Dintre cărțile de poezie ale lui Teo Chiriac, cea mai apropiată de materia recentului său volum Lumea, între paranoia și metanoia (editura Arc, 2026) este placheta Monstrul sacru (Scările lui Teo), apărută în 2009 la aceeași editură. E una dintre puţinele scrieri poematice de o asemenea anvergură ce îşi ia drept sarcină un subiect atât de greu ca re-vizitarea trecutului şi re-definirea prezentului. Reamintesc cititorului câteva momente despre autorul ajuns azi președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova
„În fond, Teo Chiriac nu a scris niciodată simplu. Cerebrale, poemele sale se «deschid», de regulă, la a doua sau chiar a treia lectură, ceea ce nu le avantajează deloc. Puţin spectaculoasă, operând voit cu un limbaj ce colportează ariditatea stilistică a tratatelor, poezia lui Teo Chiriac se face înţeleasă, de multe ori, la nivel subliminal. De aceea versul său nu are fani, ci doar fini preţuitori cărora cultura le pune în mână cheile de lectură a unuia dintre cei mai interesanţi poeţi ai desantului optzecist. În niciunul dintre reprezentanţii acestui eşalon paradigma postmodernă nu a avut un ilustrator atât de fidel.“
Critica românească l-a remarcat imediat în lotul Portretului de grup. Al. Cistelecan îl consideră „fără îndoială unul din vârfurile“ acestuia, Teo Chiriac fiind, în opinia sa, şi „un meticulos al scenografiei ideatice şi simbolice a poemului“. Octavian Soviany îl vede „mult mai apropiat [decât alţii – e.l.] de limbajul poeziei optzeciste“, subliniind că poetul „cultivă viziunile autoscopice“. Într-o revistă a diasporei româneşti, editată la Bonn, Germania, Titu Popescu scrie că Teo Chiriac conspectează „scenografic realitatea în ample ceremonii“, iar Theodor Codreanu îl găseşte „surprinzător de familiarizat cu artificiile poeziei moderne“. Peter Quince e convins că basarabeanul este „autorul unor poeme de… largă inspiraţie, cu «miză metafizic㻓 şi cu „gratuităţi abstracte (sau abstracţiuni gratuite)“, iar Ioana Pârvulescu scria în România literară că „Teo Chiriac aduce obsesia devoratoare în […] poezie“. În general destul de sever cu generaţia 80, Alex. Ştefănescu, „mafalda criticii foiletonistice româneşti“, cum ironiza fin regretatul Cornel Regman, constată concesiv că Teo Chiriac practică un „patetism abstract“, având, de altfel, şi o anume „predilecţie pentru abstracţii“.
Cornel Moraru este cel care surprinde în toată amplitudinea caracterul complex al poeziei „iraţiunii pure“: „Spirit prin excelenţă cerebral şi reflexiv, Teo Chiriac pătrunde fără sfieli şi false pudori în maşinăria intimă a imaginarului poetic, sesizând criza acestuia. Imagismul violent, ironia, scatologicul, dar şi plăcerea speculaţiei abstracte, de o savoare specială, se subordonează unei ample vibraţii metafizice“. Ce ar mai fi de adăugat aici?
*
Una dintre scările lui Teo spre Lumea, între paranoia și metanoia a fost și Fricțiunea dintre totul și nimic. Teofanii în format A4 (editura Arc, 2019). După atâtea volume de poezie, era o primă carte de eseuri, aproape geamănă cu recenta. În prefața scrierii, Adrian Ciubotaru concretizaunele dintre esențele volumului în cauză:
„Teofaniile lui Teo Chiriac nu sunt întotdeauna exerciții spirituale, gânduri răzlețe asupra ființei și creației (de la zidire la poezie) sau fragmente de filozofie morală. Din lista lecturilor sale, de altfel impresionantă (cine îi mai citește azi, cu adevărat, nu declarativ, în facebook-uri, pe Aristotel, Sfântul Augustin, Toma dAquino, Kant etc.?), fac parte nu numai marii gânditori din trecut, ci și marii scriitori, inclusiv scriitorii satirici. Deschiderea pentru satiră, umor și chiar grotesc se manifestă în cel puțin două dintre teofanii: Gura care vorbește versus mâna care scrie și Simulacru. Și dacă, în altă parte, respectarea zeloasă a regulilor quintiliene, construcția prea detaliată și desfășurată a argumentului, complexitatea discursivă și cadența arhaizantă a silogismelor, melanjarea stilistică a unor jargoane deseori incompatibile (de la lexicul biblic și patristic până la sofismul sentimental-lucid despre poezie și creație de inspirație nichitastănesciană) îl pot speria chiar și pe cel mai binevoitor lector, în așa fel încât teofaniile să nu se lase citite niciodată din prima, atunci în texte precum cele citate mai sus ingredientele retorice și lexicale se armonizează, prilejuind, pentru toți cititorii, o lectură pe cât de plăcută, pe atât de lejeră. Dar și relevând, totodată, o latură a talentului și poate chiar o vocație pe care nici autorul, fanatic al corectitudinii și seriozității, nu și-a bănuit-o vreodată.“
Am putea spune chiar că tânărul critic intuia parcă materia viitoarei cărți (mă refer la Lumea…), căci volumul din 2026 pare o altă treaptă în continuarea aceleiași scări, dar inițiind și o pulsație cu efect retroactiv:
„Teo Chiriac ne pune pe masă o carte dificilă, solicitantă, o meditație când poetică, când filozofică, dar de fiecare dată profundă asupra lumii, creației, locului pe care îl avem în aceasta și temeiului pentru care existăm. O adevărată psihomahie, în care scriitorul izbutește să-și formuleze, la capătul unei bătălii extenuante cu propriile sale stări și idei, virtuți și vicii, atât crezul etic, cât și pe cel artistic, un crez ce poate arunca o lumină nouă inclusiv peste volumele sale de poezie publicate după 1996 încoace. Fricțiunea dintre totul și nimic s-a născut ca o provocare pentru autorul ei și va deveni, cu certitudine, o provocare pentru toți cei care o vor citi sau reciti. Și chiar dacă nu vom avea cu toții antene pentru quasarii lui Teo Chiriac, care emit dintr-o galaxie demult pierdută în hăurile timpului, îi vom aprecia efortul de a ne spune lucruri importante despre lumea de azi în preafrumoasa Limbă a lumii de ieri, o lume care năzuia și căuta adevărul și care credea cu sfințenie că atât viața, cât si cuvintele au întotdeauna un sens si că, tocmai de aceea, merită o formă aleasă.“
Lumea, între paranoia și metanoiacontinuă în mod firesc unele dintre subiectele Teofaniilor… Autorul sondează probleme complicate ce țin de categorii filozofice profunde (cugetările lui Platon, Spinoza, Hegel, Kant și ale altor gânditori le veți vedea luate destul de frecvent ca argumente pe parcursul textului), de științe ale conștientului uman, de importante teorii teologice nu numai creștine (Krishna, Iisus) ș.a.m.d. La fel, se angajează în numeroase incursiuni interogative în istoria literaturii – de la Mahabharata la Patrick Süskind. Nu vă speriați prea mult de respectivele concepte dificile, deși, ca să fiu sincer, va trebui să vă încrețiți evident frunțile când veți parcurge paginile volumului. Lumea, între paranoia și metanoiae totuși o carte care se împarte egal între meditație și confesiune. Căci atunci când vizitează temele mari, scriitorul le trece printr-un ego ce sfidează în mod deliberat pudibonderia tradițională, expunându-și, cu mari riscuri, sufletul dezgolit în fața acestor provocări. Spre exemplu, când vorbește despre prostia umană, nu își refuză „privilegiul“ de a-și etala – și judeca! – propria prostie. La fel și în alte cazuri, când disertează despre frică, răutate, boli, recidive, ipocrizie etc. Procedează identic și atunci când dialoghează cu eventualul cititor despre subiecte pozitive: divinitate, conștiință, obligativitate, sacrificiu, întrajutorare, datoria de fiu care își îngrijește părinții și multe altele.
Cartea se remarcă și printr-o amplă dimensiune social-politică. Teo Chiriac condamnă fără rezerve Imperiul de Est (cum îl numește ironic autorul), care poartă un război fără precedent cu Ucraina, denunță o istorie, agenții și factorii căreia ne-au ținut ostaticii aceluiași imperiu, comentează raportul de forțe într-o RM în care operează nestingherite cozile de topor ce fac uz în mod viclean de libertățile democrației etc., etc.
Predominante în volum sunt însă momentele cu caracter confesiv. Recurg la un singur exemplu – paginile care tratează din diverse puncte de vedere sufletul uman. Ego-ul își pune iarăși sub microscop, cum arătam mai sus, ideea despre propriul suflet. Întâmplarea face că atunci când parcurgeam paginile respective din carte, citeam și un tratat al contelui de Mirabeau care aborda aceeași temă. Autorul francez face o trecere în revistă a ideilor la acest subiect, concluziile contelui fiind devastatoare. Pitagora crede că sufletul e „un fragment desprins din aer; Empedocle – un compus de elemente; Democrit, Leucip, Epicur – un amestec de nu știu ce din foc, cu un nu știu ce din aer, și cu nu știu ce din vânt, cărora li se adaugă un al patrulea nu știu ce, care nici măcar nu are nume. […] Anaxagora, Anaximene și Archelaos îl alcătuiau din eter subtil; Hippona – din apă; Xenophon – din apă și pământ; Parmenide – din foc și pământ; Boethius – din foc și aer“.
La o asemenea divergență de opinii, care de care mai haioasă prin funambulescul ei, eruditul conte avea dreptate să constate că și cei deștepți pot fi uneori destul de excentrici, numind aceste rătăciri despre suflet „cel mai fertil câmp al nebuniilor omenești“.
Nu prea cred că știința umană modernă a excelat cumva pe această direcție. La fel, am mari îndoieli că azi se cunoaște ceva mai esențial despre materia imaterială care se numește suflet. E destul să consultați în acest sens știința la zi. Nu aș spune că Teo Chiriac rezolvă totalmente problema. În schimb, ne oferă o carte de o amplă erudiție care ne va lăsa pe gânduri. O carte structurată compozițional fragmentar, deoarece supune atenției noastre analitice o lume „tulburător de fragmentată și incoerentă“, cum vede azi mapamondul filozoful și psihologul polonez Mateusz Stróżyński.
Spiritul cărții este foarte bine rezumat de coperta creată de Alexandru Popovici. Graficianul a combinat, la sugestia autorului și a editorului, tematica definită prin metanoia, termen grecesc polisemantic, însumând mai multe accepții: căință, pocăință, refacere, primenire a spiritului etc. E tocmai ceea ce redă fresca lui Rafael Școala din Atena, în care pictorul renascentist a adunat cei mai importanți oameni de știință și de cultură ai Antichității, adevărate simboluri umane ale străvechilor epoci. Iar pentru a sugera haosul generat de paranoia a apelat la tabloul Evoluția gândirii, atribuit de unii specialiști lui René Magritte. Compoziția rezultată din acest mixaj reconfigureazăimagistic tezele cuprinse în carte. De la o extremă a vieții, relevând frumosul și binele, la cealaltă extremă care dezvăluie toxicitatea prostiei, a alienării, a psihozei. Din păcate, și acestea însoțesc regnul uman.
Textul pare un monolog, dar de cele mai multe ori solilocviul ia forma unui dialog cu propriile supoziții, temeri, îndoieli. Ca să evite stilul rigid-scorțos, autorul apelează frecvent la ironie sau la autoironie, figuri literare care descătușează verbul. Aceste alternări stilistice sporesc farmecul lecturii și ne invită să prețuim ceea ce Teo Chiriac a ales să adune sub seninul unui termen care a supraviețuit într-o istorie hărțuită de mari furtuni politice, sociale și de războaie sângeroase: metanoia.
