Cineastul irakian Abbas Fahdel, cronicar neobosit al Orientului Mijlociu de douăzeci de ani și mai bine, a revenit anul acesta în competiția Festivalului de la Locarno cu Tales of the Wounded Land, un film despre dezastrul lăsat în urmă de forțele armate israeliene la capătul brutalei ofensive din toamna lui 2024 asupra Libanului de Sud. Recompensat cu premiul pentru regie, filmul documentează, în două ore de mare intensitate emoțională, renașterea de sub dărâmături a unui popor mortificat.
După o scurtă filmare din dronă a unei procesiuni funerare de-a lungul unui drum mărginit de moloz și devastare, Tales of the Wounded Land se construiește ca un flashback: cu patru luni în urmă, înainte de a fugi înspre nord, Fahdel și familia sa vedeau cum norii de foc în formă de ciupercă se tot apropie de balconul casei. La un moment dat, pereții încep să se zguduie, în timp ce pe fundal se aud bufnituri. Fetița lui Fahdel, Camille, tresaltă și strigă: „bum-bum“. Nu e nevoie de mai mult pentru ca filmul să capete rezonanța unui horror. Începând de aici, Camille ne va purta, ca într-o odisee, înapoi spre satul natal, spre vecinii care își adună amintirile dintre ruine, spre comunitatea care își plânge morții. Inocența ochilor ei, confruntată cu omniprezența distrugerilor în masă, e cel mai grav semn de acuzație posibil. E și motiv cinematografic: deja, în Homeland: Iraq Year Zero (2015), un film monumental compus din arhive personale adunate în contextul invaziei americane din 2003, Fahdel descoperea necesitatea filmării de la înălțimea copilului, rostirii adevărului său neîntinat de barbarie. Cineastul Roberto Rossellini filma, în Germania anno zero (1945), un copil blonziu copleșit de realitatea postbelică concretă – moarte și iar moarte cât vezi cu ochii. Pe urmele lui, arta filmului s-a afundat într-un hău de vinovăție, luciditate, memorie, revelație – orice, numai inocență nu. Acestei chestiuni i s-a mai spus și „cinema modern“. Fără a edulcora nimic din realitate de dragul vreunei pretinse cinefilii, Fahdel știe că vine de acolo: filmele sale sunt în același timp buletin de știri, oglindire a propriei persoane, dar și gest bântuit de trecutul imaginilor, de crima pe care acele imagini nu au știut să o vadă la timp.
Ruina este leitmotivul înnebunitor al cinemaului libanez. De la filmele fondatoare ale cineastei Jocelyne Saab, care a raportat, pe coarda fină dintre politică și poezie, despre ravagiile conflictelor interne și externe asupra Beirutului optzecist, și până la Je veux voir (2009), docuficțiunea regizată de Joana Hadjithomas și Khalil Joreige, în care Catherine Deneuve, interpretându-și rolul de star, era chemată să vadă cu propriii ochi cicatricile încă deschise ale aceluiași oraș martirizat, camera a devenit martora indispensabilă a acestui ciclu al dezolării. Obiectivul aparatului nu se încurcă în strategii de coping: ruinele sunt acolo, în imagine, dovada clară și irefutabilă a infamiei, pe care nicio vorbă omenească nu o poate masca sau îndulci.
Chiar și în acest context specific, Tales of the Wounded Land se dovedește șocant în raportul său fără filtru cu atrocitatea: Libanul, aici, e mai mult decât un decor răvășit, supus unei permanente stări de provizorat, dar în cele din urmă pasiv. Dimpotrivă: deși construit cu o anume seninătate, filmul stă sub zodia pericolului fatal; simțim că „decorul“ poate oricând să prindă viață. Proximitatea distrugerilor – pare într-adevăr un miracol faptul că, situată la câțiva pași, casa familiei Fahdel a scăpat doar cu țiglele avariate și ferestrele sparte – transformă filmul într-un act riscant, liminal, pentru care nu s-a inventat vreun protocol satisfăcător. (O asemenea redare de la firul ierbii a distrugerii am mai văzut, recent, în Mariupolis 2 [2022], un film al cărui brav regizor, Mantas Kvedaravicius, a și fost ucis în decursul agresiunii rusești asupra Ucrainei).
Desigur, faptul că am ajuns să fim părtașii unor asemenea experiențe cinematografice constituie, în sine, o dovadă suficientă a faptului că trăim vremuri cu adevărat barbare. Însăși bio-filmografia lui Fahdel denotă recunoașterea misiunii documentaristului de a pune imagini în locul absenței, a discursurilor trâmbițate de mass-media, a vizualurilor grăbite, filmate parcă pentru nimeni, care acompaniază reportaje generice. „Cum arată Libanul de Sud azi, acum?“ e minima curiozitate pe care, ca oameni imersați până peste cap într-o circulație dementă de imagini țâșnite din toate direcțiile, dar nu mai puțin redundante, ar trebui să o avem. Fahdel era pe poziții, filmându-și propria viață, cu mult înainte de acest – al câtelea? – atac. În precedentul Tales of the Purple House (2022), el își documentase retragerea într-un sat pitoresc cu drumuri și dealuri fotogenice – un loc izolat și liniștit, la ceva depărtare de centru, de unde toate necazurile care se năpustiseră concomitent asupra Libanului (sărăcia generală; pandemia de Covid-19; explozia teribilă din portul Beirutului din august 2020 etc.) puteau fi privite cu un plus de distanță afectivă, apoi alăturate, prin contrast, unei beatitudini de toate clipele: așa se face că lumina apusului, pozna unei pisici sau continua mirare a ochilor lui Camille, pe-atunci nou-născută, veneau, dacă nu să contrazică trista realitate socio-politică, atunci măcar să ofere o alinare nu doar „filosofică“, ci cât se poate de materialistă. A te îngriji de această casă și de locuitorii săi necesita prezență de spirit, necesita să fii în lume cu totul. De altfel, Fahdel descoperise demult aportul benefic al micilor epifanii intime – în fond, Homeland e numai și numai asta, incidente mărunte de zi cu zi care colorau filmul cu sentimentul cald, imposibil de trucat, că ne aflam printre membrii acelei familii la masă, la râu sau în fața televizorului. În Tales of the Purple House, Fahdel își transforma (un pic mai complezent) soția (Nour Ballouk, artistă plastică, la rândul ei prezentă în mai toate scenele ca intermediar între ochiul camerei și lume), fiica și problemele concrete de zi cu zi în contra-planul acelui plan de-atâtea ori văzut, care făcea din Liban o țară-victimă, un popor suferind, o catastrofă – și doar atât. Împotriva imaginilor uniformizante, o contra-imagine empatică.
Această opțiune revine în Tales of the Wounded Land cu o incandescență evidentă. Filmul e cu adevărat al copilei Camille, al pisicilor pe care le mângâie veselă, al copacilor cruțați din calea bombelor de către Cel de sus. Într-un cadru halucinant surprins de un amator în timpul bombardamentelor, un cal înspăimântat aleargă liber pe asfaltul unei șosele mărginite de distrugeri și bubuituri. Întoarcerea acasă după armistițiu este ocazia unui check-up îndurerat pe la vecini: așa îi descoperim pe îngrijitorul de animale care a rămas pe loc în ciuda faptului că i-a fost bombardată locuința, dintr-o dragoste statornică față de prietenii omului; pe învățații cărora biblioteca le-a fost redusă la stadiul de moloz și scrum de o rachetă israeliană; sau pe brutarul care își hrănește comunitatea, dar care – ne informează un intertitlu – va fi ucis într-un atac la patru luni de la încetarea focului. În asemenea momente, filmul devine un loc de întâlnire. Cinemaul acesta există, astăzi, pentru a permite unor astfel de oameni – bărbați, femei, copii, oameni fără discurs prestabilit și fără morgă „intelectuală“ – să existe dincolo de cifre, stereotipuri, imagini-șoc cu pornografia dezastrului.
Fahdel, care a audiat în tinerețe, la Paris, cursurile lui Serge Daney, un mare critic de film preocupat, în ultima perioadă a vieții sale, să facă lumină prin încâlcelile media care înfățișau Războiul din Golf (anul era 1991), cunoaște prea bine posibilitățile filmului de a interveni decisiv în țesutul viu al actualității. Căci, acolo unde reel-urile oferă imediatețe și imersiune punctuală, acolo unde – tot conform lui Daney – televiziunea nu vorbește decât despre realitatea celor ce dețin puterea, cinemaul lucrează cu durate ample și reprezintă, la urma urmei, un parcurs solidar cu deposedații. E interesant că atât Fahdel, cât și un alt cineast libanez, Ghassan Salhab, au recurs anul acesta la o figură dramaturgică similară – lungi travellinguri prin parbrizul mașinii – pentru a documenta oroarea prezentă și a fixa urmele vizibile ale violenței. În mediumetrajul său No Title, prezentat anul acesta la FIDMarseille, Salhab propunea un principiu formal de o economie radicală, acela al traversării lente, aproape hipnotice, a suburbiilor Beirutului în direcția satelor lovite de bombe și rachete. Nici nu era nevoie de mai mult – de vorbe și alte brizbrizuri inutile – pentru a vedea ce era de văzut: la început ici-colo, apoi tot mai des, câte o clădire era distrusă, transformată în grămadă de cărămidă și cioburi, iar vederea cât se poate de matter-of-factly a acestor aberații din peisaj, în jurul cărora libanezii învățaseră să se deplaseze fără să dispere, acționa ca un urlet surd.
Tales of the Wounded Land e mai teleghidat decât eseul experimental al lui Salhab, mai guvernat de strategii retorice clasice; bogăția sensibilă din Homeland: Iraq Year Zero, unde filmările cu camera din dotare se efectuau fără vreo țintă precisă, întâi de toate în scopul unei intime aduceri-aminte, au lăsat locul aici unui mesaj articulat. Ochii copilului sunt simultan un apel la umanitate și o unealtă politică. Dărâmăturile conțin în ele nu doar reziliență, ci și mugurii revoltei. Documentarul se încheie pe un ton militant-elegiac, cu o lungă procesiune funerară filmată din dronă, în care soldații grupării Hezbollah căzuți pe front primesc din partea comunității un ultim omagiu demn de niște martiri. Sunt momentele cele mai încărcate ale filmului, în care un cânt de jale răsună adânc și se revarsă mult dincolo de genericul de final. Plasate ca un fel de apoteoză la finalul acestui periplu inițiatic printre civili, ele subordonează inevitabil vasta partitură umanistă explorată până atunci unui îndemn emoțional la jertfă în numele eliberării. În fond, abia aici devine clar faptul că, de la gestul de a hrăni o pisică flămândă la acela de recuperare de sub dărâmături a unei cărți încă intacte, și de la coagularea unei forme colective de opoziție față de politicile imperialiste ale Israelului la însăși realizarea unui film artistic dedicat reconstrucției țării, Tales of the Wounded Land va fi desenat o geografie a modurilor posibile de rezistență în fața agresiunii militare. Pe parcurs, filmul consolidează o înțelepciune populară aproape zen, care n-are nevoie de îmbățoșări manifeste pentru a-și demonstra forța. În semnul de „V“ făcut cu degetele de oameni care par să fi pierdut totul – unul dintre ei chiar stă, zâmbind, în fața unei case explodate – e de găsit o energie vitală aproape inexplicabilă. Pentru ei – și pentru copiii copiilor lor –, Tales of the Wounded Land va putea fi privit ca un prim gest compensatoriu, fie el și simbolic, adresat celor care nu renunță.
Imagine reprezentativă: Cadru din Tales of the Wounded Land, 2025, r. Abbas Fahdel
