Mihail Sebastian, alegerea mea dintre dramaturgii clasici și moderni – o dată mai mult prin revelația mărturiei asupra lumii în jurnalul său – era ușor intrigat de ceea ce vedea la Teatrul Barașeum în anii cei grei, chiar dacă înțelegea. Trecând pragul clădirii încărcate de istorie, am privit nu doar la chipurile artiștilor din fotografii, cât, mai ales, la spectatorii care, de cum pășeau în foaier, zâmbeau cu exuberanță revederii „familiale“. De vârste diferite, mi-am imaginat, și cu un statut social diferit, cu profesiuni de tot felul. Veniți în singurul loc în care comuniunea lor culturală, etnică, le oferă atmosfera deplinei manifestări în spirit. Și atunci am realizat că Teatrul Evreiesc de Stat, mai mult chiar decât suratele de limbă maghiară și germană, are menirea de a fi cu adevărat un punct de convergență pentru membrii comunității. Că, încărcat cu această răspundere, este dator a oferi spectacole care să capteze atenția TUTUROR, indiferent de gradul de rafinare a gustului unuia și altuia. Greu, tare greu, dar cât de nobil!
Alegerea repertorială a uneia dintre cele mai celebre piese din dramaturgia lui Șalom Aleihem, Lozul cel mare, îmi pare exemplară, însoțită, desigur, de modul în care a fost propusă de regizorul Andrei Munteanu. Loterie – ca sa zic așa – sau nu, în numărul din 4 aprilie 1948 al publicației Rampa (cotidian din 1911 până în 1946, săptămânal până ce în iulie 1948 a fost desființat și, nici până în ziua de azi nefiind înlocuit de ceva similar ca frecvență), articolul rezervat taman Lozului cel mare flanca un altul în mijlocul căruia trona portretul lui Molière.
Articolul cu pricina consemna prima producție IKUF (asociația Idișer Kultur Ferband) pe scena Barașeum. Un titlu reper (a mai cunoscut reprezentări, fie în varianta 200.000, în 1926, în 1932) de la care actuala premieră marchează 75 de ani, odata cu aniversarea instituției, trecând printr-o altă bornă jubiliară: 50 de ani de la precedenta montare, una în care se afirmau tinerii Rudy Rosenfeld, Bebe Bercovici, Tricy Abramovici.
Fiecare generație – o altă reprezentare. Andrei Munteanu, deja cu un portofoliu semnificativ, în principal pe scena TES, cu formare și exercițiu în regia teatrului liric, îmbină, acum, clasicul și modernul, împletește dramaticul și liricul cu un crescendo pentru musical, încât cele două ore fără pauză oferă publicului – vădit dispus a recepta – magie, umor, vervă, nostalgie și, ceea ce este cel mai important, tema de reflecție. Fiind jucat, firește, în idiș, am stat cu un ochi atent la proiecția titrării, dar m-am lăsat cufundat în ambianța rostirii actorilor. Deși într-o limbă necunoscută, accentele din replici se puteau simți, asocierea în timp real cu supratitrarea oferind o frumoasă surpriză unui novice ca mine. Lumea atent scrutată de Șalom Aleihem, acum mai bine de un secol, este înfățișată cu un bun echilibru vechi/nou de tripleta regizor – scenograf (Puiu Antemir) – costumieră (Mirela Trăistaru). Veteranul scenograf impune imaginea micului atelier al croitorului Șimele Soroker, aglomerat, inevitabil, cu cele necesare, garnisit cu galeria costumelor croite. Un atelier ce încă se mai poate găsi, cu puțin noroc și cu aproximare, prin orașele vechi. Ulterior, decorul urmărește ascensiunea materială a familiei, prin salonul propriu – alt stil – și prin salonul „ristocaților“, deja pe versantul ironiei. Aciditatea din replica dramaturgului se transpune într-o caricaturizare a reprezentării: de la joc până la costume. Mirela Trăistaru propune simplitatea perenă care asigură frumusețe, atașament, în principal pentru cei trei tineri eroi, apoi se supune amendării derapajului eroului principal prin costumele – și perucile! – care, prin stridență, subliniază pierderea bunului simț. Poate că spectacolul exagerează, un pic, cu această caricaturizare, susținută – pe fond – de text, și, poate, cu impact popular mai bun. Pentru ca finalul să fie o reîntoarcere la simplitate. Lumina blândă, culorile primăvăratice ale costumelor, freamătul tinereții care își alege libertatea propriului drum, libertatea de a greși pe cont propriu. Între scene, muzică. Coregrafia semnată Lilian Cărăuș (care intră și ca figurație, la final) prefațează, la un moment dat, coborârea unui ecran ca un filtru, suport al proiecției unor culori dinamice, un joc artistic modern. Altfel, muzica punctează constant. TES ORCHESTRA (pian: Mihai Murariu; vioară: Rodica Gancea, Feras Sarmini; violoncel: Sergiu Marin; clarinet: Mihai Pintenaru; percuție: Radu Gheorghe; contrabas: Daniel Ștefănescu) aduce sonorități klezmer perfect armonizate dramatic. Cântecele dau măsura simbiozei create prin spectacol. Titluri-reper, texte în conexiune cu povestea, voci precum ale Lorenei Luchian sau Medei Topîrceanu sporesc farmecul. Este limpede că e vorba de un spectacol cu iradiere, pentru că este un produs al unei culturi atât de bogate. Simți multitudinea de referințe în curgerea sa, te poți întoarce, ulterior, spre aprofundarea unui detaliu sau altul. Simboluri în straturi, fiecare având acces cât știe, dar cu un imbold de a desluși mai mult. Așa cum, la primul contact, numele personajelor au nu doar sonorități atractive, dar pot propune și trăsături.
Lozul cel mare este un spectacol cu distribuție numeroasă, solicitantă pentru orice teatru. Chiar dacă mulți actori au partituri restrânse, dacă apar o dată sau de câteva ori, au șansa de a se face remarcați. Pe de-o parte datorită textului, scris cu har și, parcă, special cu gândul la interpreți, pe de alta prin chiar talentul celor ce intră în rol. Cum, de exemplu, Mihai Ciucă, pețitorul Soloveitșik (cuvânt trimițând la privighetoare în rusă), dincolo de firescul celui care mijlocește afaceri, atrage atenția, spre final, asupra eroului: „Domnul Soroker, când scoate o vorbă…“
Koltun (un mod polonez de a împleti părul) este jucat de Marius Călugărița, memorabil și pentru postura necruțătoare de executor și pentru schimbul comic de replici cu inocentă pocirea numelui său. Solomontșik (Mihai Prejban) e ironic astfel numit, hainele (costum bine pus în evidență) trădând caracterul ușuratic. George Remeș are sobrietatea potrivită, inclusiv cu nuanțe, pentru a aduce vești decisive: Himlfarb (cu gândul la semnul cerului colorat) îl anunță pe erou de câștig, el este vestitorul producerii înșelătoriei. Nicolae Călugărița și Roxana Guttman fac două portrete (familia Fain) limpede conturate din puține cuvinte și doar un profil. Dacă Alina Tomi își joacă rolul revendicativ – este chiar pilduitoare, în context, atenționarea vizavi de apelative – Mircea Drâmbăreanu are șansa unui joc cu priză la public, Mendl fiind valetul tipic isteț și cu apetit gomos. Darius Daradici și Neculai Predica, alt cuplu comic încă din nume (Rubintșik și Vigdortșik) deschid seria caricaturizărilor – mai aproape de teatrul de revistă –, primul gesticulând pe replici scurte, al doilea perorând și lansând celebrele sintagme: „când ți-e machiat un actor, juri că-i viu“ și, respectiv, „pentru cine o pricepe, filosofia nu mai e filosofie“. Scena aristocraților presupune ca din suita de roluri mici să se definească o galerie de ipochimene. Redistribuind replici și atitudini, avem parte și de ironiile din text și de coregrafia prin care personajele se grupează ca un corp unitar la primirea celor doi intruși, evacuarea oricărei urme de umanitate, până la repezirea asupra bijuteriilor lepădate în disperarea eroului de a-și găsi fiica: Mircea Dragoman, Viorica Predica, Meda Topîrceanu, Luana Stoica, Cristina Cîrcei.
Așa cum Nicolae Botezatu, Viorel Manole și Dorin Păunescu fac corp comun în lumea meșteșugarilor, a micilor negustori, cu o viață deloc ușoară, lăsând, mai mereu, sfiala deoparte. Scena lor e colorată, cu o veselă hărmălaie. Așa cum finalul umple mica scenă a teatrului – adăugându-se celor de mai sus Mirela Nicolae și Lilian Cărăuș – aproape ca un manifest de o umanitate înduioșătoare, chiar dacă nu uităm nicio clipă că fiecare e gata să-și ușureze povara vieții, indiferent cum. Am lăsat la urmă pe cei care trasează vectorii spectacolului. Fiecare își află propria poziție pe podium și, interesant, fiecare e strâns legat, ideatic, de cel puțin un altul. Fără discuție, eroul principal este modestul croitor, iar Veaceslav Grosu se achită remarcabil de rol. Ținuta, peruca, mișcările, toate îi ascund ochii spectatorului din fundul sălii. Îi vedem mișcarea corpului, plasticitatea pe deplin evocatoare. Îi auzim glasul care câștigă simpatie de la bun început. Bunătatea funciară e limpede și marele câștig al spectacolului. Ticurile verbale („fir-ar fierul și foarfeca“), exercițiile logice („însuși domnul Fain o vrea de noră, crapă nu altceva. Adică, nu atât el vrea partida, cât fecioru-său. Și nu atât fecioru-său cât îmi doresc eu să mă-ncuscresc cu un evreu ca Fain. (…) Dacă vrea Fain și vrea fecioru’ lui Fain și vreau și eu, înseamnă că s-ar putea face logodna și gata. Ea însă zice: nu“) și, mai ales, accentele (când îi repetă, insistent, soției să nu-i mai spună Șimele, ci pe numele cel nou, Simion, sala izbucnește în râs, fie intuind aluzia, fie pur și simplu pentru farmecul plasării accentului). Iar regizorul, cu ascendent la operă, exemplifică aspirația la standard înalt a croitorului ce-și schimbă și numele, prin aria Nessun dorma. Dar domnul Soroker nu își este suficient. Pe de-o parte, el însuși reclamă deschis nevoia de a o avea alături pe Beilke, fata lui iubită, care știe carte. Pentru că, dacă e să existe o morală, doar una, la această piesă, apoi știința de carte e aceea. Sigur, putem clama o anume discontinuitate de caracter, atâta vreme cât Șimele se arată înțelept prin prudență la început, când insistă pe lângă fiică să nu cedeze pentru nimic în lume lozul, pentru ca mai târziu să semneze complet imprudent un contract la care chiar el a subliniat zerourile. Dar se poate specula pe seama pierderii „minților“ când intervine brusc un câștig uriaș în viața unui om. Iar Șimele este un personaj cuceritor taman prin alăturarea soției sale, Eti-Meni – muzicalitatea acestui nume e remanentă – personaj interpretat, în data prezenței mele în sală, de Geni Brenda Vexler (alternativ, pe rol este Arabela Neazi). Vivacitatea actriței sporește sprinteneala replicilor ei și astfel avem nu doar un pol magnetic pentru erou, dar și o sugestie pentru ceea ce în presă ar (mai) fi „cap limpede“, adaptându-se situației.
În cuplu funcționează și cele două calfe, tinerii Motl și Kopl – în primul rând numele îi leagă – aici interpretate de Andrei Bibire și Andrei Miercure. M-am surprins, în a doua jumătate a spectacolului, după ce calfele ies din scenă, că mă întreb ce e cu ele. Încât, la final, sunt gata să cred că ei sunt eroii. Acești doi tineri ce-și dispută mâna fetei croitorului reprezintă nivelul următor de semnalare a unor înțelesuri în piesă. Doi tineri actori foarte buni, bine sincronizați, te fac să tresari la ideea loteriei pentru căsătorie, te pun în postura introspecției vizând calitatea prieteniei în asemenea situații, ba chiar, prin expresia scurtă de la deznodământ, a lui Andrei Miercure, te poți gândi că, oricât te poți dedica unui ideal, fragilitatea umană iese la iveală.
Așa că, tot sucind și răsucind lucrurile, eroina este Beilke. Chiar dacă în economia piesei nu conduce ca număr de replici, chiar dacă, aparent, absența ei clamează decizii și impune schimbări, ceea ce spune și cum se manifestă o recomandă ca atare. Lorena Luchian drămuiește energia de care e capabilă, tocmai spre a conferi personajului seninul înțelepciunii profunde. Ea rostește cuvintele cele mai grele: „Asta-i nenorocirea, mamă. Am uitat cine am fost“. Și da, precum acești tineri, stă în puterea noastră a face și desface, și da, precum și la acești tineri, hazardul ne amprentează – decisiv – viața. Și-l provocăm și nu avem totdeauna puterea de a-i face față.
Imagine reprezentativă: © Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat
