Pascal Bentoiu, Imagine și Sens și Gândirea muzicală, Editura Eikon, 2023.
Ceea ce a făcut compozitorul român Pascal Bentoiu în aceste două texte s-ar putea compara cu ideea lui Marcel Gauchet realizată în celebrul lui volum intitulat Dezvrăjirea lumii: o istorie politică a religiei (Nemira, București, 2006): magia realității (animiste, totemice, politeiste, creștine) este dezvrăjită prin implementarea invazivă a raționalității. De aici și pragmatismul cu mercantilismul. De aici și laicitatea. Una, totuși, profană. Însă în cazul muzicii, dar și a acestor două cărți ale lui Pascal Bentoiu, nu este vorba despre „trădarea” sau „profanarea” unui mister, ci mai degrabă despre transmiterea cunoașterii de substanță inițiatică și cu scopul de a produce revelații. Și chiar mai mult, deoarece compozitorul român amorsează un întreg sistem de revelații complementare, structurându-le astfel încât acestea să-și facă efectul de abia după parcurgerea ambelor volume. Un câmp ideatic minat cu „explozibil” conceptual. Despre ce este vorba?
În volumul publicat în 1971 (Imagine și sens: eseu asupra fenomenului muzical) problema centrală este psihologia percepției. Da. Un subdomeniu al psihologiei. Însă este vorba despre percepția muzicii și chiar ar putea fi vorba despre o percepție specifică – una muzicală. Nu este același lucru cu percepția vizuală, față de care muzica se situează la ani-lumină în virtutea non-obiectualității, adică a invizibilității, dar și a non-referențialității. Și foarte frumos punctează filosoafa americană Susane Langer atunci când compară limbajul articulat cu „limbajul” muzicii, afirmând că acestea două nu conotează în același fel. Și în plus, deducând într-un mod logic și pertinent că spre deosebire de cuvinte și text literal, „cuvintele” muzicii (adică, intervalele, acordurile sau contrapuncturile) nu dețin sensuri și, deci, referințe, fixe.
Or, Pascal Bentoiu formulează două întrebări, inocente la o primă vedere, însă, în esență, cu atât mai misterioase și, aș adăuga eu, cu atât mai periculoase. Prima: cum se face că o structură poate să primească un sens? Adică, ce ar avea în comun o schemă logică și un conținut. Cu alte cuvinte, în ce fel receptaculul structural poate fi umplut cu lichidul unui conținut (să-mi fie iertată barbaria unei asemenea imagini!). Și a doua: cum se face că structura îl și poate degaja și astfel transmite, însă neapărat într-un fel care ar fi pe înțelesul publicului. O singură persoană a compozitorului formulează un sens, îl implementează într-o structură, și o lansează înspre un public indeterminat ca număr de participanți (în sincronia temporală a unui concert sau a mai multora în diverse puncte geografice sau în diacronia istorică), iar acesta din urmă, indiferent de cât de extinsă i-ar fi componența, îi înțelege perfect intențiile sub forma unui anumit „mesaj”. Un impuls semantic producând, practic, o infinitate de tălmăciri individuale. Un fenomen incredibil. Însă perfect real și adevărat. Magia muzicii, pe care Pascal Bentoiu o argumentează prin capacitatea unei entități numită analogie.
De abia peste patru ani, în 1975, este publicat volumul intitulat Gândirea muzicală. Anticipând cumva Raportul despre cunoaștere a lui Lyotard de la 1979, compozitorul român formulează un „raport” detaliat asupra conceptelor fundamentale cu care operează un compozitor în procesul întregirii unei lucrări muzicale. Este un următor text demistificator, care prezintă muzica drept o mathesis universalis, un alambic alchimic în care sunt, practic, topite cele zece capitole ale cărții, printre care Materialele și spațiul (capitolul 2), Conceptul ritmic (capitolul 4), Conceptul melodic (capitolul 5), Dimensiunea polifonică (capitolul 6), Conceptul timbral (capitolul 7) și Forma și formele (capitolul 8), pentru ca în final totul să culmineze cu Gândirea muzicală (capitolul 10), coroana – Keter – în calitate de sefirot suprem al copacului cabalistic al Vieții. Argumentația, referințele interculturale, citările, aluziile și demonstrațiile reconfirmă (de parcă ar mai fi fost nevoie!) că autorul este un autentic inițiat în „geometria” combinatorică a actului componistic.
Și anume în virtutea acestui fapt și spre deosebire de primul volum – Imagine și sens –, Gândirea muzicală lasă impresia unei partituri. Și chiar în pofida faptului că însuși Pascal Bentoiu și-a subintitulat volumul ca eseu, titulatura este (auto)sabotată prin însăși bogăția conceptuală a acestei „polifonii orchestrale”. Așa cum am scris și în Prefață: „Gândirea muzicală însăși se dovedește astfel a fi o entitate – substanță, proces și spațiu –, în care presiunea a priori-cului intuitiv și preformal forțează declanșarea voinței de formă și înfăptuire în act. Toate aceste titluri și energii interferează cu atât mai incitant – armonios și deopotrivă consonant –, cu cât nu este vorba despre un monolog, «ci mai degrabă despre o polemică fecundă între mai multe ipostaze discursive ale autorului însuși».” Un autor cel puțin competent și fără nicio îndoială carismatic anume în ceea ce privește componenta paternală a vocii și gândirii sale, una puternic motivată prin intenția de a transmite cititorului înțelegerea profundă și completă a muzicii.
Cheia înțelegerii acestor două volume este relectura. În buclă. Repetitiv și insistent. Deoarece nu este un simplu text, ci unul despre muzică, și unul care preia asupra sa o parte din atributele muzicii – coerența structurală, puterea sugestivă, polifonia și, implicit, contrapunctul mai multor voci auctoriale (similar începutului din Misa în si minor de Bach sau a Recviemului mozartian), multitimbralitatea coloristică a sugestiilor și imaginilor, ca într-o autentică partitură instrumentală. Înțelegerea va fi una treptată, deloc anevoioasă, deoarece va fi una revelatoare, așa cum a fost pentru mine în îndepărtații ani ’90, atunci când pentru prima dată am deschis fiecare volum în parte pentru a nu le mai lăsa din mână deja de vreo trei decenii.
Le simțisem necesare. Nevoia de a le avea aproape a provocat achitarea mai multor amenzi la biblioteca instituției la care deja lucram. Pentru ca până la urmă să mă decid să le transfer în text virtual și să le am doar pentru mine, doar ale mele. Primul volum, Imagine și sens, mi-a luat două săptămâni. Al doilea, Gândirea muzicală, alte trei. Relecturile în buclă continuau producând noi și noi revelații, organizându-mi limbajul, ierarhiile conceptuale, descrierile tehnice și integrarea acestora în „galerii” de imagini referențiale, și sporind tot mai mult finețea și eficiența instrumentarului analitic. Însă simțeam tot mai clar că nu este suficient.
Ajunsesem să prefațez ambele volume (deoarece erau doar ale mele!), acțiune întreprinsă cu intenția de a le repune în circuitul cultural. Nevoia devenise irezistibilă. Ceea ce a determinat stabilirea comunicării cu doamna Ioana Bentoiu, fiica autorului. Astfel am primit și acceptul să continui și am și făcut-o expediind textele la editura bucureșteană EIKON, direct în brațele lui Valentin Ajder, care nu a ezitat să le trateze cu toată grija pe care scrierile lui Pascal Bentoiu o merită din plin.
Însă povestea nu se încheie aici. Ceea ce considerasem a fi o dilogie, s-a adeverit a fi, în fapt, o trilogie. Și asta deoarece în 1973, exact în punctul de simetrie între 1971 (Imagine și sens) și 1975 (Gândirea muzicală), fusese publicat volumul intitulat Deschideri spre lumea muzicii, culegere care chiar de la prima abordare incita cu Un fals tratat de estetică muzicală, iar pe măsura lecturii surprindea printr-un text revelator despre destinul omenesc și creator al lui George Enescu.
De această dată transferul textului a durat doar o săptămână. O săptămână a lunii aprilie 2023. O singură săptămână de „lectură” tactilă, detaliată prin reluări și relecturare a anumitor paragrafe și sublinierea cu creionul a anumitor idei și descrieri. Or, reintegrarea acestor trei volume sub titulatura de Trilogia hermeneutică, din care se trage propria mea Trilogie muzicologică, o percep ca ceva asemănător cu gestul de recuperare și restaurare în egală măsură a lui Pascal Bentoiu față de Simfoniile a IV-a, a V-a, și a poemului simfonic Isis de George Enescu, redate toate trei culturii române în integralitatea lor textuală și valorică.
Imaginea principală: Justine Varga, News from the Sun, 2017-2018.
