Este dificil de scris în termeni generali despre actualul război din Ucraina. Când analizăm știrile zilnice, avem o treabă ușoară: acestea se referă la evenimente sau date, pe scurt, lucruri concrete de care ne putem ocupa: dar ce putem spune în general despre un război despre care nu numai că nu știm de ce se desfășoară, dar nici măcar persoana care l-a început nu știe?
Cu alte cuvinte, Putin cu siguranță știe de ce s-a angajat în această aventură nebună, dar nu vrea să o spună public. Dar dacă începem să ne uităm în urmă, adică în vara, toamna și iarna anului 2021, am putea fi capabili să vedem care a fost scopul său.
Când la începutul anului 2021 a apărut vestea că au loc contracții masive de trupe de-a lungul frontierei ucrainene, membrii mai inteligenți ai presei de politică externă au început imediat să se îngrijoreze. Cu o pandemie care încă făcea ravagii, cu măsuri de carantină în vigoare peste tot (inclusiv la Moscova), părea absurd să se adune atât de multe trupe pentru un exercițiu militar. În plus, pandemia a perturbat lanțurile de producție și a provocat o criză economică gravă în China – aici de la problemele privind creșterea animalelor cu scop alimentar s-a ajuns la creșterea globală a prețurilor la cereale, deoarece inundațiile de pe Yangtze au distrus jumătate din recoltă, iar furajele pentru animale au fost cumpărate din străinătate, indiferent de prețul lor – și s-a instalat inflația alimentară, pe care în parte încă o resimțim.
Celălalt motiv era că Gazprom a crescut fără scrupule prețul gazelor naturale, îngrășămintele nu puteau fi produse, recoltele erau în scădere… deci, nu se putea aștepta nimic bun, dar nimeni nu a anticipat un război european.
Lucrurile au început să devină serioase atunci când președintele Putin a dat un ultimatum la conferința sa de presă anuală din seara zilei de 24 decembrie. Să vedem care au fost pretențiile sale:
- Nici Statele Unite ale Americii, nici NATO, nici Rusia nu au voie să staționeze trupe sau arme de-a lungul graniței rusești.
- Niciunui alt stat membru NATO nu i se permite să trimită trupe și echipamente militare pe teritoriul statelor membre din estul organizației.
- Statele Unite și organizația militară se angajează să nu se extindă mai departe spre est, în special în Ucraina.
Ceva de genul acesta ar fi fost de așteptat, dar primul punct este un exemplu de manual al umorului rusesc: de unde știm că partea rusă se va conforma? În cel mai bun caz îl credem pe cuvânt pe președintele Federației Rusiei. Dacă ne uităm pe hartă, reiese altceva: primul lucru pe care îl vedem este că, în principiu, „doar” Estonia și Letonia ar fi trebuit să retragă trupele și armele NATO, deoarece Federația Rusă nu are graniță comună cu niciun alt stat membru NATO, dar ecuația nu este chiar atât de simplă. Împotriva Poloniei, de exemplu, Federația Rusă ar putea mărșălui nestingherit prin Belarus, populația nu ar fi fericită, dar nimeni nu i-ar întreba, Lukașenka nu ar pune niciun obstacol. Împotriva României, în schimb, prin Ucraina, pe care ar trebui s-o ocupe mai întâi, dar dacă ar reuși, n-ar mai exista niciun obstacol. La vremea respectivă, Finlanda nu era încă membră a NATO, iar Georgia este în drum spre Turcia, ușurând treaba de cuceritor a Rusiei.
Doar o secundă: ar trebui să evacuăm Lituania și Polonia pentru Königsberg-Kaliningrad!
Dar asta este o altă poveste. Fără protecție, nu numai întreaga Baltică, ci și tot ce se afla până la granițele Germaniei, Cehiei și Slovaciei ar fi rămas neprotejat. Iar în est, apropierea de Sahalin și Habarovsk ar fi însemnat retragerea tuturor trupelor și armelor NATO din Japonia. La urma urmei, dacă vă gândiți mai bine, Japonia se află, de asemenea, la granița cu Rusia. De fapt, dacă vrem să fim riguroși în privința detaliilor, există o frontieră maritimă ruso-americană în strâmtoarea Bering, deci ce ar fi trebuit să se întâmple? Statele Unite ar fi fost nevoit să se retragă de acolo sau ar fi fost suficient să predea Alaska Federației Ruse? Și rușii apoi să intre într-un conflict cu Canada?
Era clar că, pe de o parte, era vorba de un ultimatum bazat pe principiul dominoului, adică în cazul în care lumea ceda în prima rundă, a doua nu ar fi făcut decât să lărgească lista țărilor implicate, iar, pe de altă parte, Kremlinul nu putea crede în mod serios că aceste cerințe vor fi îndeplinite. A fost o bătaie de joc, nimic mai mult. Interzicerea extinderii NATO către est este interesantă, deoarece este o legendă urbană bine-cunoscută în Rusia că lui Gorbaciov i s-ar fi promis acest lucru, dar occidentalii nu au respectat promisiunea lor – ei bine, nimeni nu a promis asta și nu există nicăieri un document scris în acest sens. Un document din Arhiva Națională de Securitate a SUA, făcut public în 2017, arată că au fost confundate două afirmații.
Una este un principiu al secretarului de stat american de atunci, James Baker, care a spus „nici un centimetru spre est”. Pe de altă parte, președintele Bush senior l-a asigurat într-adevăr pe Mihail Gorbaciov la summitul de la Malta din 1989 că „Statele Unite nu vor exploata revoluțiile din Europa de Est în detrimentul intereselor sovietice”. Desigur, dar la Malta, nici Bush, nici Gorbaciov (nici chiar cancelarul vest-german Helmut Kohl) nu se așteptau la prăbușirea iminentă a Germaniei de Est și la rapiditatea unificării germane.
Se poate interpreta, de asemenea, ca o interdicție a expansiunii NATO spre est, cuvântarea din 31 ianuarie 1990 al ministrului de externe vest-german de la acea vreme, Hans-Dietrich Genscher, ținut la Tutzing, Bavaria, pe tema unificării germane, în care acesta a declarat următoarele: „Schimbările din Europa de Est și procesul de unificare a Germaniei nu trebuie să ducă la afectarea intereselor de securitate sovietice. Prin urmare, NATO trebuie să excludă extinderea teritoriului său spre est, adică mai aproape de granițele sovietice.”
Dar acesta a fost și este – în termeni tehnici – o cuvântare, și nu un tratat. Interdicția în sine nu a fost niciodată consemnată în scris, cu siguranță nu într-un tratat – și se aplica Uniunii Sovietice, nu Rusiei! A fost întotdeauna vorba de interesele sovietice și nu de cele rusești! Rusia era atunci doar o republică membră a USSR, deși una absolut dominantă. În esență, SUA din 1990 și NATO din 1990 nu doreau să se extindă spre est, situația actuală a fost generată mulți ani mai târziu și a fost posibilă prin dispariția Uniunii Sovietice, astfel că nu doar tratatele cu aceasta, ci și promisiunile făcute acesteia au devenit lipsite de sens, situația s-a schimbat radical – administrația Bush din acea vreme ar fi susținut chiar menținerea în forma intactă a Uniunii Sovietice (este mai ușor să tratăm cu un singur partener mare decât cu mai mulți mici).
Vedem astfel că nu există un motiv real pentru război, ci doar un pretext. Dar pretexte există mai multe. Această legendă despre NATO este una dintre cele mai plauzibile, având în vedere că în primele săptămâni ale luptelor, Ministerul de Externe de la Moscova a susținut cu toată seriozitatea că au fost găsite laboratoare de arme biologice americane, care ar fi produs viruși care i-ar fi afectat pe ruși, dar nu și pe ucraineni. Un astfel de virus este de neconceput, cu toate acestea, același minister de externe a răspândit și zvonul că în catacombele de la Azovstal din Mariupol s-ar ascunde generali NATO și că aceștia ar trebui capturați. Niciunul nu a fost prins, probabil că se ascundeau în spatele unor viruși.
Între 24 decembrie și 24 februarie au trecut două luni de dispute diplomatice și puțini au crezut că Federația Rusă va ataca cu adevărat – dar când a început invazia, brusc a devenit clar că situația nu era doar nesustenabilă, ci și imposibil de gestionat. De fapt, s-a decis în primele zile, mai exact la aeroportul din Hostomel, că acesta nu va fi un blitzkrieg de trei zile sau câteva săptămâni, primul pas într-un marș lung și victorios, ci poate va dura ani de zile.
Succesele pe care le-au avut invadatorii ruși, au fost repurtate fără excepție în primele săptămâni de război. Planul era clar, chiar dacă susținătorii lui Putin îl neagă acum: să cucerească Kievul (și, înainte de asta, aeroportul Hostomel din apropiere pe unde puteau apoi să aducă proviziile necesare) printr-o manevră fulgerătoare, să lichideze guvernul, să instaleze marionete pro-ruse în locul lor și, după ce au eliminat rezistența în mediul rural în câteva luni, să anexeze Ucraina din toate părțile. Poate prin intermediul unui referendum înscenat. Acest lucru a eșuat din două motive: în primul rând, armata ucraineană a apărat aeroportul cu o înverșunare aprigă și, deși până la urmă a trebuit abandonat, a reușit să avarieze pista atât de grav încât niciun avion rusesc nu a putut ateriza acolo, iar în al doilea rând, generalul din serviciile secrete ruse FSB, Beseda, cel care era responsabil de Ucraina, l-a dezinformat pe Putin, care a crezut astfel că nu va exista o rezistență serioasă din partea populației și a forțelor armate ucrainene. Dar a fost o greșeală. Beseda a fost arestat, dar era deja prea târziu.
Putin ar fi trebuit să știe încă din 25 februarie 2022 că a pierdut acest război. Poate că a știut, dar nu s-a putut opri la acest moment, pentru că sfârșitul războiului înseamnă sfârșitul domniei sale. Trebuia să meargă mai departe.
Apoi a urmat incidentul din Insula Șarpelui, când crucișătorul de rachete de la Moscova a fost distrus de către polițiștii de frontieră ucraineni, eșecul „convoiului lung”, care a provocat pierderi uriașe armatei ruse, în principal în vehicule, apoi au apărut tancurile abandonate, fără combustibil, altfel complet intacte, în păduri și pe câmpuri, ale căror echipaje au fugit și au fost remorcate de fermieri cu tractoarele lor, iar Occidentul a aflat: acești ucraineni se pot apăra singuri. Încet, dar sigur, ajutorul a venit. Mai întâi armele antitanc Javelin, apoi obuzierii M777, mai târziu HIMARS, în prezent tancuri și sisteme antiaeriene Patriot: rușii au susținut în zadar, ca Borg din Star Trek, că „rezistența este zadarnică, noi asimilăm pe toată lumea”, pentru că devenea din ce în ce mai clar că doar rezistența are sens. După ce Moscova a fost scufundată cu două rachete Neptun produse de Ucraina, rușii au fost nevoiți să se retragă din Kiev, apoi din Harkov, din districtul Sumy, din Herzon…
Iar bătălia de la Bahmut nu poate fi explicată decât din partea ucrainenilor: pentru ei a meritat să le provoace rușilor o mare pierdere de sânge la un cost mult mai mic, dar oare de ce au luptat rușii cu atâta disperare pentru acel orășel? Este un mister. La fel cum este profund și rușinos de absurd că Prigojin, decorat pentru capturarea Bahmutului (a fost decorat puțin prea devreme, luptele încă se desfășurau la periferia orașului), s-a răzvrătit, a mărșăluit spre Moscova și s-a întors înapoi, întreaga rebeliune având loc într-o singură zi. Această poveste s-ar putea să nu iasă niciodată la lumină și să nu-i cunoaștem niciodată adevăratele subterfugii.
Între timp, Rusia era cuprinsă de teroare. La izbucnirea războiului, mulțimi de oameni au manifestat în orașele mari, dar, în decurs de o săptămână sau două, a fost adoptată o lege împotriva oricărei astfel de acțiuni, atât de strictă încât oricine putea fi condamnat la 15 ani de închisoare. Cea mai mare parte a intelectualității rusești a fugit, iar majoritatea celor care au rămas se află în închisoare. I-au închis pe Alexei Gorinov, Dmitri Ivanov, Vladimir Kara-Murza, Aleksandra Skochilenko, Dmitri Talantov, Ilya Yașin, i-au forțat să plece în exil și sunt căutați Andrei Soldatov și Irina Borogan, Dmitri Gluhovski, Boris Akunyin, redacția de la Meduza a fugit mai devreme, urmată de Novaya Gazeta și de nenumărați intelectuali ruși valoroși, inteligenți, educați și creativi. Alții au fugit în străinătate pentru a scăpa de mobilizare – Rusia a devenit o închisoare teribilă, plină de naționaliști turbați și de nebuni sadici. Nu a fost niciodată cel mai bun loc de pe lume, dar dacă comparăm Rusia de ieri cu „lumea rusă” de astăzi, diferența este flagrantă.
Cel mai orbitor exemplu de naționalism rusesc este așa-numitul „articol Sergheițev”, publicat la începutul lunii aprilie 2022 de RIA Novostin, nava amiral a presei de la Kremlin, care a devenit infamant. Autorul nu este nici politician, nici soldat, ci producător de film, rus și naționalist, așa că a scris pornind de la premisa falsă că toți ucrainenii sunt naziști: „Trebuie să fie o distrugere totală. Toate organizațiile care au legătură cu practicarea nazismului trebuie desființate și interzise. Cu toate acestea, în afară de conducerea de vârf, o parte semnificativă a maselor de oameni care sunt naziști pasivi, colaboratori ai nazismului, sunt, de asemenea, vinovați. Ei au sprijinit guvernul nazist. Pedepsirea justă a acestei părți a populației este posibilă doar prin suportarea sarcinii inevitabile a unui război just împotriva regimului nazist, purtat cât mai blând și mai discret cu putință, împotriva civililor (…) Denazificarea va fi în mod inevitabil de-ucrainizare – o respingere a identității de sine a populației care locuiește pe teritoriile Malorossiei și Novorossiei istorice, o diluare artificială masivă a componentei lor etnice rusești, care a fost inițiată de autoritățile sovietice.”
Premisa lui Sergheițev s-a răspândit incredibil de repede, evident din cauză că a fost luată sub aripa mașinăriei de propagandă a Kremlinului, dar se poate vedea despre ce este vorba: un program de genocid comis cu sânge rece.
Există un milion de teorii cu privire la care a fost cu adevărat scopul războiului și nici una dintre ele nu poate fi absolut adevărată: știm ce nu a fost, și anume ceea ce susține Kremlinul că a fost. Cu toate acestea, Kremlinul spune mereu altceva, așa că, în ceea ce privește credibilitatea sa, este suficient să spunem că nu ar trebui să credem nimic până când nu este contrazis de TASS. Acest război este atât inutil, cât și fără rost. De fapt, a fost conceput ca primul pas al unei expansiuni pe scară largă: dacă Ucraina ar fi fost ocupată în scurt timp, ultimatumul lui Putin din 24 decembrie anul 2021 ar fi fost să ceară ca NATO să plece și să își dezarmeze vecinii, inclusiv Ungaria, Polonia și România. Care ar fi putut apoi cu ușurință să fie invadate și/sau transformate în state vasale. Apoi vecinii lor și așa mai departe, până la Atlantic. În comparație, din martie 2022, cea mai puternică armată din lume se retrage, cu armele ei miraculoase în mână. A avut câteva succese în acest an: Sievierodonețk, Lisichansk, Soledar și Bahmut, dar au plătit un preț teribil, iar succesele le sunt umbrite de eșecuri.
Totuși de ce mai continuă? Pentru că tocmai elita conducătoare de la Moscova este cea care a polarizat situația politică internă într-o asemenea măsură încât un război pierdut ar însemna căderea regimului și, cel mai probabil, sfârșitul vieții celor care o compun. Nu există nicio țară de pe glob care să-i primească, poate doar Iranul și China, dar numai dacă vor lua mulți bani cu ei, și nu este deloc sigur că ar avea o viață lungă în emigrație. Așa că ei continuă să ducă un război pierdut, fiecare zi fiind un câștig pentru ei, o amânare a distrugerii, indiferent cât de multe vieți ale „mobilizaților” recrutați îi costă.
Nu există nicio îndoială că folosesc toate mijloacele pe care le au la dispoziție și, din moment ce nu au decât o singură armă miraculoasă funcțională – propaganda –, este de înțeles că împuterniciții lor debitează minciuni imaginare de la Moscova în toată lumea, uneori în contradicție unele cu altele, alteori doar cu faptele, și de bun-simț – dar devine din ce în ce mai clar că Moscova a fost în spatele tuturor protestelor și mișcărilor naționaliste radicale din ultimul deceniu, de la QAnonism la negaționismul epidemiei, de la extrema dreaptă la extrema stângă și la toate extremele în întreaga lume. Toate ciudățeniile au fost activate și începe să iasă la iveală faptul că propagandiștii, care servesc în mare parte interesele rusești în mod voluntar și din convingere, nu sunt mai mult decât simpli fanatici de rând. Fie că ne gândim la Sarah Bils („Devuska din Donbass”), la Teixeira sau la șamanul Qanon, niciunul dintre ei nu poate fi de încredere nici măcar să ne plimbe câinele.
Unul după altul, agenți ai serviciilor rusești au fost prinși în Occident, rețeaua americană Ionov a fost complet destructurată, dar spioni ruși au fost prinși peste tot, din Suedia până în Italia: cel mai recent, Goriyev, care a fost o dată la Budapesta și apoi la Bratislava, a fost deconspirat, dar, din păcate, nu mai este disponibil pentru că a fost scos la timp.
De asemenea, în spațiul informațional, serviciile sunt în plină desfășurare, în special în interiorul Rusiei, unde sistemul VEPR folosește deja inteligența artificială pentru a analiza postările de pe rețelele de socializare din punct de vedere politic (cu puțin succes), iar cele mai recente metode cartografiază rețeaua de contacte a țintei de sus în jos. Ele pot chiar să monitorizeze, deși nu și să citească, comunicațiile criptate între punctele finale – astfel încât acuzația împotriva opozanților ruși capturați nu este ceea ce au spus, ci cu cine au fost în contact.
Toate acestea – și alte consecințe ale războiului – ne-au schimbat lumea într-un an și jumătate (și nu în bine) la fel de mult cum s-a fi schimbat într-un deceniu și jumătate. Dacă războiul ar fi fost anulat din întâmplare, iar Putin ar fi cheltuit banii pentru explorarea spațiului, cosmonauții ruși i-ar saluta de pe Marte pe americani și pe chinezi. Dar nu a fost așa, iar banii au fost irosiți pe muniții. A fost complet inutil, pentru că pe măsură ce trece timpul devine tot mai sigur că luptele se vor încheia la granițele Ucrainei din 1991.
Ce se va întâmpla după aceea?
Vom vedea o Rusie sărăcită, afectată de sancțiuni, poate chiar de război civil, dar dornică de răzbunare, care nu va scăpa de influența chineză în toate domeniile economiei și politicii timp de cel puțin 100 de ani și care nu va ierta niciodată restul lumii pentru propria greșeală uriașă. Nu trebuie să i se permită să achiziționeze arme serioase în cantități mari și va fi necesar să o deposedăm cu orice preț de arsenalul nuclear. În plus, nimeni nu are informații de încredere despre starea acestor arme nucleare.
Dar la un moment dat, peste ani, această stare de lucruri va trece și va fi pace, în cea mai mare parte, pe cât posibil.
Asta este tot ce se poate spune despre război în general; desigur, s-ar putea discuta mult mai mult despre detalii, dar am ajunge în același loc.
Acest război nu a avut nicio cauză reală, niciun beneficiu și niciun rost, dar a provocat daune nemăsurabile și este un factor major în căderea iminentă a regimului Putin din Rusia.
Dacă Putin ar fi știut acest lucru dinainte, poate că nu ar fi început.
Sau poate că ar fi început oricum.
Asta – și multe altele – nu vom afla niciodată.
Imagine reprezentativă: Marc Chagall, Remembrance, 1914
