Despre prietenie

Ieși din cort, prietene, să stăm față în față,
privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
în sine celălalt dacă e,
și cum pe sine însuși se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stârnite, spre altundeva.
(Nichita Stănescu – Enghidu)

Față

Anunț: se caută prieteni!

În multinațională, cafeaua cu colegii este obligatorie între orele 9:00 și 9:30. Mai ales pentru cei care lucrează de acasă. Jumătate de oră – intervalul optim stabilit de HR. Jumătate de oră este rezultanta îmbinării dintre prietenie și productivitate. Cinci bărbați sunt forțați să stea în fața calculatorului cu cănile de cafea, să bavardeze între munci – prietenie productivă. În spate lor, soțiile, întoarse de la grădiniță, de la școală, dau cu aspiratorul, mai așază ceva în cuier, opresc mașina de spălat, se pun să gătească. Câte una mai intră în cadru și salută trupa – productivitate prietenoasă.

Tinerii își scriu pe internet ca să se întâlnească. Își cunosc profilul, se plac în poze. Cu siguranță au ceva în comun: zodia, un hobby, un profil de liceu sau de facultate similar. Ies la date, se calculează dinainte cine plătește masa, cafeaua. Încearcă să râdă, își zâmbesc, dar nu se plac. „Nu avem prea multe lucruri în comun“, „A fost cringe“, „N-am simțit niciun vibe“. Prietenul cel mai bun ascultă văicărelile de după cu atenție, nu poate protesta, n-a fost acolo. Oricine de pe scena de online dating are un prieten de încredere căruia i se plânge. Are funcție de burete. Am fost și eu acolo.

Sunt vânători de prietenie pe rețelele de socializare, pentru care un accept este o realizare. Gândesc atent prietenia, când poate începe, când e momentul cel mai bun. Spre exemplu, după ce-ți dai demisia te poți împrieteni cu șeful, după ce termini un curs te poți împrieteni cu proful. Sau, dacă e o fire mai scorțoasă, aștepți să spargi gheața: să ieșiți la o bere, să vorbiți puțin la țigară, în timpul liber. Asta e clipa! Ai găsit breșa. O prietenie pe Facebook, un pas mai aproape de om. Cine știe, urmează un follow pe Instagram, poate și-un like intermitent.

Cine este suficient de norocos își face și câte un prieten cu beneficii. Prietenie cuantificată în orgasme, poate și în emoție risipită. Onan își risipea sămânța în țărână. Cu ăștia s-a trecut la un alt nivel. E prietenie cu regulament minimalist: să nu existe complicații; fac sex cu tine pentru că faci sex cu mine; fac sex cu mine, faci sex cu tine. După sex, fumăm și vorbim despre vreme: „E primăvară, va pune mama de-o socată.“

O condiție a iubirii este să rămâneți prieteni după despărțire. E una dintre conversațiile din primele săptămâni. Trebuie vorbit, ambele părți trebuie să convină. După aceea, inima este ușoară, poate să bată mai pe lejer. Și se despart după o vreme. Câțiva ani la rând se sună în ziua de naștere, își zic „Crăciun fericit!“, sunt prieteni. Își ascund noua relație, unul pentru celălalt sunt mereu „Bine“, „OK“, „Așa cum mă știi“. Niciunul n-are tupeul să vorbească pe bune, darămite să tacă. Prietenii vorbesc, despărțiții își împart vorbe.

Se mai ceartă și prietenii dintr-un grup între ei. Unul a bârfit, celuilalt nu i-a plăcut. Scena se pregătește pentru război. Cearta a decis cine sunt ofițerii. Restul vor fi carne de tun. Doar că între prieteni nu există stare de mobilizare. Totul funcționează prin fidelitate. Se găsește însă mereu câte o fire înalt-rațională care să declare că nu ia nicio parte. Prietenul precaut valsează printre gloanțe, se vede cu ambele părți și este plăcut. Înjură atunci când trebuie. Păstrează în ghiozdan o doză de iubire pentru fiecare. Lipsesc acul și seringa, așa că o toarnă în băutură înainte să ciocnească paharul.

Când sunt nevoiți să se despartă pentru o perioadă lungă, distanța dintre prieteni își găsește din ce în ce mai multe scheme de tratament. Își trimit mesaje de tot felul, se sună și își trimit poze. Geografia își spune, totuși, cuvântul, iar conversațiile nu mai ating ținta. Nici măcar meteorologia nu are referent. De aceea cei păgubiți își caută un nou topos comun, unde limbajul să își recâștige substanța. În virtutea principiului eficienței, biografiile dislocate își regăsesc armonia în locuri călduțe: șiruri de meme-uri transmise cu subînțeles, poze cu obiecte de artă arhicunoscute sau mult prea obscure, care poartă titlul de „frumos“, urări matinale cu trandafiri, icoane pixelate și ceșcuțe de cafea (deși după o vârstă se acceptă și Inka). Mai tinerii se apropie prin sesiuni interminabile de jocuri video. Poate își mai pornesc și camera în timp ce vorbesc, ca să poată arunca fiecare un ochi, în momentele în care își trag respirația de la efort sau beau încă o gură din energizant, la figura scremută a prietenului care trage la jug în folosul echipei. M-am găsit și eu în aceeași ipostază.

Când reușesc totuși să se revadă, aceiași prieteni hiperconectați pierd și a doua patrie, sub forma spațiului virtual, și se văd nevoiți să coabiteze pentru câteva ore sau câteva zile în lumea din trecut. Câți au tăria să se revolte atunci împotriva propriei condiții scârboase și să întrebe, sincer: „Dar tu ce-ai mai făcut?“ Față în față, continuă planurile pentru ziua în care „intrusul“ venit în vizită se va întoarce departe, iar prietenia își va putea relua cursul.

La zile de naștere, la petreceri suntem introduși unei pletore de prieteni, iar convenția este aceea că trebuie să ne placă. Politețea trece repede spre intimitate, fiecare trebuie să râdă aprobator. Prietenia ca ritual consfințit de societate. Se vorbește în plen, de la pupitru, în spirit democratic. Orice discurs e urmat de aprobare, apoi de altul. Nu există negație, prietenia este un safe space – acel locus amoenus modern, poziționat, paradoxal, în sânul lumii. Și toată lumea pleacă satisfăcută. Balcanii păstrează, totuși, denumirea de buricul pământului.

Te ajută uneori să fii prietenul cuiva, e ca o carte de vizită. Ți se face cunoștință cu prietenul lui X, deci „e băiat fain“. Nu mai țin vocea și talentul, trebuie diplomă de participare. Cine a spus că prietenia nu poate duce departe? E și o formă de mobilitate. Când vine vorba de mișcare, accelerația contează, este o luptă împotriva forței de frânare. Prin urmare, cine e dușman cu dușmanul meu îmi este și mie prieten.

Se poate și mai scârbos.

Cea mai falsă formă de prietenie se află în spatele întrebării unui copil: „Vrei să fim prieteni?“ Marx, cu dialectica puterii, își găsește împlinirea la locul de joacă, în cutiuța cu nisip. Pe atunci eram mai sincer fără să-mi dau seama. Întrebarea mea era completată de o demascare a intenției: „Vrei să fim prieteni? Dar eu sunt șeful!“

Contrafață

Vreau o prietenie onestă – vreau o relație de la zero. Premisa ei să fie libertatea, să pornească dintr-o alegere dezangajată. Să reunească orice front – nu doar prin iubire, ci și prin ură. O alegere de maximă degajare, o suspendare a categoriilor lumii obiective. Privită din interior, prietenie la firul ierbii. Din exterior, adelfie.

Una dintre cele mai frumoase descrieri ale sexului se găsește la Proust, în florile de orhidee. Și totuși, din atâtea cunoștințe, din atâta vânzoleală socială, Marcel nu cunoaște niciun prieten. El este singur. Sexul, prin ochii lui, este atât de frumos, pentru că este corupt de lipsa armoniei amicale. Și este fals. Nu poartă nimic din oameni. De aceea e vegetal.

În liceu, m-am împrietenit cu o heroinomană. Ne aflam în casa unui amic comun, care provine dintr-o familie greco-catolică robustă. În acea seară, am refuzat să fac sex cu ea. Nu din generozitate, nici din virtute. Doar pentru că tușea tusea tipică de heroinoman. Și m-a scârbit. Ne-am întâlnit un an mai târziu în același loc. Mi-a povestit spre dimineață că s-a lăsat de heroină după înmormântările câtorva prieteni, urmate de propria supradoză. De aceea s-a îngrășat. I-am spus, de data asta sincer, că arată mult mai bine așa. Am plâns amândoi.

S-a ajuns la situații într-atât de ciudate, încât o prietenie este un lucru de mirat. De câte ori n-am auzit mai tineri care blamează prieteni de demult. Bătrânii care își fac vizite săptămânal, poate chiar zilnic, după ce s-au cunoscut o viață, sunt o apariție ciudată. Până la urmă, ochiul lumii nu se poate abține din reflexul de a penetra până și ultimul colț. Un lucru trivial – dar esențial – devine astăzi din ce în ce mai dificil de realizat: prietenii să reușească să fie lăsați în pace.

Și asta poate pentru că nu mai există loc pentru spirit în om. Tendința lui este să se reverse cu totul în societate. Din colectiv, prietenia se simte ca o mișcare antisocială, deci ca un inamic. Este un corp străin, iar mulțimea cere să fie extirpat. Până la urmă, să ai un prieten „pe bune“ nu aduce nimic. Pierzi vremea. Sigur, în marea ei îngăduință, viziunea burgheză acceptă că viața mai trebuie și trăită, dar doar uneori. Trebuie trăită, spre exemplu, ca un interval între două acțiuni mai relevante. Sau poate merită trăită după un șoc. Nevestele tind să nu înțeleagă că sunt înșelate pentru un scop mai înalt. Situația a presupus, de fapt, un sacrificiu. Când nevasta nu mai înțelege, un prieten e ideal. În rest, ce naiba fac doi prieteni?

Într-un interviu la Kanal D (la emisiunea, devenită canonică, 40 de întrebări cu Denise Rifai), Silviu Prigoană pune posibililor candidați pe postul de „prieten“ o condiție grea:

„Prieten înseamnă o persoană care, dacă ai nevoie de ceva, o suni și îți dă. De exemplu, d-un rinichi. Faceți dumneavoastră testul, sunați-vă toți prietenii, să vă dea un rinichi; să vedem câți vin cu rinichiul la dumneavoastră. (…) Nimenea!“¹             

Înțelepciune frustă, izvorâtă dintr-un preaplin de experiență și îmbrăcată într-un debit smart și deloc apologetic. Silviu Prigoană este lipsit de politețe prietenească. Proba rinichiului, simbolul în carne al fidelității (care amintește de euharistie), este un zid de netrecut. Oricum, cine l-ar trece este clar că nu va ieși la fel pe cealaltă parte –, dar doar în sens propriu. În termeni semantici, respectivul va avea valorile + prieten ‒ rinichi. Semantica este sublimă, pentru că surprinde tranzacția. Iar Silviu Prigoană este un om simplu, pentru că își imaginează că cel mai înalt act de prietenie este o donație de organe. Este stupid, întrucât pentru donare trebuie să existe o compatibilitate biologică, iar cel mai compatibil biologic ești cu mă-ta… Aș întoarce totuși întrebare împotriva lui. Dacă un prieten ar suna, Silviu Prigoană și-ar dona rinichiul? Există vreun criteriu de prioritate în tranzacția dintre prieteni, sau, mai degrabă, se operează tot în termeni de cerere și ofertă?

Tot o formă de donație se întâmplă și în cazul lui Jules și Jim. Doar că Truffaut este subtil. Comutativitatea țesuturilor lui Prigoană nu se compară cu dăruirea întreagă dintre cei doi prieteni. Jules se oferă pe sine întru totul. Voința lui este ca o parte din el să fie devorată, pentru ca el să poată fi, la rândul lui, salvat. Perspectiva de a-ți dărui soția de bunăvoie, împreună cu toată viața, prietenului tău este infinit mai viscerală, mai sângeroasă, implică mult mai multă scurgere de carne decât un transplant într-o clinică privată. Doar că, în interiorul prieteniei, sângele s-a transfigurat. Trădarea de sine se transformă, paradoxal, în propriul tratament, ceea ce face din prietenie o formă nedescoperită a pulberii simpatetice, dar cu un real efect. Tradiția ebraică dicta ca soția unui bărbat decedat să fie îngrijită de către fratele lui, poate chiar să îi devină propria soție dacă era încă liber. Legăturile care țin de sânge sunt întotdeauna ușor de clarificat. Dar, pentru Jules, sângele este străin, nu există compatibilitate – și totuși.

Se poate un pas și mai departe: Jules și Jim ajung, în acest punct al prieteniei lor, să se înglobeze unul pe celălalt, mereu întrecând pe celălalt și întrecându-se pe sine. Nu se poate spune care dintre ei îl are pe celălalt „în sac“. Se au ambii, fiecare oscilând, succesiv, din ipostaza de vânător în cea de vânat. Este trecere dincolo de rațiune. Logica se reorientează în funcție de coordonatele intersubiective ale prieteniei.

Chiar dacă mă simt mai consolat, nu sunt pregătit să renunț cu totul la Silviu Prigoană. Poate cea mai bună observație a lui, chiar dacă nu e conștient, surprinde tot o formă de patologie a prieteniei. S-a întâmplat deseori să observ că un prieten este mai prieten decât celălalt. Prietenia nu suportă nicio egalitate. Tranzacționarea nu funcționează, iar exigențele unei minți de afacerist se dizolvă în fața indeterminabilului. Prietenia provoacă o mutație gravitațională, astfel încât schimbarea polilor survine neașteptat. Eu cred însă în armonia schimbării, o stare în care prietenii se adaptează la noile coordonate, fără opoziție programatică, fără vreun calcul anterior.

S-a întâmplat, spre exemplu, într-o noapte în care prietenul meu m-a rugat să-i împrumut temporar experiența, ca să poată vedea cât de departe poate ajunge la rândul lui. Atunci nu am privit unul spre celălalt. Am privit spate în spate, spre exterior. Am povestit împreună dincolo de limitele reciproce. Ne-am întrecut, fără ca scopul să fie anularea celuilalt. Mai bizar: cum iubitele noastre sunt surori, întâmplările au vorbit despre amândoi. Sau poate tocmai de-aia iubitele noastre sunt surori. Dincolo de patetismul expresiei, am vorbit ca și când am fi urcat o scară. Era prezent sentimentul că trebuie să ajungem undeva, deși conversația nu ne purta nicăieri. A fost o seară dintre cele mai mișto. N-a mai existat adevărat sau fals, legal sau ilegal, moral sau imoral. Prietenia adevărată se împlinește într-o formă de dialog purificat de hazardul care, în lingvistică, a dus la nașterea pragmaticii.  

Un exemplu extrem de adaptare la dinamica prieteniei se găsește la Montaigne și La Boétie. Odată cu moarte lui La Boétie, ar fi fost comun ca prietenia să moară. Carmen Francesca Banciu își abandonează personajele într-o stază temporală. Cu toții se hrănesc din leșul lui Toma, în ruminație, în meditații survenite din reflex. Dar nu și Montaigne – eliberat de timpul măsurat de cadran sau de coordonatele geografice. Prietenia nu sfidează moartea. S-ar crede asta doar dintr-o proastă înțelegerea a prieteniei, nu a morții. La Boétie și Montaigne și-au acceptat noile roluri, unul în tăcere, celălalt în scris. Prietenia nu a sfidat moartea; a incorporat-o. Văd asta pentru că prietenia mea cunoaște o maximă generozitate.

Câte ceva despre dialogul pur. Poeții moderniști au greșit – n-au inventat poezia pură. Mai degrabă este vorba despre o serie de literați care s-au ridicat împotriva matriței „scolastice“ impuse asupra lor. Sunt literați care au descoperit că există simțuri. Cum era totuși prea târziu să recupereze timpul pierdut în lume, și-au inventat alta. Poezia pură ar fi dialog pur, comunicare. Desigur, un ideal care nu poate fi atins, dar, ca orice ideal onest, este demn de urmat. Dialog pur nu ar însemna o suprapunere referențială a participanților. Dialogul cu un nivel înalt de claritate este deja practicat, și se dovedește trivial. Este vorba fie despre lucrările de specialitate sterile, fie despre limbajul colocvial. „Adă-mi apă!“ – nimic mai clar. Dialogul pur ar însemna jocul de domesticire a metaforismului și împărtășirea lui. Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hesse se apropie de acest dialog, dar este prea impersonal. În același timp, este supus hazardului, ceea ce îl face inuman. Inteligența artificială ar putea jongla și ea cu noțiuni, fără un sens. Direcția oferită dialogului pur ar fi mediată de intuiție. Semantica lumilor posibile se află și ea la periferiile dialogului pur, doar că apropierea se realizează la nivelul fundamentelor filozofice. În practică, este un alt efort de raționalizare. Dialogul pur se învață în practică, într-o stare de continuă ucenicie. Dialogul pur se învață între prieteni.

Lamentația lui Ghilgameș

Strigătul² lui Ghilgameș după moartea prietenului lui, Enkidu, este plin de virilitate. Această virilitate provine din economia frapantă a textului, unde fiecare cuvânt este nevoit să exprime ceva esențial. Îmbătat de prietenie, Ghilgameș își arată chipul despotic. Regele își proiectează pierderea asupra întregului cosmos. Animalele, plantele, apele, oamenii – cu toții ar trebui să se alăture în doliu, să deplângă moartea lui Enkidu. Poate pentru că pierderea unui prieten este un punct de cotitură în univers.

Întregul discurs este marcat de repetiția, liturgică, a mai multor formule. În primă instanță, durerea se revarsă din cercul intim al prietenilor asupra lumii. Conjurația lui Ghilgameș în jurul trupului lui Enkidu („Precum un vultur îl conjură,/precum o leoaică, cu puii căzuți pradă într-o capcană,/îl conjură din față și din spate“³) nu are funcția tipică de conținere, de acumulare, ci devine un gest al risipei, al împrăștierii. Contactul lui Ghilgameș cu moartea produce o reacție exotermică.

Printr-un gest cinic, o notă a ediției încearcă să explice asocierea dintre Enkidu și agricultori prin similitudinea numelui eroului cu cel al zeului agriculturii, Enkimdu. Un reflex de hipercorectitudine filologică, care provoacă mai multă confuzie decât claritate. Dacă „problema“ agricultorilor este rezolvată, cum rămâne cu cea a pădurii de cedri, a animalelor stepei, a tuturor oamenilor sau a lui Ghilgameș? Nu – moartea lui Enkidu ne privește pe toți, pur și simplu – pentru că ar fi culmea ca dintre toți participanții la eveniment, doar cititorul să lipsească.  

Bocetul este urmat de un întreg ritual de dăruire, o ultimă manifestare a prieteniei (deși engleza ar fi mai utilă: the last acting out of friendship), care îi consemnează sfârșitul. Istoria a produs, totuși, un efect neașteptat. O bună parte a enumerației de ofrande aduse la catafalcul lui Enkidu s-a pierdut. Ceea ce rămâne din text este esența prieteniei:

„…….. pregătea pentru prietenul lui.
………. pregătea pentru prietenul lui.
………. x+10 mine de aur pregătea pentru prietenul lui.
………. mine de aur pregătea pentru prietenul lui.
………. mine de aur pregătea pentru prietenul lui.
………. se găseau printre ele, ferecate în treizeci de mine de aur,
………. era greutatea lor, le pregătea pentru prietenul lui.
………. era greutatea lor, le pregătea pentru prietenul lui.
………. erau ele de mari.
………. era greutatea lor, le pregătea pentru prietenul lui.
………. una mare
………. pregătea pentru prietenul lui.
………. pregătea pentru prietenul lui.
………. pregătea pentru prietenul lui.
………. pregătea pentru prietenul lui.“⁴

Ritul despărțirii este declanșat prin bocet („pe tine să te deplângă ar trebui“⁵) și se împlinește în dăruire („pregătea pentru prietenul lui“). Între acestea, evocarea obsesivă a prietenului. Este, poate, cea mai bună descriere a unui traseu biografic în comun împlinit.

¹ https://www.youtube.com/watch?v=SDdNP60tGb4
² Traduceri proprii din: Das Gilgamesch-Epos – Tafel VIII, Reclam Verlag, Universal-Bibliothek Nr. 18686, Stuttgart, 2018.
³ p. 86.
⁴ p. 87.
⁵ p. 84.

Imagine reprezentativă: Wangari Mathenge, The Ascendants XI (Homage To Ecclesiastes Three, One through Eight), 2021