de acum a lui Murakami), Koyasu se desprinde greu de lumea cărților și de dragostea nețărmurită pe care o are pentru literatură. Cu toate acestea, se arată tot mai rar, având tot mai puțină energie pentru a se materializa.
„– Multă vreme n-am putut veni aici, la bibliotecă. Și nici nu ne-am putut întâlni. Mi-e din ce în ce mai greu să iau formă umană. În curând, va trebui să plec de pe pământ. Într-adevăr, părea împuținat la trup și silueta parcă avea mai puțină substanță. Privindu-l fix, am avut impresia că e ușor străveziu. Ca prima fază de fade-out din filme. – Mă bucur să vă revăd, mi-ați lipsit, i-am spus. A zâmbit slab. Și expresiile faciale îi erau estompate. – Mă bucur și eu să te aud spunând asta, dar, până la urmă, eu sunt deja mort. Ne putem întâlni așa doar pentru scurte momente. Am primit în mod special o prelungire până la inevitabilul deznodământ.“ (p. 315)
Cu Orașul și zidurile sale incerte, Murakami pare că transmite un mesaj similar celui dat de fantoma bătrânului bibliotecar. Energia lui creatoare se împuținează întrucâtva, iar romanul de față pare a fi un veritabil testament literar. Așa cum Despre dragoste și alți demoni este practic ultimul mare roman pe care ni l-a lăsat Gabriel Garcia Márquez, ceva îmi spune că volumul de față a fost gândit – sper să mă înșel – ca un ultim rămas-bun melancolic al lui Haruki Murakami. Avem dinaintea ochilor o mică bijuterie, strălucitoare precum visele păstrate cu sfințenie în Biblioteca din Oraș, și mărturie a dragostei infinite pentru literatură a prozatorului japonez.
