Diferitele chipuri ale Matrioșkăi

Start

S-au făcut deja peste 1000 de zile de când Rusia a invadat Ucraina, așadar un război care-și anunța venirea încă din 2014, atunci când a avut loc anexarea Crimeei. Tensiunile se intensifică zilnic, iar lumea pare că se clatină în mișcări din ce în ce mai periculoase și pe care, adesea, pare că nu le înțelegem în totalitate, asemenea unei substanțe pe care vrem s-o prindem în căușul palmei, dar care ajunge, în ultimă instanță, să ni se scurgă printre degete.

Faliile care se cască între Rusia și restul Europei se adâncesc accelerat, iar totul pare înconjurat de o ceață densă. Și poate că unul dintre lucrurile care mai au puterea să ne aducă claritate sunt chiar cărțile și scriitorii care încearcă să pună ordine în niște lucruri altminteri aruncate în aer – un astfel de demers îl întreprinde și Mihail Șișkin, acest scriitor rus autoexilat în Occident, în volumul Rusia mea, recent tradus din limba germană de Adriana Dănilă la Curtea Veche Publishing, un volum de eseuri publicat inițial în 2019, așadar cu aproape trei ani înaintea invaziei rusești în Ucraina.

Publicul român a mai luat contact cu ideile lui Șișkin în 2019, în cadrul ceva mai restrâns al uneia dintre Serile Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (înregistrarea întâlnirii, moderată de Cătălin Sava, poate fi urmărită aici). Eseurile devin cu atât mai relevante după începerea războiului în 2022, căci ele vor funcționa ca o privire de ansamblu (nerezumându-se numai la a zgâria suprafețele problematicilor pe care le tratează) a parcursului istoric rusesc, a modurilor în care ar trebui discutate politicile memoriei, a felului în care poverile istorice își exercită până și astăzi influențele și modelează viitorul.

Prin perspectiva ochiului clinic al intelectualului care a reușit să ia o distanță întâi de toate geografică față de propria patrie, Șișkin face o radiografie lucidă, nelipsindu-i însă și o anumită doză de vehemență lesne de înțeles, a locului pe care îl ocupă sau dorește să-l mai ocupe Rusia astăzi pe harta mai mult sau mai puțin aproximativă a democrației europene și încearcă, în același timp, să discute și locul pe care literatura îl ocupă în economia acestei problematici.

Ratarea democrației

Șișkin pornește de la premisa existenței unui așa-numit „mister“ în care este învăluit chipul Rusiei, pe care își propune să-l dezlege și să-l explice cititorului, cel mai adesea occidental, și deci nefamiliarizat cu adevărata situație trecută, prezentă și viitoare a Rusiei, iar cele două interogații centrale ale discursului său ar fi tocmai acestea: pe de o parte, de ce Rusia pare că-și ratează în mod constant întâlnirea cu democrația – de unde scriitorul va încerca să reconstruiască un soi de genealogie a servilismului rusesc, care începe încă de la creștinarea rușilor de către Constantinopol și până la ceea ce vedem că se întâmplă astăzi sub regimul putinist –, iar pe de altă parte, chestionarea posibilității (co)existenței unei evidente și bulversante rupturi între o Rusie criminală, în care statul „s-a instalat ca o armată de ocupație“, preluând spusele lui Aleksandr Herzen1 și o altă Rusie, cea a marilor idei, a marilor cărți și scriitori, o Rusie așadar frumoasă, profundă și umanistă. Șișkin pare să spună că avem de-a face cu o Rusie asemănătoare unui organism multifațetat, care se poate astfel sustrage unei înțelegeri facile tocmai ca urmare a unei lipse de coerență interioară și a unei incompatibilități fundamentale care își face loc între aceste două chipuri pe care le-am amintit, care conduc apoi chiar la o zguduire a structurii identitare a țării.

Pe un plan secund, eseurile investighează și alte două problematici care se circumscriu unor dezbateri încă și mai largi, lăsate cu toate acestea nesoluționate definitiv, care pun sub semnul întrebării puterea literaturii de a schimba ceva în astfel de situații, a căror rădăcini și implicații pot deveni teoretice și abstracte, dar a căror consecințe sunt cât se poate de palpabile. Aici Șișkin va oscila între două ipostaze, pe care nu le-aș numi chiar polarizate, dar care se află, în orice caz, la distanțe semnificative: fie acceptă neputința literaturii, ori a culturii în sens larg, în împiedicarea unui rău concret – „Cultura eșuează întotdeauna atunci când începe războiul. Marea literatură germană nu a putut împiedica existența Auschwitz-ului, marea literatură rusă nu a putut opri Gulagul. Cărțile mele și ale altor scriitori ruși publicate în ultimii 20 de ani nu au putut duce la evitarea acestei tragedii“2. –, fie va marșa pe posibilitatea conform căreia cultura poate fi, în mod real, un medicament, în cazul în care acceptăm ideea că „ura este o boală3. Cea de-a doua problematică face referire la locul pe care-l (mai) ocupă și la rolul pe care-l (mai) joacă în ziua de azi scriitorul sau intelectualul, dacă ar fi să folosesc un termen și mai larg (și, în fine, care admite multiple definiții, asupra cărora nu am să mă opresc acum).

Perspectivele sunt multiple și suferă schimbări de-a lungul timpului, inclusiv terminologice, căci le putem analiza pornind încă de la Platon, trecând prin textele lui Thomas Morus și Baldassare Castiglione, prin Jean-Paul Sartre și Albert Camus și până azi, când vedem, în cazul lui Șișkin cel puțin (dar nu numai), că scriitorul trebuie să se facă auzit, fiindcă ne plasăm într-o logică conform căreia, pe bună dreptate, a tăcea devine sinonim cu a sprijini oamenii, circumstanțele, faptele devenite nefrecventabile, dacă nu chiar detestabile. Iar Șișkin exact asta face în eseurile acestui volum, care îmbină analiza istorică, experiențe autobiografice, referințe literare și diverse luări de poziție: vorbește cât se poate de răspicat despre țara sa scindată și încearcă să limpezească nodurile foarte încurcate și vechi care îi compun portretul, fiind deopotrivă o declarație de dragoste pentru acea a doua Rusie pe care am menționat-o, dar și un gest de smerenie aproape, o scrisoare deschisă prin care scriitorul cere iertare ucrainenilor pentru toată durerea și suferința provocate de cea dintâi Rusie.

Falia Rusia-Occident

Astfel, scopul pe care-l urmărește Șișkin, ușor didactic pe alocuri, dar tocmai de aceea limpid, este să identifice rădăcinile de unde au început să crească și să se propage, în timp, atât falia și defazările dintre Rusia și Occident, cât și perpetuarea unor raporturi de putere destabiliza(n)te între stat și poporul rus. Derapajele sunt explicate ca o serie de moșteniri, care au ajuns să compună, de-a lungul vremii, un soi de matrice comportamentală a Rusiei. De pildă, scriitorul va identifica drept T0 al acestei prăpăstii dintre Rusia și Occident alegerea doctrinei creștinismului ortodox ca urmare a apropierii de Bizanț, ceea ce a condus la o ruptură între dezvoltarea acestui popor slav (și a cărei limbă de cult era slava veche) și a popoarelor europene (a căror limbă de cult era latina). Șișkin consideră că rușii s-au plasat în afara Renașterii, a Reformei și a Iluminismului, ca urmare a acestei scindări lingvistice, care reprezintă, în același timp, și începutul unui parcurs singular al poporului rus, în mod evident nesincronizat cu restul Europei, laolaltă cu o izolare a Rusiei de restul continentului.

Probabil că explicațiile cele mai ample spre care-și concentrează Șișkin atenția au în vedere raporturile (de la bun început inegale) dintre autoritate și popor, cea dintâi exacerbată și asfixiantă, cel din urmă în permanență supus monopolului puterii. Argumentația lui Șișkin depășește nivelul strict istoric și politic, mergând în special înspre conturarea unui profil mai degrabă mentalitar al unui popor asuprit de către propriul stat, un profil ale cărui reflexe de servilism încep să se formeze încă din vremea invaziei mongole și care s-a perfecționat până în ziua de astăzi, când numai în lumina unei iluzii am putea vorbi despre un raport just între popor și putere. În plus, există o mulțime de alte „forțe“ care vor ajunge să joace un rol important în interiorul acestei instanțe istorice, întrucât putem vorbi, în aceeași măsură, și de formarea unui imaginar mesianic al conducătorilor ruși, care are adepți chiar și în acest secol XXI. Discuția în jurul acestei lupte mesianice, așa cum o numește Șișkin, este amplă și îi putem vedea reverberațiile în multe dintre regimurile totalitare ale secolului trecut, dar în linii mari ar putea fi rezumată astfel: ca urmare a unei istorii îndelungate și împânzite de rupturi (interioare și exterioare), instabilități, amenințări continue, vedem cum resorturile puterii încep să dobândească un soi de gramatică sacră, așa cum o numea Jean-Jacques Wunenburger în studiul său Imaginariile politicului4, în sensul în care se dezvoltă o gândire utopică cu accente dacă nu religioase, atunci cel puțin mitice, utopice. Brusc, conducătorii au conștiința unei misiuni, ei consideră că pot fi unicii salvatori ai patriei, iar poporului nu-i rămâne decât să se sacrifice în numele acestei grandori, care trebuie nu numai conservată, ci și sporită și impusă exteriorului:

„Acum lumea rusească era perfectă. În timp ce Renașterea și Reforma au însuflețit spiritul uman în Europa, în Est s-a ridicat un imperiu luptător care abuza de propria națiune ca de o armată. De atunci, autocrația și unanimitatea au fost coordonatele vieții rusești. Singurul scop este victoria asupra dușmanului. În război cu întreaga lume, expansiunea este cea mai bună formă de apărare. În conformitate cu această rațiune de stat, sensul vieții pentru individ se limitează la slujirea Imperiului Rus.“5

Întreținerea unei astfel de utopii aduce după sine, în mod firesc, violență sistemică, frică și cantități enorme de durere. Și nu doar atât: dacă plecăm de la ideea că acest imaginar utopic este în sine o narațiune, care însă este în mod fundamental incompatibilă cu realitatea concretă, vom vedea cum inclusiv cuvintele suferă schimbări semantice majore. Pe de o parte, vor fi cuvintele din care se țes discursurile utopice și, deci, la limită propagandistice și-n orice caz mincinoase, dar care funcționează drept camuflaj și care nu-și găsesc referentul decât în lumea himerelor, iar pe de altă parte, se stabilesc incongruențe majore între ceea ce am putea numi un vocabular occidental și unul rusesc – termenii sunt identici, dar sensurile lor se schimbă sub semnul contextului: „Prin noțiunile cele mai simple și mai utilizate se înțeleg lucruri diferite. Dacă vorbești despre economia de piață sau despre proprietatea privată în Rusia, sună bine pentru urechile din Occident, dar este înșelător. În Rusia nu există nici proprietate privată sigură și nici economie de piață în sensul occidental.“6 Se stabilește o tiranie a cuvintelor, însă Șișkin crede cu tărie că în această luptă pe care o ducem și o duc o parte dintre ruși împotriva oricărei forme de dictatură, tot cuvântul, de data aceasta liber, este arma pe care o poate avea opoziția. Fiindcă opoziția există și are trăsăturile celui de-al doilea chip al Rusiei: ea recunoaște minciuna, condamnă acțiunile criminale, vede în Europa nu chipul dușmanului, ci conturul unei promisiuni de libertate și demnitate.

Onestitatea lui Șișkin

Scriitorul aduce în discuție și o altă posibilă soluție, chiar mai urgentă: aceea conform căreia Rusia trebuie să treacă printr-un veritabil proces de destalinizare (care nu a avut loc, așa cum s-ar crede, după căderea Cortinei de Fier, deoarece nu a existat o restructurare a întregului sistem de stat). Mai mult decât atât, este necesară, ne mai spune Șișkin, și o asumare a vinovăției față de ororile comise de-a lungul timpului, de la Holodomorul din Ucraina anilor 1932-1933 și până astăzi. O asumare a acestei vinovății nu poate fi posibilă fără ca moștenirea istorică a Rusiei să nu treacă și printr-un proces de demistificare, de limpezire a narațiunii utopice despre care am discutat, însă acest lucru este anevoios în condițiile în care povara rusească se întinde pe o perioadă de 800 de ani de dominație a ulus-ului. Este anevoios și obositor, cere efort și mobilizare, însă nu este imposibil.

Volumul lui Mihail Șișkin, emoționant tocmai datorită onestității care-l însuflețește, poate fi un reper în gândirea pe care o avem fața de vast și complex teritoriu care este, în ultimă instanță, Rusia. Și poate că mesajul central al acestor texte adresate publicului occidental ar fi următorul: nu ne mai putem permite luxul de a refuza să înțelegem mecanismele care pun în funcțiune Federația Rusă, iar asta „pentru că în secolul al XXI-lea nu mai există războaie teritoriale, îndepărtate. Fiecare război va fi unul european. Iar acest război european a început deja.“7


1 Șișkin: op.cit., p. 30.
2 Ibid., p. 8.
3 Ibid., p. 12.
4 Jean-Jacques Wunenburger: Imaginariile politicului. Traducere din franceză de Ionel Bușe și Laurențiu Ciontescu-Samfireag. București: Paideia, 2015.
5 Șișkin, op.cit., pp. 36 – 37.
6 Ibid., p. 17.
7 Ibid., p. 133.

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×