(În imaginea reprezentativă sunt fotografiați un grup de palestinieni deținuți la Baza Militară Sde Teiman din nordul Israelului. Pe tablă e scris un citat din Coran, care nu poate fi de fapt citit de prizonierii legați la ochi: „Așa că potopul i-a luat în timp ce erau nelegiuiți”. — credit: VIA MAARIV/SECTION 27A COPYRIGHT ACT)
Psihanaliza este de obicei greșit înțeleasă ca urmare a două abordări: o viziune pseudo stângistă, care abolește toate formele de represiune sexuală prin eliberarea completă a sexualității și una conservatoare, care sugerează că un anumit nivel de reprimare e necesar pentru a preveni dezintegrarea socială și pentru a menține moralitatea publică.1 Jacques Lacan ne-a prezentat o perspectivă surprinzătoare care sugerează că scopul tratamentului psihanalitic în era noastră permisivă este restaurarea unui minim de rușine. Adevărata opoziție, după Lacan, nu este între sexualitatea liberă și reprimare, ci între lipsa de rușine și demnitate. Poziția lui Lacan are o semnificație politică importantă: protestatarii atacă de obicei lipsa de rușine a oponenților și cer să fie tratați cu demnitate.
Acest discurs merge dincolo de populiști nerușinați cum e Donald Trump. Un exemplu puternic este al fotografiei bombardamentului forței armate a statului Israel (IDF), făcută de Statele Unite, care distrugea clădirile din Gaza în timp ce parașutele americane livrau alimente și medicamente. Tensiunea din această imagine – în care aceeași țară produce bombe și ajutoare – a culminat cu un eveniment tragic, atunci când un pachet de mâncare parașutat a ucis un băiat. Pe 20 octombrie 2024, un băiat palestinian de trei ani a fost ucis de ajutorul aerian în Khan Younis, după cum au raportat rudele sale pe fondul crizei umanitare cauzate de ofensiva israeliană, care a exacerbat foametea severă în Gaza. „Nu vrem ajutor. Vrem demnitate“, a spus Ayyad, bunicul băiatului. „Destul cu umilința și insultele pe care le primim de la arabi, nu doar de la israelieni. Nu au milă de noi – uitați-vă la copiii noștri, la femeile noastre, la bătrânii noștri.“
Pledoaria lui Ayyad ne arată că umilirea este o parte directă din ajutorul aerian atunci când Israelul ar putea fi presat să permită mai multe provizii să ajungă în Gaza pe cale terestră. De obicei, proviziile sunt livrate cu parașuta atunci când un inamic înconjoară unitățile sau aliații, așa cum s-a văzut în 1942 când forțele germane au fost înconjurate la Stalingrad; cu toate acestea, aici SUA acționează de ambele părți.
Pledoaria lui Ayyad evidențiază și un alt aspect critic: în ciuda foametei masive și a crizelor medicale din Gaza, el cere demnitate mai degrabă decât ajutor suplimentar. Acest apel la demnitate este global; în ciuda sărăciei, foametei și violenței, protestele din Chile până în Turcia și din Belarus până în Franța au evocat în mod constant demnitatea. Conversațiile cu prietenii din Istanbul au dezvăluit că sloganul lor principal era demnitatea: li s-a părut intolerabil modul în care regimul Erdoğan i-a umilit tratându-i ca pe niște idioți. „Demnitate“ apare ca un răspuns popular la cinismul deschis al celor de la putere, în special la nerușinarea lor. După cum a remarcat Peter Sloterdijk în urmă cu aproape o jumătate de secol, formula ideologică de astăzi nu este „ei nu știu ce fac, dar totuși o fac“, ci mai degrabă „știu ce fac și totuși o fac“.
Un exemplu recent de nerușinare totală a avut loc în iulie 2024, când mai mulți miniștri și membri ai Knessetului au criticat un raid al poliției militare israeliene la baza Sde Teiman pentru arestarea rezerviștilor acuzați de abuz asupra palestinienilor închiși.2 Aceste arestări au urmat dezvăluirilor publice ale rezerviștilor israelieni îngroziți de personalul de securitate care torturează prizonierii palestinieni cu bastoane de metal. Peter Oborne a subliniat această problemă într-un clip de dezbatere din Knesset: „Aceasta este o nebunie; cineva crede că este posibil să arestezi soldați pentru lucruri pe care le fac teroriștilor Nukhba (Hamas Elite Unit)“. O exclamație din audiență a pus sub semnul întrebării dacă introducerea unui băț în rectul unei persoane este legitimă. Răspunsul a fost înfiorător: „Da, dacă este Nukhba, totul este legitim“. Oborne a prezentat, de asemenea, o dezbatere televizată israeliană în care suspiciunile că soldații au violat un prizonier în cătușe au fost respinse cu indiferență: „Nu-mi pasă ce îi fac acelui om din Hamas. Singura problemă pe care o văd este că nu este politica statului să maltrateze deținuții. În primul rând, ei o merită și este o formă grozavă de răzbunare. În al doilea rând, poate să fie o acțiune care va preveni violența viitoare“.
Acesta este situația cea mai nerușinată pe care o putem imagina – deși poate că lucrurile vor merge și mai departe și vom avea o transmisiune TV în direct a unei astfel de torturi. (Tortura publică a fost o practică obișnuită până în secolul al XVIII-lea!) Cu toate acestea, imaginați-vă protestele dacă Hamas sau Hezbollah s-ar lăuda public că fac același lucru cu unii dintre ostaticii rămași în Gaza. Nu ar fi ei acuzați că sunt mai prejos de animale? Asta este ceea ce obținem de la „singura democrație din Orientul Mijlociu“! Ne putem imagina care ar fi fost reacția noastră dacă același lucru s-ar fi întâmplat și în Rusia?
Un alt exemplu: am aflat că Eliran Mizrahi, un tată de 40 de ani a patru copii și rezervist militar israelian, s-a întors din Gaza profund traumatizat de ceea ce a văzut și de ceea ce a făcut în război. Pentru că s-a confruntat acasă cu tulburarea de stres post-traumatic, și-a luat viața înainte de a fi din nou trimis în luptă. În timpul activității sale în Gaza, Mizrahi a fost însărcinat să conducă un buldozer D-9, un vehicul blindat de 62 de tone care poate rezista la gloanțe și explozibili. Guy Zaken, prietenul lui Mizrahi și copilotul buldozerului, a spus: „Am văzut lucruri foarte, foarte grele. Lucruri greu de acceptat“. Într-o mărturie în fața Knessetului, Zaken a spus că, în multe ocazii, soldații au fost obligați să „treacă peste teroriști, vii și morți, cu sutele“. Aceasta este adevărata cauză a tulburării post-traumatice a lui Mizrahi: crime brutale masive la care nu numai că a fost martor, ci pe care le-a și comis. Un psiholog israelian a declarat că „unul dintre modurile în care armata ajută trupele traumatizate să-și reia viața este să încerce să «normalizeze» prin ce au trecut, parțial amintindu-le de ororile comise pe 7 octombrie“. Scopul unei astfel de „terapii“ este de a normaliza brutalitatea criminală profund anormală, aceea de a transforma crimele masive ale lui Mizrahi în experiențe normale justificate – pe scurt, de a șterge ultimele rămășițe de rușine și vinovăție insuportabile din minte și de a-l transforma într-o persoană care va putea trece peste sute de persoane vii și moarte cu sânge rece.
Mistificarea aici este dublă: nu numai că activitatea criminală a lui Mizrahi este neutralizată etic într-o „experiență traumatizantă“. Accentul pe suferința sa interioară ignoră, de asemenea, moartea dureroasă a sute de oameni invadați de buldozerul său. Suntem aici la doar un pas de a-i ajuta pe autorii Holocaustului să „normalizeze“ lucrurile prin ce au trecut (împingerea cadavrelor în camerele de gazare etc.) – nerușinarea domnește pe deplin aici. Se poate recunoaște un model în modul în care ne confruntăm din nou cu faptul că forțele armate ale Israelului (IDF) face ceea ce acuză Hamas că face. Timp de un an am tot auzit mantra că Hamas folosește civilii palestinieni ca scut uman pe câmpul de luptă (motiv pentru care atât de mulți civili au fost uciși în Gaza). Cu toate acestea, presa israeliană a raportat pe 23 octombrie 2024 că IDF i-a forțat pe palestinieni să intre în case și tuneluri, care erau potențiale capcane în Gaza, pentru a evita să-și pună trupele în pericol. Un soldat a raportat: „Le-am spus să intre în clădire înaintea noastră. Dacă există capcane, ele vor exploda și nu noi“. Lucrul acesta era atât de comun în armata israeliană încât avea un nume: „protocolul țânțarilor“. Când același soldat a pus la îndoială practica, unul dintre comandanții săi i-a spus: „Este mai bine ca palestinienii să explodeze și nu soldații noștri“.
Ce au aceste evenimente de-a face cu rușinea? În seminarul său, „Cealaltă față a psihanalizei“ (1969–1970) reacția lui Lacan la evenimentele din mai 1968 punctează ceva mai important decât afirmația sa provocatoare, care a fost considerată infamantă: „La ce aspirați voi ca revoluționari este să aveți un stăpân. Veți primi unul“. Când își critică studenții protestatari, el spune în mod surprinzător: „ce vă lipsește vouă este un pic de rușine“. Lacan repetă această temă în multe intervenții, ca atunci când el spune că studenții „se tem că ar putea deveni niște clovni. Trebuie plecat de la faptul că există o clovnerie care deja se manifestă în ei. Poate dacă este adăugată un pic de rușine, cine știe, am putea să o limităm“. Și el își termină seminarul cu această concluzie – „ceea ce am vrut să vă propun este acest lucru: am reușit să vă fac să simțiți un pic de rușine, nu foarte multă, dar cât trebuie“.
Jacques-Alain Miller ne lămurește contextul acestei afirmații spunându-ne că trebuie să citim nerușinea contemporană din perspectiva unei anumite schimbări în capitalism – nu mai este un capitalism care se bazează pe „reprimarea plăcerii“, ca în analiza faimoasă a lui Weber – cât unul care este dominat de permisivitate, în care ce e câteodată foarte dificil de pronunțat este interdicția interdicțiilor.3 Lacan nu susține aici un nivel minim de moralitate sau reprimare, care ar fi necesară pentru prevenirea dezintegrării sociale. Dimpotrivă, el atrage atenția asupra a ceea ce membrii școlii de la Frankfurt au identificat prin „desublimare represivă“: astăzi trăim într-un regim de perversiune generalizată (facem ceea ce istericii doar visează), și așa cum Freud știa bine, nicăieri nu este mai inaccesibil sau reprimat inconștientul decât în perversiune. Capcana constă în faptul că dorința este inerent inconsistentă și se contrazice singură – ea e traversată de ceea ce Freud numește „o reprimare primară“, ceea ce face ca permisivitatea să ajungă la un impas auto-distructiv, ceea ce duce la apeluri pentru noi stăpâni. Așa cum nenumăratele valuri noi de populism o demonstrează pe deplin – nerușinarea noilor stăpâni merge dincolo de nerușinarea protestelor din vechea stângă.
- Mulțumim lui Mladen Dolar pentru analiza sa asupra legăturii dintre rușine și evenimentele din ’68 (comunicare privată). ↩︎
- Pentru un raport care simpatizează cu aceste proteste, vezi Miniștri, parlamentari înfuriați de arestările soldaților suspectați de abuzuri în închisoare – Israel News – The Jerusalem Post (jpost.com) ↩︎
- Miller, J.-A. „Despre rușine“ în Jacques Lacan și cealaltă față a psihanalizei, ed. Justin Clemens și Russel Grigg (Durham: Duke University Press, 2006). ↩︎
