Dezbatere: „Critica de artă pe platformele digitale“ (Ștefan Baghiu, Michaela Mihailov, Monica Jitariuc; moderator: Corina Șuteu), Teatrul Masca
Invidiați-mă prieteni din corporații – m-am lipit de diagnosticul pe care, în ultimii ani, toată clasa românească de mijloc e nebună să-l aibă: ADHD. Din păcate, fără H de la hiperactivitate, doar cu lene Adedistă – dacă ar fi fost cu H azi eram departe, ascundeam bani prin toate saltelele. Cum s-a întâmplat: mi-am schimbat psihiatrul cu unul nou-nouț, la care m-am dus chitit să-mi schimbe schema de tratament care de două luni mă ține-n letargie, lipit de fotoliu și în lungi conversații tandre cu deepsick (chat gpt-ul chinezesc). Speram să mă bage pe bupropionă sau altceva care să-mi dea niște energie cinetică; am plecat în schimb cu un diagnostic nou nouț, de ADD. Bizar e că diagnosticul îmi vine ca o mănușă – încă din copilărie, de când ai mei, exasperați de cât de distrat eram, mi-au legat guma și creionul cu ață chirurgicală și le-au cusut de buzunarul uniformei.
La Baghiu (dezbaterea, nu locanta) am ajuns pentru că i-am citit articolul Clout, reach & echo chambers: capitalismul de platformă și radicalismul criticii literare din volumul colectiv Pentru o nouă cultură cultură critică românească (disponibil gratis aici), care adună spuma criticii literare independente (s-o spunem direct: de stânga), într-o carte-manifest despre cum ar trebui să arate un demers critic academic din secolul ăsta. La Baghiu – în special – apreciez că trece dincolo de teoria critică din care se adapă frenetic colegii lui de volum și importă masiv concepte din sociologie și economie: a fost unul din promotorii conceptului de realism capitalist (semnând prefața ediției românești a cărții lui Fisher) și a folosit până la abuz conceptul ăsta antipatic; antipatic pentru că, a observat-o Felix Țelenski, e o reșapare depresivă și cu pretenții de stânga a optimistului sfârșit al istoriei profețit de Fukuyama: ce era la Fukuyama democrație liberală, e la Fisher capitalismul: nu există ieșire din capitalism, capitalismul comodificându-și până și critica.
În articolul din volumul colectiv, Baghiu introduce în câmpul studiilor literare conceptul sociologico-economic de capitalism de platformă – cred că, cf. Google, e primul care o face în Ro. Nu insist asupra capitalismului de platformă, articolul explică suficient de detaliat cum s-a ajuns la paradoxul că – în cuvintele lui Baghiu de la dezbatere – „cea mai mare companie de transport (Uber) sau de cazări (Airbnb) să nu dețină nicio mașină sau unitate de cazare“; sau cum YouTube, Facebook, Instagram etc. au ajuns să facă jdemii dă miliarde fără să producă un gram de conținut propriu, monetizând doar pe ceea ce postează gratis fraierii.
Multă lume a observat că critica de întâmpinare, cu excepția venerabilului Iovănel, s-a ramolit grav – în special pe segmentul ei tânăr, care a renunțat cu totul la raderi și s-a profilat pe PR (adică pe critică de bine): cum observă și Baghiu, cu cât mai tânăr actul critic, cu atât mai ramolit. Înainte de articolul universitarului sibian, am pus chestia asta pe seama faptului că jurnalismul însuși e în criză, nemaireușind să monetizeze suficient pe conținut critic propriu și publicând fără nicio jenă materiale care se vede de la o poștă că-s șpăguite; platformele culturale nu fac excepție de la regulă. În ce privește materialele de storytelling (feature, reportaj), ele au fost mâncate de ~10 ani de oengism și produc, ca popii la groapă, doar compuneri respectuoase sau laudative (o listă a premiilor Superscrieri din 2018 dă măsura exactă a dezastrului funebru). În sfârșit, în cazul jurnalismul cultural, la șpagă și oengizare se adaugă faptul că cei care fac sau consumă jurnalism cultural sunt oameni care petrec (tot mai) mult timp online, de unde o anxietate socială mai crescută decât media populației (studii aici și aici). Prin urmare, e de presupus că sunt mai sensibili și mai snowflakey, preferând articolelor agresive cu iz de bullying postsocialist, serenitatea nevrotică a criticii constructive post-aderare.
Articolul deprimant al lui Baghiu vine cu o ipoteză greu de combătut, aducând în discuția despre PR-izarea criticii literare capitalismul de platformă și algoritmii comerciali pe baza cărora funcționează rețelele de socializare. În epoca Facebook, oamenii nu mai au răbdare să citească textele lungi la care trimit prin linkuri postările; pe lângă asta, Fb vrea să te țină cât mai mult în interiorul rețelei, în calitate de producător sau consumator de conținut, în dauna deschiderii linkurilor externe. Cum prea puțină lume mai deschide linkuri, criticii au ajuns să se supună algoritmilor pacifiști ai platformei, care recompensează conținutul care generează angajament (cuantificat ca like-uri, distribuiri, număr de comentarii) și penalizează postările controversate sau polemice (care riscă raportări sau block-uri).
Or, criticii literari sunt tentați – nu neapărat conștient, ci prin puterea insidioasă a protocolului conversațional de Fb – să evite, în postările din interiorul platformei, verdicte negative sau atacuri directe, iar în intervențiile critice din afara platformei (pe site-rile revistelor culturale) să abordeze tonul mai light și mai neutru al logicii de captatio din postări. Sau, în partea opusă, criticii literari se pot retrage (și majoritatea au făcut-o de ani buni) din critica de întâmpinare în studii academice plătite decent; asta cu atât mai mult cu cât site-urile culturale/revistele culturale online plătesc infim sau deloc contributorii și s-au prăbușit ca prestigiu simbolic, mâncate fiind de rețelele sociale. Ceea ce înseamnă că, din instituții care legitimau simbolic un demers critic sau dădeau direcții (observă judicios Baghiu), au ajuns simple „gazde“ pentru articolele unui critic literar – care, asemenea unui DJ, vine în locanta literară cu propriul capital de notorietate și cu propriul public fidelizat pe Fb.
În sfârșit, efectul de bulă are partea lui de vină în fleșcăirea actului critic – oamenii s-au strâns ca liliecii în comunități de Fb, scriitorii recenți în jurul criticilor recenți, încât literatura de la momentul 2000 încolo a devenit un sat mai mare, în care toți se cunosc cu toți și în care nimeni nu mai iese pe uliță să urle de morți și răniți.
Prin urmare, algoritmii platformei influențează masiv/fac mesajul critic, privilegiind
conținutul „drăguț, trăznit, interesant“ (p. 169), neagresiv și deproblematizant. Scandalurile continuă, firește, să prolifereze pe Fb, în special ca comentarii sub postări, dar sunt prea puțin întreținute/promovate de critici (care preferă să fie Elveția). În plus, arată Baghiu, scandalurile ies foarte greu în afara rețelei de socializare – și, atunci când reușesc să o facă, algoritmii Google nu le indexează în primele pagini ale rezultatelor căutării, deci au zero impact. Cele mai multe scandaluri, conchide criticul, se nasc și mor anonime ca prematurii în rețeaua Fb – înainte deci să articuleze ceva relevant și cu sens, presetate cum sunt de algoritmii platformei.
(În punctul ăsta, Baghiu nu se poate abține să nu facă paralela cu realismul capitalist al lui Fisher, care, asemenea capitalismului de platformă al rețelelor sociale etc., etc., nu cred că există articol de-al lui în care să nu întrebe „Primiți cu realismul capitalist?“ Nu Baghiule, anul ăsta nu mai primim.)
Lansare de carte: Valer Simion Cosma, Molitve, cetanii și afurisenii (Editura ULBS), MTzR
Pe Valer Cosma lumea indie îl știe prin blogul Liga oamenilor de cultură bonțideni și ca CEO al Școlii de vară de la Telciu, acel sat bistrițean unde, sub pretextul unor ambițioase serii de conferințe și cursuri, se întâlnea vară de vară stânga să se bețivănească. Or, dacă Valer Cosma a scris o carte de antropologie istorică despre religia țărănească în Transilvania secolelor 18-19 (disponibilă online aici) nu înseamnă că a renunțat la stânga și s-a dedicat lucrării Domnului, ci mai degrabă că corectează niște vicii de care suferă abordările mai vechi ale fenomenului:
- antropologia spiritualistă a familiei Bernea (tatăl și fiul), care promova o viziune metafizicizată și idealizată asupra spiritualității țărănești, livrând niște exerciții antropologice pline de elucubrații misticoide – direct legionare în cazul tatălui, sublimate artistic în cazul fiului, membru fondator al mișcării neo-ortodoxiste după ’90 și designer al MTzR. Anii ’90 au fost de aur pentru literatura asta dubios-antropologică care a proliferat amestecând de-a valma expresii biblice populare (vrăjmașul, ucigă-l toaca), termeni teologici (mirungere, consubstanțial), arhaisme (întru) majuscule (Cruce), istorie a religiilor (escatologic) și, pe post de etnologie, istoria mentalităților (weltanschauung). Dar, pe de altă parte, și Cosma se folosește de literatura teologică sau liturgică, fiind un bun cunoscător al ei: a crescut într-o familie religioasă, a ajuns chiar cantor în biserica satului, iar ca student la Istorie și-a conservat look-ul cucernic, cu barbă cultă și haine cernite – încât, când lua ocazie spre Bistrița natală, șoferii refuzau să-i ia banii, Lasă, părinte. Însă la Cosma cunoștințele teologice nu sunt pentru ele însele, ca la Bernea & asociații, ci îi servesc să dezvăluie cum practicile/reprezentările canonice se declină în context vernacular, cum glisează ca semnificații.
- școala etnonaționalistă de istorie clujeană, care a condescins încă din ceaușismul târziu la directivele BOR, la vulgata istoriografică promovată de ea – cu preoți ortodocși sau greco-catolici care s-au manifestat ca aufkereri, iluminatori ai țărănimii transilvane. În realitate, arată Cosma, viziunea asta începe să prindă contur la ortodocși abia din a doua jumătate a secolului 19, prin elanul educațional al mitropolitul Șaguna, iar la greco-catolici cu câteva decenii înainte.
Până atunci, puțini preoți beneficiau de educație teologică consistentă – cei mai mulți erau formați pe sistemul școlilor de cadre din anii ’50, cu niște cursuri scurte pe lângă mănăstiri sau episcopii, după care erau trimiși în pâine. Cunoștințele transmise erau ca să zic așa frugale, doar cât să-l ferească pe popă de gafe teologice flagrante. De fapt, în cele mai multe cazuri instrucția se făcea în familie, „direct în producție“ – preotul își instruia unul din feciori în discursuri și practici religioase, iar cursurile mănăstirești aveau mai mult un rol simbolic, de a certifica oficial niște competențe care să-i permită fiului de popă să preia parohia. Mai mult, când centrul încerca să-și impună propriul preot, se lovea de rezistența îndârjită a țăranilor, care voiau un popă din sat care să știe situația fiecăruia, nu un străin picat din lună.
Prin urmare, în loc de un aufklerer care scoate țăranii din superstiții milenare, popa era mai degrabă un reprezentant mai școlit al clasei de jos. Pornind de aici, Cosma refuză să opereze în interiorul opoziției religie oficială/filozofică/înaltă vs religie populară/folclorizată/a superstițiilor, făcând o paralelă cu ieftinirea tiparului – care în Ardeal nu a emancipat neapărat: pe lângă literatura canonică, a explodat și literatura superstițiilor (cărți de divinație, magie neagră etc.) La fel cum azi internetul – care teoretic lărgește epopeea democrației – alimentează grassroots și conspirații.
De asemenea, în urma presiunii populare, a uzului care bate regula, clerul ortodox a trebuit să normeze practici neconforme – molitfelnicul (cartea preoțească care adună rugăciuni și slujbe oficiate pentru sfințiri, dezlegări, vindecări etc.) este actualizat periodic: în edițiile noi a dispărut de ex slujba pentru dureri de dinți, dar a apărut cea pentru sfințirea automobilului (care e de fapt adaptarea unui protocol mai vechi pentru sfințirea corăbiilor).
În plus, în organigrama religioasă a satului, pe lângă popă, erau și moașa, babele știutoare, vindecătorii; în absența preotului, ei puteau să-i preia unele funcții, inclusiv oficierea tainei sfinte a botezului: dacă un copil murea la naștere, moașa putea, în regim de urgență, face botezul. Și asta nu pentru că părinții mureau de grija micului suflet (media de copii per familie era de 6-9 bucăți, din care supraviețuiau 3-5), ci pentru ca nou-născutul nebotezat să nu le bântuie casa ca strigoi. Funcția religiei la sat, apud Cosma, este esențialmente pragmatică, preotul nu mediază pe verticală cu Absolutul, ca la Pleșu sau Bernea, ci trebuie să-și folosească știința ca să ajute în chestiuni practice: să vindece, să aducă noroc, să dezlege blesteme. De aceea, dacă ritualurile divinatorii ale popii nu funcționau pentru identificarea hoțului care a furat porumbul, țăranii n-aveau grețuri să apeleze la babe știutoare sau la călugări atinși de harul precogniției.
Opoziția cu care operează Cosma e, în schimb, cea între sacru și laic: în orașe, de pildă,
moașa devine după secolul 19 profesie, pierzând funcția religioasă, dar punctând laic prin statutul medical, net mai prestigios – de unde disprețul pe care-l arată în epocă moașele urbane față de cele din mediu rural. La țară, procesul de laicizare al instituției ia sfârșit abia cu comunismul, care interzice obscurantismele și califică moașele ca asistente medicale fără studii… Pe de altă parte, Cosma documentează și procese inverse, cu săsoaice luterane, net mai educate și mai emancipate decât româncele din Ardeal – care apelau totuși la preoți români pentru practici magice, pe motivul că „pastorul nostru n-are cruce, nu știe rugăciunile potrivite“.
George Dumitru, nuvela „Cercul vicios“ (din volumul Fericire) și romanul Rupturi
Of, puțin, meschin de puțin spațiu, mi-a rămas pentru bietul George Dumitru, cel mai nedreptățit scriitor al momentului – care, ignorat de critică, a anticipat prin proza lui vizionară serialul Adolescence, mai exact tipologia micului psihopat cocoloșit de părinții din upper middle-ul românesc; de fapt, un Adolescence regizat de Jude, tras discret spre satira din Babardeală.
Nuvela prinde magistral atât ipocrizia din școlile private, cu un management preocupat să le sufle-n cur părinților, cât și suficiența clasei de mijloc, care le știe pe toate și întotdeauna mai bine decât profesorii – dar mai ales profilul generației născute direct cu calculatorul și internetul în brațe. Limbajul interior al (pre)adolescentului e prins la milimetru: „să acumuleze puncte și levelupuri, că numai așa puteau primi megaboxuri. Și nu din aia cum primise el, fără niciun caracter nou, doar cu niște amărâte de powerpoints. Cu care, bine, avea ce face, dar parcă își dorea și un caracter nou cu care să se laude și el, acum nu se lăuda decât enervantul de Andrei cu caracterul lui nou cu care uite cum joacă, uite cum trage, uite cât damage face.“
Micuțul psycho împinge pe scări un coleg în cârje, profesorul de serviciu îl vede pe camere și îi dă mamei-avocate un e-mail. Avocata e la curent cu cele mai avansate teorii de parenting și își descoase cu tact odrasla, atentă să nu facă damage psihologic – iar băiatul vine evident cu o versiune radical diferită a faptelor. Avocata, o femeie înfiptă, loud and proud, se duce la școală să vorbească cu profesorul, „Că tot ce i se spune nu e neapărat minciună, ci mai degrabă un fel de bullshit, un fel de fake news, o distorsionare a realității, asta zice? O impresie, da, e o impresie dată de incapacitatea lor de a intra în mintea copilului, da, căci asta fac ei și fac de atâta vreme toți din sistemul ăsta, și e greșit, că asta fac ei, aliniază, nivelează, ei vor ca toți copiii să se comporte într-un anumit fel dar copiii sunt atât de diferiți între ei, unul e mai lent, altul mai energic, unul e mai smart, altul e mai leneș, unul e mai superficial, etc etc și asta face școala la noi, încearcă să îi niveleze și e bine?“.
Învins de tumultul verbal și argumentația fără cusur a avocatei, profesorul scoate nucleara – că asta a văzut pe camere și asta încă se poate vedea acolo; șocată de tupeul profesorului, femeia amenință că o să dea școala în judecată, „Cum să îi mai justifice el de ce se uita pe camere când ea se exprimase clar și fără echivoc pe formular că nu este de acord cu forma asta de intruziune în viața copilului ei? Că ea adăugase și la other comments că nu consideră sănătos hiper controlul ăsta, un copil care știe că este în fiecare secundă monitorizat o să fie în final frustrat, reținut și poate chiar traumatizat, nu se va dezvolta la adevărata lui capacitate și ea nu putea tolera asta“.
Romanul reia și dezvoltă structura asta, cu copii opaci și părinți care-i protejează la orice cost – dar cu diferența că aici jocurile sunt, la fel ca-n Adolescence, înlocuite de rețelele sociale. La început, romanul pare că se duce spre o schemă à la Haneke din Das weisse Band, cu o nouă generație, neliniștitoare și cu fețe imobile de poker – și complet incomprehensibilă pentru părinți. Dup-aia, mai vedeți și singuri.
Imagine: Never Rest, Unrest, Tiffany Sia, 2020
