Prin 2014 am înființat în Vatra o rubrică a cărei menire era să realizeze cronica videoclipului muzical. Accentul era pus pe analiza relației între text, muzică și imagine, astfel încât, învățând din mers, să rezulte un discurs critic specific. Porneam de la zero, încercând să creez un limbaj analitic care să poată fi aplicat formei complexe a artei videoclipului, spre o mai bună înțelegere a raporturilor acestei forme de exprimare cu estetica și a implicațiilor ei ideologice și sociale. Așa am și numit rubrica, „cronica videoclipului“, doar că până la tipărire s-a transformat cumva, fără a fi intenția mea, în mai puțin adecvata titulatură „cronica trendului“. Au apărut, în două numere consecutive și cu ceva neglijențe la corectură, analize la piesele Diamonds a Rihannei și Dernière Danse a Indilei. Apoi rubrica a fost întreruptă pe motiv că iau în seamă un gen de artă infantil, emanat de monotonia capitalismului. Am mutat-o atunci, neinspirat, într-o revistă obscură mureșeană cu viață scurtă și cu difuzare din mână în mână, LitArt, unde am publicat analize ale unor piese cum sunt Meet Me Halfway (Black Eyed Peas), Despre smerenie (Taxi), Lost On You (L.P.), Run Boy Run (Woodkid), Freedom (Pharrell Williams), Chandelier, Elastic Heart, Big Girls Cry, Titanium, She Wolf și Diamonds (Sia), I Need You (Armin van Buuren & Garibay feat. Olaf Blackwood), Bad Romance (Lady Gaga) și încă destule altele, putând constitui acum, puse împreună, un volum consistent.
Îmi întemeiez pe acest background o intervenție în legătură cu atât de discutatul/controversatul videoclip Macarena, lansat de Erika Isac. Pornesc de la observația că participanții la dispută nu au avut în vedere ansamblul, adică raporturile dintre imagine, text și muzică (ordinea celor trei e mai puțin importantă în discuția de acum), ci au speculat ceea ce li s-a potrivit preconcepțiilor sau intereselor ideologice ori publicitare. Nu e cazul unui inventar amănunțit al raportărilor, fiind suficientă o sinteză.
Se văd din start atitudini radicale. De o parte, e tabăra adulatorilor, lăudând implicațiile sociale de la nivelul mesajului. Se disting din ea intelectualii stângiști, care au valorizat automat orice se potrivește cu ideologia în care cred. Din punctul lor de vedere, vina pentru statutul ingrat al femeii în societate o poartă capitalismul, astfel că piesa le apare ca una revoluționară, denunțând injustețea relației dintre bărbat și femeie în societatea capitalistă și promovând ideea ameliorării. Cât de întemeiată e convingerea lor că vina pentru hegemonia masculină în societate și în familie e capitalismul și că stângismul chiar o combate, s-o lăsăm în seama filosofilor. Să reținem doar că, pentru percepția stângistă, feminismul explicit al versurilor și al imaginii e suficient pentru a eticheta videoclipul ca mare artă revoluționară. Cine n-o tratează ca atare, le apare ca retrograd, defazat, capitalist, de nu chiar retardat. De cealaltă parte, stau contestatarii. Cei eleganți dintre ei, cu care și poate avea loc o discuție, vorbesc despre kitsch exhibiționist și despre reprezentarea injustă a majorității bărbaților, care nu ar fi nici misogini, nici violenți cu femeile. Iar cei pe care nu-i preocupă eleganța sunt numaidecât pudibonzi și vorbesc fățiș și aiuristic de obscenitate și de cum își bagă coada „dracu’ sexomarxist“ să strice ordinea și frumusețea lumii lăsate de Dumnezeu.
Dincolo de aceste două abordări antagonice radicale, am văzut și o categorie a celor dispuși să fie atenți la nuanțe, căutând atât plusuri, cât și minusuri. Înspre ei e de privit cu ceva mai multă atenție pentru a răzbate prin hățișurile raporturilor dintre text, muzică și imagine. A fost reliefat convingător faptul că piesa nu vine cu vreo inovație la nivelul ritmului, ci imită pur și simplu un stil sud-american.
(Vezi rovion:
N-o să mai reiau argumentele. În plus, s-a spus (tot rovion) că ea vine și pe fondul căutării unui loc călduț în industrie, ceea ce, privit din direcție stângistă, nu prea dă bine, căci e cam capitalist impulsul. Să luăm însă remarca respectivă ca o speculație și să acordăm, dacă e cazul, și clemența cuvenită unui artist aflat în căutările începutului de drum.
Din punct de vedere strict muzical, Macarena Erikăi Isac nu e originală decât pentru naivi. La nivelul interpretării vocale, nu sunt pasaje care să solicite vocea astfel încât să se poată vorbi de punerea în valoare a vreunor calități de excepție. Atât cât m-am putut documenta, nu mi-a infirmat nimic părerea că, vocal, e o interpretare care nu iese în evidență cu nimic. Recunosc că mă pronunț despre interpretarea propriu-zisă din postura de ascultător pasionat, nu de meloman cu competență atestată. Chiar și așa, ținând cont că piesa nu contribuie creativ la metamorfoza vreunei direcții, e pe minus la rubrica sarcină artistică în sectorul ei muzical.
În cel vizual, ar fi mai multe de spus. Pentru a nu plictisi, mă voi limita doar la câteva. Se remarcă din start reprezentarea devenită clișeică a damnatului prin înfășurarea/încorsetarea în voal, pelerină etc. – echivalentul unei cămăși de forță, ca metaforă a perspectivei misogine ce domină în lumea patriarhală. Personajul interpretat de artistă străpunge cu unghiile folia pentru a se elibera. Imaginea respectivă esențializează mizele actului ei artistic: străpungerea barierelor mentalității misogine sau represive la adresa femeii. O femeie care se înfățișează în starea ei naturală, nudă, în afara ideii de păcat. Atrage atenția părul împletit, foarte lung, cu semnificație complexă. Împletirea e o formă de intervenție estetizantă și utilitară. Semnifică aici forța frumuseții feminine, dar și dreptul la independență și la egalitate. Cosițele ei sunt rebele. Nu sunt frâu în mâinile bărbatului, obișnuit cu imaginea unei femei păpușă gonflabilă (fie ea „the maiden“, fie „the crone“), ci armă de apărare, bici ori șarpe împotriva agresivității lui. O armă la a cărei facere (împletire) se lucrează solidar, după cum se vede în secvența finală (și ea invitând la glose). Nuditatea e aici purtătoare de mesaj cu valență estetică. A respinge videoclipul din pricina ei e, în sine, un semn de habarnism ce blochează șansele unui dialog polemic. Obscenitatea e în mintea privitorului, nu în imaginile respective. E pur și simplu rușinos pentru cultura românească faptul că în 2024 publicul, fie el și cel larg, să mai aibă nevoie de persuasiune pentru a accepta nuditatea ca formă de exprimare artistică. Pe de altă parte, și nuditatea a devenit un clișeu. A ajuns de destui ani pe scena teatrelor și în videoclipul muzical. Valențele ei artistice se mai pot manifesta doar în context neclișeic. Din acest punct de vedere, plasând-o strict în evoluția artei videoclipului muzical autohton, Macarena iese pe plus. Dacă o scoatem din peisajul național și ne amintim de Alanis Morissette cu (Thank U), e o alta între altele.
Și acum, textul. Găsim în el trecerea de la o Macarena jovială a lui Los Del Rio, în care femeia domină bărbații, îi joacă pe degete, la una victimă. E cât se poate de evident că textul piesei este cel care a scos din letargie preocuparea pentru videoclipul muzical, nu vizualul. Căci el vorbește despre inerții misogine greu de zdruncinat. Sunt atacate perceperea femeii ca un obiect sexual al bărbatului, faptul că ea se simte mereu în pericol de a fi abuzată de bărbați, că este stigmatizată dacă e abuzată și toate ce le pot fi acestora asociate. Denunță deci perspectiva patriarhală ce determină statutul femeii în societatea contemporană. Sare în ochi automat poziția feministă, textul fiind unul cu mare încărcătură ideologică. Revendicările feministe explicite și implicite sunt clamate prin limbajul considerat, conform inerției, masculin. E și aceasta tot o formă de proclamare a egalității dintre genuri. În muzica românească actuală, dominată de imitație, acest text este cu siguranță binevenit. De aici și-au luat și motivul, și muniția pentru scandal atât admiratorii, cât și cei care se simt lezați. Conservatorii s-au legat imediat de ceea ce le era la îndemână: licențiozitatea limbajului (coroborând-o și celei a imaginii) înțeleasă de ei ca vulgaritate gratuită și violență. Apoi, au început să vadă defecte în tot. Stângiștii, în frunte cu intelectuali redutabili, au speculat instant groasa tușă feministă. În numele ei, au văzut de obicei perfecțiunea în tot restul.
Licențiozitatea e asimilată demersurilor artistice românești măcar de la Creangă încoace. Iar omul care nu răscolește biblioteca e obișnuit cu ea în muzica românească începând cu anii ʼ90-2000. A ne mai șoca acum e, într-adevăr, dovadă de închistare dogmatică incompatibilă cu evoluția din prezent a artei. Singura noutate pentru români ar fi o femeie cu text licențios ca al unor bărbați. Nici în acest sens însă Erika Isac nu sparge gheața, dar are privilegiul de a se bucura de mediatizare și, măcar deocamdată, de priză la public. Obține plusul pentru că promovează valori de neevitat într-o societate evoluată, cum sunt nevoia de protecție a femeilor în fața impulsurilor violente ale multora dintre bărbați, educația în spiritul egalității între genuri și a respectului față de drepturile femeilor, tratarea victimelor agresiunii ca victime, nu ca vinovate de stârnirea impulsurilor agresive. Pe de altă parte, îi sunt și imputabile câteva aspecte. În primul rând, lipsa precauției de a nu leza prin stigmatizare, purtătorii numelui Mirel, similar reclamelor în care Dorel ajunge etalonul muncitorului prost, astfel că rostirea numelui îi face să roșească pe mulți dintre cei care-l poartă. Apoi, e vizibilă tendința generalizării imaginii bărbatului ca ființă falocentrică, ins care vede în femeie doar păpușa lui gonflabilă. Și, în fine, cugetarea puerilă că o lume fără bărbați ar fi (fost) mai puțin violentă („‒ Dacă nu erau bărbații, cine vă proteja?/ ‒ Să ne protejeze de cine?/ Exact, în p…a mea“). Prin ele se dovedește un text legat de o fază simplistă a feminismului, de care s-a trecut de mult în societatea occidentală mai capitalistă decât a noastră. E bine că îl avem și așa, dar și mai bine ar fi fost de se racorda măcar cât mai aproape de feminismul occidental contemporan, dacă tot nu aduce inovații prin el.
În sfârșit, după ce am luat componentele separat, să le punem împreună. Videoclipul muzical Macarena vine pe un fond al accentuării influenței (neo)marxiste în discursul cultural și universitar autohton, în care, iată, se regăsesc mulți dintre „consumatorii“ formelor culturii de masă, lucru atestat de numărul mare de vizualizări/ascultări în timp scurt. Iscarea controverselor și implicarea în ele deopotrivă a simplilor amatori de videoclip și a intelectualilor este un indiciu al faptului că există o formă de interacțiune, de comunicare mai strânsă între elite și publicul larg. E vorba de o piesă care nu impresionează muzical, însă are, strict în context românesc, meritul de a fi diferită prin versificarea cu asumare ideologică și de a veni cu un suport vizual care se distinge în peisaj. Macarena oferă un bun prilej de meditație asupra stadiului videoclipului muzical românesc, al culturii noastre, în ansamblu, precum și asupra relației lor cu exteriorul. Pentru a înțelege mai bine aceste raporturi, ar fi utilă o trimitere la Doja Cat, căci ea e un exemplu mai proaspăt pentru a vedea stadiul feminismului în videoclipul rap-ului contemporan american. Doja Cat promovează imaginea unei femei egale bărbatului în tot ce face. Îi sunt egale licențiozitatea limbajului, impulsurile hedoniste, astfel că vorbește cu deplină nonșalanță, uneori chiar psihologizând, autoanalitic, despre dedarea la delicii sexuale/ despre propria voluptate, precum și despre tentația de a înșela în relație. Pentru ea, bărbatul e un partener și un confident, cu care poate împărtăși cele mai intime porniri. Ipostaza bărbatului ființă periculoasă și represivă pare a fi depășită. Aceasta în timp ce noi acum descoperim că lumea e alcătuită nedrept pentru că bărbații sunt mai puternici decât femeile (o generalizare infirmată nu de puține ori) și că fără ei lumea ar părea mai bună. E drept, versurile care denunță concepția greșită asupra rolului femeii și pericolele la care masculinitatea le expune pe femei sunt cât se poate de adecvate realității noastre sociale și este și rolul artei să le dezvăluie și să lupte pentru ameliorare. Intenția artistei în discuție este, din acest punct de vedere, lăudabil. Ieșind însă din limitele muzicii autohtone și încercând să comparăm doza de originalitate a Erikăi Isac din interiorul genului ei muzical cu ceea ce face Doja Cat și destule altele ca ea, distanța e atât de mare încât cam încheie discuția.
Imagine reprezentativă: Hannah Höch, Englische Tänzerin, 1928
