Despre sensul postmodern al idiocrației universitare

Dedic acest text memoriei celei care a fost conf. univ. dr. Bianca Temeș

Start

Motto
Întrebare: Ce este o fascie?
Răspuns: Fascia este un mănunchi de nuiele.

Care este asemănarea între Victor Ponta și Benito Mussolini? Și, pe de altă parte, de ce eforturile jurnalistei Emilia Șercan și ale universitarului Mihai Maci sunt atât de utopice, oricât de corecte etico-moral ar fi, atunci când dezavuează falsa demnitate intelectuală a unui plagiator și, respectiv, falsa pretenție a școlii românești de a ști și a putea să învețe, pe ea însăși, dar și pe toți cei care îi încredințează propriul destin? Mai mult, care ar putea fi asemănarea între lictorii romani și mai multe socialisme precum bolșevismul stalinist, nazismul hitlerist, maoismul chinez, dar și fascismul aceluiași Duce italian, deși fără lagăre și antisemitism? Deoarece, chiar dacă toate aceste regimuri fie au sucombat într-o apocalipsă sângeroasă sau printr-o lovitură de palat, fie au dispărut în urma unui consens politic, este de presupus că ideea comună pentru întreaga faună dictatorială socialistă a supraviețuit și sub diverse forme există și în prezent, deși în cu totul alte forme ale identității și imaginarului colectiv. Ca dovadă, în discursul președintelui Putin renasc ideile filosofului nazist rus Ivan Ilin și ale moștenitorului său contemporan care este filosoful, nazist și el, pe nume Alexandr Dughin. Și este evident că ideologia și estetica monstruosului nu ține doar de domeniul politicului, ci reprezintă o structură de profunzime a însăși naturii umane. Ceea ce Hieronymus Bosch împreună cu Francisco de Goya au înfăptuit într-o formă vizuală cât se poate de convingătoare. Dar, totuși, de ce Ponta și Mussolini?

Etimologie și istorie

Pentru început, iată referința generativă în sens etimologic care trimite la lictorii  (legătorii) Romei antice care, însoțind magistrați imperiali, purtau pe umăr o fascie, adică un mănunchi de nuiele ca simbol al puterii, în care era înfășurată o bardă, ca simbol al pedepsei capitale. Aceasta ar fi o primă accepție a cuvântului fascie. Una politică și astfel în egală măsură coercitivă și punitivă. Drept o descendență directă, tributară într-un mod eufemistic Antichității romane, se prezintă a fi concepția organizării politice aparținând jurnalistului socialist italian Benito Mussolini, organizator al Fasciilor Italiene de Luptă (Fasci Italiano di Combattimento)încă în 1919, reorganizată în Partidul Național Fascist în 1921. În această acțiune viitorul Duce a fost însoțit de poetul poetul Filippo Tommaso Emilio Marinetti, futuristul,precum și de poetul Giuseppe Ungaretti, autor al concepției ermetismului. O adevărată fascie cultural-politică. Deși în planul organizării de grup, decât despre mănunchiuri, ar fi vorba mai degrabă despre adevărate snopuri umane combatante moderniste.            

A doua etimologie este de această dată una anatomică, de unde reiese că fascia este o carcasă subțire de țesut conjunctiv care înconjoară și menține fiecare organ, vas de sânge, os, fibre nervoase și mușchi. Cu alte cuvinte, sistemul de fascii asigură articularea organelor constitutive ale corpului uman. Până aici totul este și inteligibil, și explicabil.

O nouă lume pentru o nouă specie

Din fuziunea primelor două accepții ale cuvântului fascie rezultă o a treia accepție, una de sinteză, proces la care contribuie mai multe surse, printre care, spre exemplu, poate fi pomenită atât Hannah Arendt cu celebrul său text intitulat Eichman in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil (1963, o autentică premoniție a postmodernității), cu accentul evident pe banalitate,cât mai ales producția cinematografică intitulată Idiocracy (2006). Convertirea monstruosului în banalitate, însă mai degrabă monstruozitatea banalității instaurată ca referință legitimă, poate fi considerată un autentic „stilem“ al contemporaneității, iar în răspăr cu titlul Being Digital (1995) al lui Nicholas Negroponte, un titlu propriu perioadei în care trăim ar putea fi Being Idiot. Și asta fără referire la celebrul roman al lui Dostoievski. O „minunată lume nouă“ a imbecilizării colective, pe care nici Huxley, nici Zamiatin, și nici Orwell, dar nici Alexandr Zinoviev (autorul sintagmei homo sovieticus), nu și-ar fi putut-o imagina vreodată. Și nu un totalitarism al maselor oprimate, ci un totalitarism al maselor (cât mai) confortabile și (cât mai) analfabete, oferindu-și votul (adică, identitatea) pentru doi mici, o sticlă de ulei și un kil de zahăr la obligatoriile alegeri. Mai mult, fașizarea va deveni în egală măsură o armă, dar și o strategie, a unei noi specii de ființe intelectuale, care altfel decât fașizate (evident, parazitar) nu ar fi avut nicio șansă de a supraviețui în câmpul lor de activitate profesională, fie că este vorba despre învățământ (superior), fie despre politică. Egalitarismul absolut (însă fără libertate și fraternitate), eternul vis al socialiștilor de orice culoare.

Instaurarea noii realități

Totul a început în 1999 prin Declarația de la Bologna, adoptată de România abia în 2012. Însă deja celebrul document prin care a fost prăbușit învățământul în plan global, a funcționat doar ca un stimulator pentru idiocratizarea României universitare, proces care a și început imediat după „spartul târgului“ dictatorial-ceaușist. Ceea ce s-a vrut doar ca un inocent acord ministerial în ceea ce privește universalizarea standardelor calității la nivelul învățământului superior, a devenit, deloc surprinzător, un mecanism de instaurare a imposturii. Și asta deoarece doctoratul își va fi pierdut complet excelența, devenind o simplă și ultimă treaptă în succesiunea licență-masterat-doctorat:

Tradițional, doctoratul însemna consacrarea apartenenței la o elită științifică, se conferea titlul acesta pentru că deja aduseseși o contribuție semnificativă la dezvoltarea științei respective. Or, acum, doctoratul este, mai degrabă, o continuare a educației. Este o evoluție obișnuită în toată lumea.1

La care ar putea fi adăugată și procedura abilitării (evident, contra cost), la fel de golită de sens și astfel devenind un eufemism și încă un instrument de promovare a analfabetismului.Însă nu este doar atât, și cercul se închide prin textul revelator semnat de Mircea Mihăieș – O inepție marca CNATDCU, în care este vorba despre „felul mizerabil, anti-cultural și, finalmente, anti-educațional promovat de membrii unui organism devenit parazitar numit CNATDCU“. Adică, este vorba despre Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare. Un punct terminus.

Statistica este concludentă. Din 1990 până în prezent în România au fost susținute peste optzeci de mii de doctorate (80 144). Iar anul 2012 apare cu un dublu sens: (a) anul în care a fost susținut un număr-record de doctorate (6259) și (b) anul în care Emilia Șercan îl „naufragiază“ pe „intelectualul“ Ponta.

Or, statistica doctoratelor susținute ar trebui, poate, cu anumite excepții, să fie considerată nu atât drept dovadă a unui inimaginabil progres cultural-științific, ci mai degrabă ca o imagine a scufundării în noaptea triumfătoare a idiocrației: (a) 1990-1999 – 9517 titluri, (b) 2000-2009 – 28 226, 2010-2019 – 37 969, în 2019 – 2359 titluri, în 2020 – 2052 titluri, iar în 2021 – 2302 titluri.

Este vorba despre funcționarea unei adevărate industrii a doctoratelor (în marea lor majoritate plătite), dar și despre caruselul doctoratelor – o formă primară a fașizării. Nu este dificil de admis situația în care membrii unei comisii doctorale se constituie ca membrii unui grup, care participă (evident, în aceeași componență și bineînțeles contra cost) la consfințirea doctoranzilor fiecărui dintre „complici“. O nouă formă de vămuire sau colectare de biruri. Cumpărarea doctoratelor, echipe care oferă licențe, masterate și doctorate gata prefabricate, conducători „de paie“ care doar încasează fără nici cea mai mică implicare, se constituie ca un nou habitat natural și ca o nouă „vegetație șarpantă“ care îl populează.    

Concluzia: nu mai este nevoie de școală ca sistem de formare și nu mai este nevoie de oameni astfel formați. În marea lor majoritate, noile elite intelectuale se vor constitui prin complicități de grup la împărțirea „caimacului“. Fie că este vorba despre împărțirea contribuțiilor doctoranzilor, fie că este vorba despre întregul buget al unei instituții.     

Contingentul: imagini identitare neuro-fiziologice

Dat fiind acest imperativ, este de înțeles că în plan global progresul nu mai este un deziderativ așa cum acesta fusese formulat în secolul al XVIII-lea al Luminilor. Nivelul deja atins al dezvoltării tehnologice permite asigurarea confortului pentru toată populația planetei. Și lucrurile ar putea fi soluționate printr-un simplu ordin. Unul care, însă, nu va fi rostit niciodată. Iar noile condiții vor scoate în prim-plan o nouă specie de viețuitoare umanoide – o floră „intestinală“ (evident, o elită) a sistemului universitar.

Conținutul elitelor este definit de comanda socială. Așa s-a întâmplat, după cum afirmă istoricul rus Lev Gumiliov, cu grupurile înzestrate cu o energie pasionară – vikingii, arabii, mongolii, englezii, germanii, rușii.Așa a fost în perioada marilor descoperiri geografice. Așa s-a întâmplat și în perioada marilor colonizări. Așa s-a întâmplat și în perioada marilor totalitarisme. Deoarece expansiunea reclama eroi – Cristofor Columb și Fernando Cortez. Deoarece războaiele reclamau eroi – Alexandru Macedon, Friedrich al II-lea și Napoleon. Deoarece arta reclama eroi – Beethoven, Liszt și Wagner, Dante și Goethe, Leonardo și Michelangelo. Deoarece știința reclama eroi – Galileo Galilei, Isaac Newton, Albert Einstein, Julius Robert Oppenheimer, supravegheat de FBI și colaborând cu NKVD-ul stalinist. Dar și Dostoievski – fascist creștin, și Knut Hamsun – simpatizant nazist (multiple omagieri + necrologul lui Hitler), și Louis-Ferdinand Céline – participant activ la mascarada burlescă Petain-Vichy. Toți cei enumerați, indiferent de a cui parte au fost, s-au născut dintr-o autentică „cezariană“ a istoriei.

Spre deosebire de martirii închisorilor comuniste (Iuliu Maniu, Áron Márton, Joseph Schubert, Constantin Argetoianu sau Iuliu Hossu), eroul-intelectual al postmodernității (românești) excelează prin miza exclusivă pe sistemul limbic, adică, pe forme comportamentale instinctual-hormonale (moștenite încă de la primii antropoizi și chiar de la reptile), adică prin extrapolare a identicului într-o buclă infinită. Fiind vorba despre cortexul paleomamifer, este evident că definitorii vor deveni olfacția, emoțiile, reacțiile comportamentale, și, foarte important, memoria pe termen lung (conștiința primară). Fiind vorba despre sindromul creierului gol, acest tip de „intelectuali“ nu vor fi capabili (practica o demonstrează cu prisosință) de creație și descoperire. Și cum creierul gol este și un creier lenos, dornic doar de satisfacție (și cât mai multe glucide), este normal ca un asemenea „universitar“ să-și dorească șefie (dominare), siguranță salarială (cât mai mare, adică alimentare) și, în anumite cazuri… chiar și sex. Astfel, în realitate este vorba despre o substituire prin activism administrativ a capacității intelectuale și formative reale. Or, problema legitimării intelectuale va fi soluționată prin imitație. Adică, prin producerea unei panoplii impresionante de titluri, compilații, și cât mai multe citate din cât mai multe surse autorizate. Blocajul se produce la nivelul conștiinței secunde, atunci când, spre exemplu, începe formarea neo-cortexului, iar copilul descoperă abilitatea manipulatorie, adică posibilitatea (deja avansată) de a minți urmărind un scop nedeclarat. În niciun caz nefiind vorba despre originalitate și despre un aport real la cunoaștere. În termeni universitari, nu mai este vorba despre formatori sau maieutică, ci despre informatori cu o evidentă predilecție pentru bavardaj cvasi-intelectual și atitudini cvasi-pedagogice. Redundanța și sterilitatea este astfel definitorie. Totul se rezumă la un joc „lego“ prin împrumutul (deseori nedeclarat) de idei și citate percepute drept importante și astfel valoroase. Intelectualul limbic este, în esență, o entitate pur biologică.  

Însă aceasta este doar o primă componentă. A doua este situată la un nivel psihic ceva mai avansat (sau mai profund?) și ține de o anomalie numită sindromul sau efectul (Justin) Dunning-(David) Kruger (formulat în 1999). Un sindrom pentru care posibilii profesori trebuie pur și simplu excluși din instituții de învățământ. De ce? Deoarece este vorba despre oameni cu competențe limitate, pe care într-un mod susținut și le supraestimează. Cu alte cuvinte, sunt ființe „castrate“ de capacitatea autoevaluării critice. Adică, deținători ai adevărului absolut.   

În consecință, acest grup de hominizi interesați doar de dominare, alimentare și răspândire, indiferent de domeniul de activitate, vor și deveni cei mai aprigi dușmani ai schimbării, ai evoluției și ai transformării. Deoarece, orice și oricine va fi diferit prin originalitatea propriilor lor idei, intenții și acțiuni, le va amenința incapacitatea evolutivă, drept consecință urmând cea mai feroce reacție de excludere a agenților unui viitor diferit.

Iar originea acestui tip de humanoizi – limb(r)ici „castrați“ de capacitatea autocritică – ar fi de găsit în structura socială statică, adică cea de pe urmă, ceva asemănător cu finalitatea comunistă a evoluției sociale sau cu reich-ul de o mie de ani. Epoca de Aur anunțată cu atâta neghiobie de dictatorul sacrificat de Crăciun. Fără luptă de clasă. Fără progres științific. Fără religie. Fără diferențe amenințătoare. Un adevărat Paradis al idiocrației triumfătoare. Până una-alta, în învățământul superior românesc drept un adevărat agent al viitorului se prezintă a fi purtătorii „covidului“ Dunning-Kruger.    

Mecanismul fașizării: studiu de caz în cinci etape

În cel mai general sens posibil, fascismul, ca să-i spunem pe nume, ține de coalizarea în mănunchiuri sau chiar în snopuri de indivizi limbici și incipient neo-corticali. Mai întâi cu scopul de a supraviețui așa, împreună. Iar coalizarea este singura posibilitate de a-și asigura atât dominarea, cât și perpetuarea. O asigurare certă a imbecilizării progresive. Deoarece coeficientul IQ al unui grup de indivizi și individe fiecare cu un IQ la temperatura camerei, va fi tot unul la temperatura camerei. În niciun caz altfel. Iar acest grup va promova indivizi și individe cu un IQ de această dată la temperatura anotimpului rece de afară. Exact ca în dictonul lui Murphy despre șefii care invariabil își aleg subalterni mai proști ca ei. Acesta este noul lanț al cunoașterii. Mecanismul fașizării este invariabil același. În consecință, iată o poveste ficțională despre (oricare) instituție românească de învățământ superior imediat după Revoluție în calitate de model referențial.

Etapa I

Un (deja) fost secretar de partid, cu studii doctorale susținute la Moscova, reflectează frust asupra propriului destin de profesor universitar și aprig susținător al valorilor marxiste. Viitorul este sumbru. Realitatea post-ceaușistă (și astfel proaspăt capitalistă) nu-i lasă nicio șansă. Și atunci, fără nicio piedică de ordin moral, individul își rescrie cursul eliminând orice trimitere la terminologia leninist-stalinistă. Îl și editează și îl și impune drept obligatoriu pentru lectură tuturor studenților. Noile vremuri impun noi imperative etico-morale. Însă mai important este să-și asigure supraviețuirea la catedră. Și înțelege foarte clar că nu va supraviețui de unul singur.

Etapa II

Astfel încât, îi scoate din anonimat și îi introduce în instituție pe doi foști studenți – un bibliotecar și un inspector școlar –, propulsându-i rapid, fără nicio piedică morală și printr-o sforărie necesară, așa cum obișnuia, la demnități didactice și administrative superioare. Astfel își asigură o existență confortabilă, dar obține și garanția morții la catedră (așa cum până la urmă s-a și întâmplat). Adică, eliminând orice amenințare cu pensionarea regulamentară.

Etapa III

Însă cei doi foști studenți – bibliotecarul și inspectorul – îi aduc cu ei pe soții, copii și clienți, pe care îi și promovează, ulterior, fără nicio piedică morală, adică fraudând orice regulament ministerial. Mai mult, este pusă la cale și acțiunea concertată de excludere a așa-zișilor „neaveniți“ care, chipurile, „pângăresc imaginea instituției“, adică a „concurenței“. Unii pleacă. Sau pur și simplu mor. Alții cedează presiunii și sucombă într-o evidentă incapacitate. Cine mai supraviețuiește, zace într-o impusă amorțeală predând ceva cu totul lipsit de importanță. Și fără acces la posturi importante. În joc intră totul – fraudarea de concursuri pe post, discretidarea, hărțuirea psihică și administrativă.

Concomitent se lucrează la conectarea cu fasciile de la alte instituții, dar și, necesarmente, la instituțiile de arbitraj (ARACIS, CNCD, CNATDCU ș.a.). Până la urmă, se ajunge la o structură de rețea, o importanță decisivă având, spre exemplu, relațiile de prietenie cu ministrul educației naționale, micile înțelegeri și servicii returnabile, infiltrarea propriilor membri în diverse comisii (de preferat doctorale și de concurs pe post), comitetele științifice și distribuirea controlată de premii și distincții, legitimarea propriului statut de „elită“ prin diverse articole de dicționare (de exemplu, Who is Who), ci nu respectarea elementară a standardelor universitare. Astfel, rețeaua fasciilor devine „armură“ și structură de rezistență. Iar „comisiile de etică“ devin un instrument de „epurare“ și „osândire“ a celor „neaveniți“ în virtutea refuzului de aderare la un compromis nedemn și în consecință soios de aderare la grupul fașizat.

Etapa IV

În timp, posturile-cheie ajung astfel ocupate de clientela îndatorată, și scenariul se reia: fraudare, ignorare, discreditare și promovare deziderativă. Din nou și din nou. Până la anihilarea totală a oricărei opinii independente de valorile grupului fascist, adică fașizat. Acțiunile sunt întreprinse prin efortul concertat al întregului grup, care din mănunchi devine snop, până în situația în care întreaga conducere este constituită din „vârcolaci“ mimetici limbici și neo-corticali.

Etapa V

Cu limbicii neo-corticali la putere, tăind și spânzurând, adică excluzând, fraudând și reformulând (adică, prăbușind) tot mai mult cerințele, și asta doar pentru a încadra tot mai mulți studenți pentru a-și asigura salarii cât mai „sățioase“, lucrurile sunt împinse până la ireversibil. Până într-acolo unde nu mai contează nici învățământul, nici cultura, nici aptitudinile formative, nici munca de cercetare și nici cea mai mică aluzie la competență. Doar dominarea și controlul bugetului instituțional în interes personal și de grup. O nouă specie de homo sapiens (fără al doilea sapiens) invizibili într-un prim-plan cultural sau științific, fără niciun cuvânt de spus, incapabili de dezbateri și polemici intelectuale, percepute ca atac la persoană, strivind orice adiere de comunicare, colegialitate și deontologie. Plagiatori înarmați cu programe antiplagiat.

Așa devine posibil un director de școală doctorală fără nicio carte publicată, însă care funcționează decenii la rând cu demnitatea de profesor universitar și în calitate de conducător de doctorate. Așa devine posibil un profesor universitar cu câteva broșuri publicate și, evident, compilate și plagiate din diverse surse nedeclarate. Așa devine posibilă hărțuirea sexuală a studentelor cu promisiunea unei note de trecere. Așa devine posibilă selectarea din rândul studentelor doritoare de carieră universitară a unei viitoare soții de activist universitar.    

O concluzie ficțională

Va ajunge, oare, Emilia Șercan sau Mihai Maci să scrie câte o proprie schimbare la față a României (universitare)? Mă îndoiesc să le treacă prin minte un asemenea gând. Se va fi schimbat ceva oare după conferința despre prostie a venerabilului Andrei Pleșu? Un autentic intelectual contrariat și revoltat de impostura triumfătoare, însă fără nicio posibilitate reală de a stopa și reorienta degradarea tot mai avansată. Ceea ce a lăsat în urmă a fost doar râsul audienței amuzate de niște acrobații moralizatoare.  

Mai mult, deja este în plină desfășurare implacabila fașizare între lumea politică și lumea universitară. Un proces în plină desfășurare, și asta indiferent de „sacrificarea“ fostului prim-ministru de Emilia Șercan, precum și a fostului șef de partid Victor Ponta (devenit doctor în științe sub mandatul ministerial al Ecaterinei Andronescu), chiar dacă în ipostaza de cercetător s-a dovedit un analfabet, cu toată aderența lui la fascia PSD. Și lucrurile sunt cu atât mai grave, cu cât în prezent o națiune se legitimează nu altfel decât prin identitatea asumată de națiune politică, fără a mai fi luate în calcul argumentele confesionale (ca în Evul Mediu) sau etnice (ca în secolul al XIX-lea). O politichie semidoctă va judeca și va acționa, însă, în cei mai anacronici (și astfel, cei mai retardați) termeni posibili, alimentând cu zel emigrarea înspre diasporele tot mai multor „români de export“. Ceea ce va rămâne în Țară va evolua treptat înspre Epoca de Aur a idiocrației generalizate, căpușând și blocând pe oricine ar fi capabil măcar să imagineze ceva diferit și, evident, incapabil să adere și să împărtășească atât de noul și atât de postmodernul fascism universitar în calitate lui de noua concepție a producerii Omului Nou. Atât iezuiții, cât și jurnalistul socialist italian ar rămâne cu gura căscată. Iar pe cerul de deasupra României va lumina ca un nou soare zâmbetul triumfător de Mickey Mouse al politicianului plagiator Victor Ponta.  

P.S.

Stimată doamnă Emilia Șercan și stimați domni Mihai Maci și Andrei Pleșu,

Tot ceea ce ați înfăptuit în lupta voastră cea dreaptă cu fașizarea învățământului românesc este demn de toată aprecierea. Însă… efectul ar fi egal cu strigătul în pustie sau cu valoarea aurului în percepția unei pisici. Și asta deoarece este atât de evident că pentru a reuși cu adevărat, rata implementării legislative (anume așa și nu altfel) a ideilor domniilor voastre ar trebui (cel puțin) să depășească rata fașizării învățământului românesc (precum și a politicii) și nu invers, așa cum se și întâmplă în prezent. În consecință, efortul vă este utopic, iar efectul este de-a dreptul nul. Or, se poate deduce că ceea ce se întâmplă, de fapt, este anume și chiar ceea ce și trebuie să se întâmple. Și atunci, expansiunea galopantă a idiocrației – ceea ce trebuie – pironește în ridicol chiar propriile voastre utopii moralizante. 


1 Mircea Kivu, sociolog, citat preluat de pe site-ul CursDeGuvernare.ro

Imagine reprezentativă: Hieronymus Bosch, The Ship of Fools, c. 1490–1500

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×