Vin de la Ypsilanti. Nu, n-am fost acolo să mă sfădesc din pricina lui Tudor Vladimirescu. Ypsilanti e un orășel de la marginea Detroitului, am avut un comision de făcut. Mă încearcă un fior de panică, nu mai e mult și începe meciul. Sâmbătă la amiază autostrada albită de soare e pustie, accelerez fără să vreau. Acul vitezometrului urcă spre 100 mile/h, nu-i bine, încetinesc, n-are sens, oricum ar mai fi cel puțin patru ore de condus până acasă. Nu mi-am chibzuit bine timpul, trebuie să trag ponoasele. Parchez lângă halele Amazon să caut pe telefon un sports bar. Pe vremuri, în locul ăsta, se înălța Pontiac Silverdome și exact acum treizeci de ani, echipa de fotbal a României pierdea aici în fața Elveției.
Îmi amintesc ca acum, ne-am așezat în fața televizorului, ai mei și câțiva vecini. Euforici după victoria asupra columbienilor, ne hazardam, care mai de care, la pronosticuri halucinante, doar bunicul era temperat: „măcar un egal, tare-ar fi bun!“, și-aș putea să jur că, după ce a zis asta și-a făcut cruce cu limba în cerul gurii. Toți l-am privit îngrijorați. Tataia era vestit pentru două lucruri, mai întâi, n-avea rival la table, apoi pentru gura lui aurită, prin ’70 câștigase la Pronosport premiul maxim, plafonat, evident, de comuniști, pentru că a ghicit treisprezece din treisprezece rezultate din Il Calcio.
La pauză, în cuptorul din Detroit era unu la unu, toți ne-am uitat la ăl bătrân ca la un fel de Pythia de Brăila. A urmat dezastrul, în repriza a doua băieții noștri au încasat încă trei goluri.
Sfârșitul meciului ne-a lăsat năuci, increduli. După ce-au plecat vecinii, bunicul a ridicat ochii la tavan și-a blestemat: „piatră peste piatră să nu rămână din stadionul ăla!“
Intru într-o cârciumă din aia cu bere slabă și zeci de televizoare pe care rulează programe sportive. Tricou galben n-am la mine, îmi pare rău, m-aș fi simțit și eu ca al doișpelea jucător, așa par al nimănui. Mă așez la o masă cu blat gros de lemn. În bar nu suntem mai mult de zece persoane, mâine seară va fi nebuneală, joacă SUA împotriva Boliviei, în Copa América. Altă dandana cu Copa América asta, tare m-am supărat joi când argentinienii lui Messi i-au executat pe canadienii noștri cu doi la zero.
Începe partida, din minutul doi, băutura nu mai are gust, nici burgerul nu mai e mustos, au marcat belgienii.
Să te uiți la un asemenea meci e ca și cum ai citi un roman de dragoste cu ultimele pagini rupte. Lectura e obligatorie, îți place autorul. Echipa proprie e personajul principal masculin, cea adversă e iubita năzuroasă, greu de cucerit. Îți joacă pe degete preferatul, îl ațâță mimând slăbiciunea, îl lasă să avanseze câțiva pași, îi refuză inelul de logodnă (nu poate fi egalitate, trebuie să domine), e bucuroasă când îl vede cum se străduiește să-i arunce buchete de flori în balcon (stă la etajul trei), e posesivă ca Emily Grierson, îl respinge ca Elizabeth Bennet pe Mr Darcy, îl disprețuiește precum Katharina pe Petruchio.
Nu se-arată semne că scorpia va fi îmblânzită.
Minutul 79, groparul De Bruyne îmi înăbușe și speranța la un egal.
Nici vorbă de roman de dragoste, cum am putut să cred așa o tâmpenie. Meciurile sunt războaie. Spectatorii din tribune sunt soldații din tranșee, mizeri, cu mantalele îmbibate de apă și noroi când plouă, cu creierii copți când e arșiță, obuzele trec pe deasupra capetelor lor în ambele direcții și-s disperați pentru că știu că n-o să primescă niciodată ordinul de atac. Telespectatorii sunt soldații de la Transmisiuni, din spatele frontului, cu telegraful blocat pe recepție, se primește mesajul, însă emisia-i defectă.
Fluier final, am lacrimi pe pomeți, mereu plâng când pierdem.
Ridic ochii la tavan, încep: „piatră peste piatră…“, sună Sorin, colegul meu de serviciu, colegul meu de bancă din generală, vocea lui e consolatoare: „asta e, n-am jucat rău, să-ți iei și tu liber miercuri dup-amiază, te-aștept la mine, batem cu doi la unu Slovacia, las-că vezi tu, o să fie bine!“
