A venit și a trecut TIFF-ul, prilej să semnalez câteva dintre experiențele de vizionare ale ediției. Din lipsă de timp, am abandonat modul de trial-and-error și am mers direct acolo unde știam, sau simțeam, că ar putea fi „ceva“.
Hard Truths (2024), cel mai recent titlu al maestrului britanic Mike Leigh, e genul de film pe care mulți, astăzi, visează să îl reușească, dar foarte puțini se dovedesc capabili de asta. Fidel metodei de lucru știute, e rezultatul multor ore de pus carne pe scheletul personajului, de confecționare a unui raport ultra-trăit și încarnat cu universul imaginat, de discuții, repetiții și fine tuning între actori și regizor. Mania stanislavskiană a proiectului e, de fapt, o alchimie: ea transformă niște date de pornire pur fabricate – biografii stufoase născute de la zero, trăsături de caracter decise de comun acord – într-o realizare care invită spectatorii la proximitate (deranjantă) și la identificare (periculoasă). Din filmul lui Leigh se degajă un aer de casă și de familie – cu toate emoțiile contradictorii din dotare. În general, formula ar fi plictisit repede – cât „acces privilegiat“ în gospodăria unor căsnicii nefericite să mai îndurăm de dragul artei?, dar Leigh o duce atât de departe încât depășește simpla spoială realistă, conferindu-i greutate teoretică de arhetip. Mai aproape de lucrătura din teatrul psihologizant clasic, cu șlefuirea de orfevru a esenței personajului până la revelație, decât de cinemaul obișnuit, Hard Truths este un laborator.
Obiectul studiului este Pansy – soră, soție, mamă lower-middle-class care pare să trăiască în exil interior într-un cartier rezidențial londonez. În interpretarea de powerhouse a lui Marianne Jean-Baptiste – care deja încorona, acum treizeci de ani, Secrets and Lies (1996), filmul care l-a adus definitiv în mainstream pe Leigh –, Pansy este un festival de priviri otrăvite, replici ciufute și ură de sine conținut într-o singură persoană; e o micro-teroristă, un as al manipulării, o sperietoare, o mașină imbatabilă de stricat ziua. Rareori un personaj de cinema a fost mai antipatic și mai demn de compătimire simultan. E nevoie de un năbădăios periplu afectiv în care Pansy le face viața un calvar tuturor, fără excepție – de la fiu și soț la bieții angajați ai unui magazin de mobilă –, pentru a încasa căderea ei psihică din final cu o asemenea bufnitură. În monotonia emoțională de până atunci a eroinei – toată numai intensități tenebroase și bad vibes fără remușcări sau fluctuații – e de găsit o reală vervă experimentală, ceva ce o apropie, prin exces, de grotesc și caricatural. Insistând pe chipul său scuturat de negativitate, pe gura sa care articulează cu poftă nebună sudălmi și judecăți greu retractabile, Leigh și Jean-Baptiste regăsesc ceva din incandescența protagonistului din Naked (r. Mike Leigh, 1993), acel bărbățoi psihotic care arunca în aer ficțiunea.
Așa și aici: în raport cu cei din jur – în general, oameni de bine –, Pansy e un pariu: poate fi ea integrată în film fără ca acesta să se autodistrugă? În decupajul său curat, în secvențierea clasică, Hard Truths e un produs concentrat, fără briz-briz. Portretistul Leigh lucrează în tușe aproape academice în reliefarea acestui fundal social (comunitatea oamenilor de culoare), rezervându-și pasiunea drăcească în conturarea acestei eroine expresioniste care nu cunoaște limite. Multe aspecte, în film, sunt foarte frumoase, precum personajul Moses, fiul ei timorat și închis în el, luat la țintă de bullies pentru că e supraponderal, care ascunde în postúrile sale defensive o emoție surdă, reținută și subînțeleasă. În jurul focului de artificii care e Pansy, filmul dă roată timp de câteva zile în care nimic nu se schimbă în bine: nefericirea ambientală e lăsată la fermentat până ce, dintr-odată, devine mult prea târziu.
Invention (2024), filmul lui Courtney Stephens și Callie Hernandez, vine dintr-un spectru afectiv opus: vătuit, calmant, absolut non-confruntațional. Ideea inițială se aseamănă însă: e vorba de a observa un proces sentimental în plină desfășurare, cu toate descoperirile și consecințele neașteptate aduse la lumină de el. Carrie – jucată chiar de Hernandez și modelată pe viața ei reală – și-a pierdut recent tatăl, care fusese doctor și devenise, în a doua parte a vieții, adept al teoriilor conspirației: self-help-ist, maestru al meditației, gânditor magic, naturist autodidact și astrolog acaparant, le încercase pe toate, curiozitatea sa înflăcărată pentru un exotism anume fiind egalată doar de repeziciunea cu care se plictisea de el și trecea la următorul. Invention e un periplu fantast în doliu și în memorie: de la notar la vechi acoliți de-ai tatălui, Carrie interacționează cu un evantai de figuri mai mult sau mai puțin excentrice plasate pe diverse puncte ale axei dintre rațiune și patafizică-slash–mumbo-jumbo, în aceeași măsură în care își digeră durerea de-a lungul unei toamne melancolice pe coasta est-americană.
Filmat pe peliculă și construit în mod asumat ca un obiect, Invention e plin de straturi și uși secrete care, măcar pentru o mână de oameni, trebuie să-l facă irezistibil. O ficțiune altoită pe spinarea unui documentar – tatăl din film este tatăl real al lui Callie, vizibil în diverse VHS-uri nouăzeciste cu emisiuni de teleshopping în care laudă meritele îndoielnice ale cine știe cărui dispozitiv de vindecare –, filmul e deopotrivă autobiografic, autoteoretic și prolix ca uneseu. Pe mulți dintre oamenii întâlniți pe traseu îi joacă cineaști de nișă, de la documentaristul Caveh Zahedi (în rolul unui bogătaș retras pe moșia lui, unde își cultivă apucăturile new-age-iste) la legenda mumblecore-ului John Swanberg. Evident, filmul afișează o provocare – un pic banală, trebuie spus – conform căreia trebuie să examineze acest mediu al credințelor în paranormal fără să facă mișto de el, dar totuși menținând distanța critică; iar faptul că, în final, lucrurile se amestecă, conspirația se îndeplinește, iar condescendența inițială lasă loc unui mic misticism conjunctural ține de aceeași schemă previzibilă. Minimalist – ba chiar minimal – în mizele sale, Invention e un film de stare, care acceptă bucuros să nu se miște prea mult. Courtney Stephens – autoarea, în 2021, a unui documentar-eseu interesant, Terra Femme, lucrează abil cu zona asta hibridă, reușind cam tot ce-și propune. Atâta doar că, aici, își propune puțin.
Jaful secolului (botezat internațional Traffic) este noul film al Teodorei Ana Mihai, care în 2021 a regizat, în Mexic, La Civil. Acel film fusese lansat la Cannes și degrabă gratulat cu „Premiul îndrăznelii“ (whatever that means); acesta a ajuns direct la TIFF (și, în paralel, la Shanghai), fără să mai poposească prin vreun alt mare festival. Ambele fapte – și supraaprecierea primului, și ignorarea următorului – sunt nedrepte. Jaful secolului e un film mai bun, purtat de o neașteptată sevă comică salvatoare, care face ca ceea ce vedem să nu mai arate a raport oportunist înaintat umil Occidentului – cum arătau mai toate proiectele lui Mungiu –, ci a șarjă socială din care cu toții ies șifonați. Scenariul scris de Mungiu, despre niște români care jefuiesc un muzeu de artă olandez, apoi pleacă cu prada acasă, e mai ironic și mai incisiv; el se folosește de prisma genului – heist movie, policier – pentru a examina raporturile de forțe inegale din Uniunea Europeană, dintre curtoazia ipocrită din Vest și supraviețuirea care-pe-care (pentru a repeta un leitmotiv al dialogului) din Est. Filmul e mai pluridimensional decât o lasă să se înțeleagă aceste rânduri. De fapt, venind (și) din partea lui Mungiu, un cineast-strateg complexat și obsedat de locul său – și al filmelor sale – în economia festivalieră, Jaful secolului pare că pune punctul pe i. Tematizarea migrației economice devine pretextul unei arte poetice delegate lui Mihai, un fel de spovedanie condensantă despre preocupările uzuale ale lui Mungiu.
Față de formalismul știut – planul-secvență de nu-știu-câte minute din R.M.N. (2022) și alte exemple de bravură –, Jaful secolului e mai accesibil și mai puțin strident. Mizanscena livrează corect, fără imaginație, dar și fără emfază, diverse situații, atingând un platou al tensiunii în clipele care descriu pregătirea și ducerea la bun sfârșit a spargerii. Filmul e mai priceput în prima sa jumătate – în care arată, cu seriozitate, traiul acestor oameni alcătuit din umilințe ziua, la locul de muncă, și diverse combinații după lăsarea serii – decât în a doua, care surprinde revenirea în satul natal. Tertipurile dramaturgice sunt evidente: protagonistul masculin, Ginel (Ionuț Nicolae), e acest mielușel naiv prins în hora de fărădelegi a lui Iță (Rareș Andrici), un băiat de băiat versat în matrapazlâcuri; satul e menit să arate a fund-de-lume universal, filmat într-o inevitabilă lumină albăstrie; Olanda strălucește nocturn a oportunitate și pericol la fel de universale. Cunoșteam eficiența impecabilă a lui Mungiu, care și-a transformat filmele în produse standard incapabile să trezească altceva decât emoții generice; într-o încercare ceva mai puțin împovărată de gândul la propria imagine, cum e Jaful secolului, ea împinge lucrurile în zona filmului popular. Vestea e binevenită. Poveștii i-ar mai fi trebuit ceva timp – sau dimpotrivă, o mai mare concizie – pentru ca finalul să nu tabere peste noi atât de brutal, ca o dezumflare intempestivă. Însă soarta acestor oameni înfrânți de sistem, care îi arată totuși faliile, e redată cu dexteritate: fără a-i martiriza, filmul face din ei pilde pe două picioare.
Pe lângă Ginel, în schemă mai e și Natalia, soția sa, jucată de Anamaria Vartolomei, care în ultimul an a avut roluri mari în filmele unor Bruno Dumont sau Bong Joon-ho. Chiar făcând abstracție de restul filmului, trebuie să recunosc că a o vedea interpretând această româncă plecată în căutarea unui trai mai bun, care se strofoacă pe ulițele unui cătun dobrogean într-o limbă fără cusur, a fost un mic spectacol cinefil. În L’Empire (2024), SF-ul lui Dumont, Vartolomei jucase un alien cu intenții maligne; aici este la fel de neancorată, la fel de forțată, cu toate că eforturile sale (și ale filmului) încearcă să o integreze în peisaj. În ciuda unui rezultat neconcludent – partitura ei e în același timp îndestulătoare, insipidă și s-ar fi putut juca mai mult cu kitsch-ul –, prezența sa confirmă statutul de mare producție al filmului. Lucrătura rezultată se dovedește plină de aproximații – multe scene durează prea mult sau, dimpotrivă, se termină abrupt –, indiciu al unei geneze complicate. Însă Jaful secolului e mai inspirat în mixul său de artă și divertisment decât destule filme românești recente care au încercat pasiența. De fapt, Jaful secolului e o mică surpriză.
Imagine: Invention, r. Courtney Stephens, 2024
