La începutul lunii aprilie 2024 ar trebui să iasă de la tipar cartea mea cu titlul de mai sus.
Figura lui Tudor Vladimirescu e nelipsită din panoplia marilor eroi români. Există o bibliografie uriașă (prin care a trebuit să trec), e prezent în denumiri de străzi în aproape toate orașele țării, are zeci de statui. Iar în comunism chipul său, așa cum și l-a imaginat Teodor Aman, a decorat două, trei bancnote diferite.
Cu toate acestea, înțelegerea personalității politice și militare a lui Tudor și a evenimentelor pe care le-a declanșat se reduc, în mentalul colectiv, la câteva clișee simple, înduioșător de false. Ca de altfel și la alte „icoane“ ale mitologiei naționale, precum Mihai Viteazul.
E jalnic să observi că în toate manualele de școală, indiferent de editură sau de clasă, autorii rostogolesc la nesfârșit aceleași idei simpliste sau eronate despre Tudor și revoluția din 1821. Și dovedesc că nu au înțeles nimic din 1821. Nu sunt (doar) ei de vină. Lucrările monografice despre Tudor au fost toate, fără excepție, discutate de pe poziții ideologice și patriotice. Chiar și cele dinainte de comunism. În plus, aproape toate aceste lucrări erau greu de citit, înecate în detalii, greu de urmărit. De aceea, cu excepția unor specialiști, prea puțini le mai citesc. De aceea, era mare nevoie de o carte precum cea care va fi publicată de Humanitas.
Va fi o carte cu format mare și copertă cartonată, foarte bogat ilustrată: cu reconstituiri de costume, uniforme, scene istorice, monumente (cetăți, mănăstiri), cu hărți (bine și detaliat făcute) sau reproduceri după imagini de epocă, tablouri, gravuri, desene etc. Cartea pune în ordine, fără înflorituri patriotice, evenimentele politico-militare la care a luat parte direct sau indirect de-a lungul vieții sale slugerul Vladimirescu din Mehedinți. Ca noutate absolută față de alte monografii ale acestuia, în cartea mea voi prezenta cititorului și anii ce au precedat faimoasa revoluție de la 1821. Voi insista pe participarea lui Vladimirescu la războiul ruso-turc (ca voluntar în armata rusă). Acolo și-a câștigat experiența militară, dar și faima de lider al pandurilor. Voi prezenta cu amănunte și sângeroasa revoluție a sârbilor din aceeași epocă, deoarece aceasta l-a influențat și l-a inspirat pe Tudor. În plus, mulți dintre războinicii sârbi au luptat mai apoi și alături de acesta în 1821.
Am discutat de mai multe ori contextul internațional, fiindcă nu poți înțelege altfel evenimentele locale. Istoriografia românească tradițională evita sau ignora de obicei prezentarea evenimentelor politice din istoria Țărilor Române ca părți ale unui context internațional sau măcar regional mai larg. Până și culturile arheologice neolitice care se întindeau și pe teritoriile moderne ale țărilor vecine erau prezentate enclavizat, doar părțile dintre hotarele României păreau să „existe“ și să conteze pentru specialiștii noștri.
Am prezentat în paralel mișcarea revoluționară a elenilor, Eteria, și cea condusă de Tudor. Am reconstituit costume de panduri, arnăuți, revoluționari sârbi sau ofițeri ruși. Am „împănat“ textul cu citate din izvoarele istorice contemporane, numeroase și extrem de interesante. Poate cea mai frumoasă, mai sinceră și mai „proaspătă“ parte din bibliografia subiectului sunt sursele din epocă.
Am muncit din greu mai bine de doi ani jumătate, și asta după ce proiectul mai dospise timp de alți zece. Cred – fără nicio modestie – că va fi cea mai clară și mai frumoasă carte despre acest subiect și epoca începutului veacului al XIX-lea care s-a făcut vreodată la noi.
De-a lungul perioadei în care am lucrat am avut senzația că particip la scrierea scenariului unui film western grandios, cel mai mare și cel mai epic, pe muzica – desigur – al lui Ennio Moriconne. Doar că în loc de cowboy, desperados, bandidos, șerifi, yankei, indieni etc trebuiau puși turci, arnăuți, haiduci, panduri, cârjalii, fanarioți, ruși. Film pe care ulterior l-am și regizat.
Trebuie să îl menționez aici și pe redactorul șef al editurii Humanitas, Radu Gârmacea, care mi-a redactat și aranjat textul uriaș și uneori prea stufos, dându-i o formă cizelată, coerentă și plăcut de citit.
Mai jos, două fragmente din carte.
Pe vremea lui Pazvante
La cumpăna dintre secole, cam pe când Tudor Vladimirescu avea 18–20 de ani, au venit vremuri atât de grele și de tulburi, încât le pomenim până în ziua de azi cu vorba „pe vremea lui Pazvante Chiorul“1. Este epoca în care la Vidin, puternica cetate de peste Dunăre de Calafat, se înstăpânise temutul pașă Osman Pazvan(t)oğlu, care-și trimitea la nordul Dunării cârjalii (oameni lipsiți de morală) – ostașii bandiți – ca să jefuiască. Apoi s-au ridicat sârbii contra turcilor sub conducerea lui Karageorge Petrovici. Și după aceea a început războiul ruso-turc, când muscalii au ocupat iarăși, timp de șase ani, Țările Române. Asupra poveștii acelor ani cumpliți se cuvine să zăbovim.
Osman Pazvantoğlu (1758–1807) a fost un aventurier balcanic de o îndrăzneală și de o ambiție nemaiîntâlnite. El și-a dorit să ajungă pașă și nu doar că a reușit, dar și-a construit chiar un principat independent de guvernul otoman. Tatăl său, Omer, fost agă (ofițer) de ieniceri, provenind dintr-o veche familie din zona Vidinului, fusese executat în 1788, fiind implicat într-o revoltă. Osman, ienicer sub comanda tatălui său, dezertase și, după o perioadă de rătăciri prin Balcani, a ajuns la București, unde s-a angajat în corpul de lefegii ai lui vodă Nicolae Mavrogheni. După o vreme, s-a amestecat într-un complot contra domnului, a fost arestat și puțin a lipsit să nu fie spânzurat. A fost salvat de la moarte de intervenția marelui cărturar grec Rigas Velestinlis, cu care legase o trainică prietenie (și cu care ne vom mai întâlni în paginile acestei cărți). Rigas admira spiritul răzvrătit al lui Osman și a văzut în el un autentic luptător pentru libertate, pomenindu-l și într-un poem revoluționar.
Scăpat de furia lui Mavrogheni, s-a întors la Vidin, unde, profitând de faima tatălui, a strâns în jurul său o bandă de dezertori turci ce se opuneau „Noului Sistem“. Totuși, în timpul războiului ruso-austro-turc din 1787–1792 s-a alăturat armatelor regulate otomane și a luptat contra austriecilor. Meritele militare i-au adus iertarea și a primit înapoi o parte din pământurile și proprietățile tatălui său. La sfârșitul războiului, ceata de tâlhari pe care o conducea luase proporțiile unei adevărate armate, formate nu doar din ieniceri dezertori, majoritatea din Belgrad, ci și din tot felul de haiduci și bandiți din Serbia, Bulgaria și Țara Românească, numiți în epocă „cârjali“.
Cârjalii (literal, în turcă, „tâlhari de drumul mare“) erau bandiții care au terorizat Balcanii, Grecia, estul Serbiei și Țara Românească între 1785 și 1810. Mulți dintre aceștia erau foști soldați otomani demobilizați după războaiele cu rușii și cu austriecii. Li s-au adăugat și alți luptători localnici. Erau disciplinați și acționau militar cu mult succes. Au reprezentat un flagel cumplit pentru populația civilă pe care o atacau, fiind extrem de violenți și de cruzi. Pașa de Vidin Osman Pazvantoğlu a organizat aceste cete de cârjali (numiți apoi, după el, „pazvangii“) într-o armată personală. Profitând de slăbiciunea garnizoanei Vidinului, Osman a cucerit cetatea – cea mai puternică fortificație din Bulgaria acelor vremuri – cu această oaste de rebeli și s-a autoproclamat pașă, iar în 1795, s-a declarat complet independent de Poartă. Îngrijorat de puterea pe care o dobândise Pazvantoğlu, sultanul Selim al III-lea a organizat în 1798 o uriașă expediție militară (de peste 80 000 de oameni, sprijinită de o flotă fluvială și de o puternică artilerie de asediu), sub comanda generalului Hussein Küçük (cel Mic). După luni de asediu și de bombardamente de pe uscat și de pe Dunăre, campania s-a dovedit un eșec pentru oastea sultanului. Venea iarna, iar Egiptul otoman fusese ocupat de oștile franceze ale lui Napoleon. Vidinul a rămas necucerit, armata s-a retras cu pierderi grele, iar Hussein Küçük pașa a fost executat. În schimb, Osman Pazvantoğlu își consolidase puterea. Bun administrator, a câștigat simpatia populației prin scăderea birurilor (față de cele cerute de puterea centrală), a protejat comerțul și a manifestat toleranță față de supușii creștini. A cerut însă ca Țara Românească să îi plătească și lui tribut, în bani și mărfuri, pentru a-și întreține armata, amenințând – în caz contrar – cu represalii. Acestea nu s-au lăsat așteptate, căci domnii Valahiei primiseră ordin de la Poartă să nu îi plătească nimic lui Pazvantoğlu . Din acel moment, Țara Românească a fost percepută de pașă ca teritoriu inamic, pe care se simțea îndreptățit să-l atace și să-l jefuiască. O primă expediție de jaf a cârjalilor din Vidin a avut loc în 1799, ca represalii împotriva lui vodă Constantin Hangerli, căruia Pazvantoğlu îi ceruse sprijin pentru aprovizionarea armatei sale în timpul marelui asediu din 1798. Hangerli se afla între ciocan și nicovală; ca supus al sultanului, i se ordonase să susțină armata otomană asediatoare, cu oameni și provizii. Pentru a aproviziona o armată atât de numeroasă pe timp de câteva luni, vodă trebuise să impună țării biruri apăsătoare. Profitând de acest pretext, adăugase – spre propriul folos – și alte dări, ceea ce a înfuriat nespus populația. Hangerli a trimis la asediul Vidinului și 2000 de țărani români prost înarmați, recrutați probabil din Oltenia. Pe lângă aceștia, vodă recrutase la București și o miliție în fruntea căreia a plecat el însuși în Oltenia, ca să sprijine lupta contra lui Pazvantoğlu.
La sfârșitul asediului de la Vidin, sultanul a căutat vinovați pentru eșecul campaniei. Unul a fost generalul Hussein Küçük. Un altul a fost domnul Țării Românești. Nemulțumit de felul în care aprovizionase armata împărătească și cum jupuise populația, sultanul a trimis un capugiu la București. Vodă Constantin Hangerli a fost strangulat, împușcat și decapitat în casa domnească de pe Podul Mogoșoaiei, de față cu familia sa.
În 1800–1801 a urmat cea mai cumplită invazie a cârjaliilor în Valahia. Nivelul devastărilor, al incendierilor, al masacrelor și al jafului comise de pazvangii a depășit orice imaginație, chiar și pentru acea epocă. Numeroase orașe și târguri, în frunte cu Craiova, au fost arse din temelii. Majoritatea negustorilor și meșteșugarilor care au scăpat cu viață au rămas săraci lipiți. Dincolo de jaf, cârjalii au câștigat enorm din robirea populației, a femeilor în special, pe care le duceau la Vidin, așteptând răscumpărarea din partea familiilor disperate.
„Și întâi au prădat Cernețul și tot județul și au luat robi, trimițându-i la Dii, la Pazvandu, și acolo îi vindea pe bani la cei ce voiau să-i răscumpere. Și după ce au ars orașul Cernețul, au venit la Târgu Jiu și la fel l-au istovit cu foc și cu pradă și cu robi; și aceste cete de cârjalii au apucat poala muntelui. Iar altă sumă de cârjalii, cu pazvangii amestecați, au venit în Craiova și au prădat ce au găsit […]. Altădată au ieșit la Caracal și au ars orașul până în pământ, după ce l-au prădat și l-au robit. […] O, vai de creștini ce trăgeau! Că nu era destul că-i prădau, ci unora le tăiau urechile, altora nasul, altora buzele, de-i sluțea, iar pe alții îi și împușcau, pe alții îi tăiau de tot. Văzut-am și eu cu ochii oameni sluțiți. Iar ceata cârjalilor care apucaseră poala muntelui au venit pe la mănăstirea Polovragi și au ars-o cu foc, de tot rămânând zidurile surpate. Apoi au venit hoțește, noaptea, la orașul Ocnei, și aici mare răutate au făcut, că au omorât mulți oameni și au sluțit pe mai mulți și au ars orașul cu foc și toate bisericile; ca și la Craiova, și aici au șezut cârjalii două săptămâni de au prădat și au prins robi.“(Dionisie Eclesiarhul, ultimul cronicar muntean, în Chronograful Țării Rumânești de la 1764 până la 1815)
Alexandru Moruzi, venit pe tronul Țării Românești (pentru a doua oară) în 1799, a cerut recrutarea de miliții care să apere țara. În Oltenia s-au format detașamente de panduri, care însă nu aveau experiența militară a inamicilor și nu au reușit într-o primă fază să facă mare ispravă în luptele cu cârjalii. Pentru apărarea țării au fost trimiși și turci din trupele împărătești, de la Rusciuc, care însă evitau pe cât puteau confruntările directe. Ba chiar încercau să-i jefuiască și ei pe localnici, dând vina apoi pe pazvangii.
Între decembrie 1800 și ianuarie 1801, domnul țării a reușit să rânduiască o oștire formată din arnăuții domnești, din turcii din Rusciuc și din pandurii locali, cu misiunea de a-i alunga pe pazvangii din Oltenia. În sudul Craiovei, pazvangiii rămăseseră peste iarnă în mănăstirea Segarcea și jefuiau în mod organizat sat cu sat, neîmpiedicați de nimeni. Cei 1200 de oameni conduși de bimbașa de arnăuți Sava Fokianos au reușit să-i alunge la sfârșitul iernii; pazvangiii au reușit totuși să se retragă la Vidin cu carele încărcate de pradă. Apoi oastea domnească s-a mutat la Craiova, pentru a merge mai apoi la Cerneți, în Mehedinți, unde de asemenea se stabiliseră pazvangiii. Cu toate acestea, mare parte dintre ei nu se grăbeau să treacă Dunărea spre sud, ci își făceau veacul ca bandiți, organizați în cete mai mici, împrăștiați prin sate și terorizând populația.
Șocat și depășit complet de dezastrul din țară, vodă Moruzi și-a cerut singur mazilirea – fapt fără precedent –, plătind chiar bani spre a fi înlocuit, numai să scape din această țară blestemată. În 1802, noul domn, Mihail Suțu, a încercat, cu ajutorul milițiilor recrutate din țară și cu sprijinul oștirilor împărătești, un contraatac la sudul Dunării, la Cladova și Negotin. La aceste lupte a participat și bimbașa Sava Fokianos, care avea să joace un rol important în Revoluția din 1821.
Ca represalii pentru asedierea celor două cetăți din Serbia controlate de el, Pazvantoğlu a trimis cârjalii să prade Calafatul și sudul Olteniei, însă pentru prima oară au fost respinși cu pierderi grele. Ceva mai târziu, în același an, pazvangiii au trecut din nou Dunărea, de data aceasta conduși de Kara Ibrahim Manaf, un căpitan important al lui Osman, fiind mai bine organizați și echipați. Nu și-au ascuns intenția: pentru a lovi în domnie, voiau să prade și să incendieze Bucureștiul. Arnăuții din garda domnească, ce trebuiau să apere capitala, s-au revoltat fiindcă rămăseseră neplătiți, și nu aveau nicio dorință să-și riște viața pe degeaba. În urma panicii de nedescris care a cuprins Bucureștiul, vodă Mihail Suțu a fugit, laolaltă cu toți boierii, în Transilvania.
Bucureștiul au rămas timp de câteva zile bune la cheremul arnăuților, cerșetorilor (calicilor) și bandiților locali. Curtea domnească și casele boierilor au fost prădate. Însă oștirile de pazvangii ale lui Kara Ibrahim nu au mai trecut Oltul și nu au mai intrat în București, iar ordinea a fost instaurată de trupele otomane regulate aflate în țară. În 1802, mai mulți boieri munteni refugiați la Brașov de frica bandelor de pazvangii îi scriau lui Napoleon, cerându-i „să fie eliberați de jugul tiraniei“.
Noul domn, Constantin Ipsilanti, a încercat o altă strategie. A scris țarului Rusiei, cerându-i ajutorul spre a pune capăt raidurilor prădalnice asupra Țării Românești. Rușii nu au putut interveni militar, dar au încercat calea diplomației, mai ales după înscăunarea țarului Alexandru I, foarte preocupat de situația ortodocșilor din Imperiul Otoman. În urma negocierilor dintre Rusia, Turcia și Vidin, s-a convenit că, în schimbul renunțării la expedițiile de pradă, Pazvantoglu să fie iertat de sultan, iar titlurile sale să fie date înapoi. Cu toate acestea, în 1804, Țara Românească a fost invadată de încă două ori de către oștile lui Kara Ibrahim Manaf. După acest an, marile raiduri au încetat, însă grupuri izolate de bandiți, uneori chiar și soldați turci din garnizoanele de la Dunăre (precum adalâii – din insula Ada Kaleh) au mai trecut fluviul în scop de jaf.
Aceasta a fost epoca în care boiernașii din Oltenia au construit numeroase cule, case și conace fortificate, în care se puteau apăra de atacurilor prădalnice ale turcilor sau ale oricăror bandiți. Un fenomen specific căruia i-au dat naștere vremurile tulburi prin care a trecut acest spațiu.
Osman Pazvantoğlu a murit răpus de boală în casa sa din Vidin la începutul anului 1807. Avea doar 49 de ani.
Marile mișcări ale anului 1821
Descrierea întâmplărilor din 1821 din Țările Române nu este lesne de făcut – și nici de înțeles. Mișcările românilor și ale grecilor s-au împletit într-o dramă amplă, cu episoade tragice, comice sau pur și simplu confuze, cu o mulțime de evenimente care uneori au ajuns să se împletească, alteori să se bifurce, și cu nenumărate personaje: eroi, ticăloși, figuri echivoce, diplomați străini, boieri, clerici, români și fanarioți sau chiar greci de rând, unii din Moldova, alții din Țara Românească (dar și sârbi, bulgari, macedoneni, albanezi), feluriți militari, panduri, arnăuți, unii aflați în oștirea lui Tudor, alții în cea a revoluționarilor greci, ofițeri și soldați otomani din garnizoanele de la Dunăre.
Pe scurt, la începutul anului 1821, grecii au declanșat, la mare depărtare una de alta, două revoluții de eliberare de sub dominația otomană: una în sudul Greciei, în Peloponez, și alta în Principatele Române. La rândul ei, Revoluția Greacă din Principate a antrenat și o mișcare revoluționară a românilor. Cele două mișcări revoluționare din Țările Române trebuiau să se sprijine una pe cealaltă pentru a-și atinge fiecare scopul. Revoluția elenă din Principate a fost organizată de societatea secretă Eteria, condusă la acel moment de tânărul general Alexandru Ipsilanti, fiul și nepotul a doi domni fanarioți.(…)
Alexandru Ipsilanti a fost inițiat în Eterie în aprilie 1820 de Emmanouíl Xánthos, negustor grec stabilit la Odesa. În scurt timp, a fost ales chiar șeful societății secrete. În 1820, a înființat un sediu al Eteriei la Chișinău; între timp, mare parte dintre boierii fanarioți și alți greci din Țările Române fuseseră deja atrași în Eterie. Strategia imaginată de eteriști era ridicarea la luptă, în același timp, împotriva Imperiului Otoman, a tuturor grecilor și a celorlalți creștini ortodocși din Balcani. De pe urma acestei insurecții ar fi urmat să beneficieze în primul rând grecii. Revoluția trebuia declanșată la începutul anului 1821.
Într-o primă fază, Ipsilanti, care venea din Rusia, se gândea să ajungă în Peloponez – teritoriul cu populația elenă cea mai compactă – și să declanșeze lupta contra turcilor direct în Grecia. Însă acest plan a picat. Revoluția din Grecia a pornit în absența sa. Mai apoi, tânărul general a imaginat o altă strategie: să organizeze pe teritoriul românesc – dominat de o sută de ani de o elită de origine greacă – o armată de revoluționari greci și alți creștini balcanici, cu care să pornească la luptă către sud, să traverseze Dunărea în Bulgaria otomană, în Rumelia, unde să se unească cu o oaste de revoluționari bulgari. În același timp, elinii din sud ar fi urmat să declanșeze și ei revolte, blocându-i pe turci pe mai multe fronturi. Odată trecută de Munții Balcani, oștirea din nord urma să ajungă în Grecia, continuând ostilitățile contra turcilor, eventual cucerind și Constantinopolul. Alexandru Ipsilanti a tot sperat că în cursul acestor evenimente Rusia va interveni și va declara război otomanilor, cu toate că ministrul de externe al țarului, Kapodistrias, îi spusese foarte clar că, întrucât aderase la principiile Congresului de la Viena, Rusia nu avea să sprijine în niciun fel revoluția grecilor și nici nu să pornească vreun război contra Porții. Ipsilanti se încăpățâna să creadă însă că intervenția otomanilor împotriva grecilor avea să declanșeze, cumva, o reacție a Rusiei.
În această aventură patriotică, eteriștii se bazau pe numeroasa diasporă greacă din Rusia și din Principate, pe care, după cum am văzut, o recrutaseră deja în secret. Aveau nevoie însă și de sprijin din partea localnicilor. Astfel a ajuns să fie implicat slugerul Teodor Vladimirescu, căpitanul de panduri din Oltenia, om deosebit de capabil, el însuși ofițer în armata rusă și veteran al Războiului Ruso-Turc din 1806–1812. Una dintre misiunile cele mai importante ale lui Tudor în marele proiect al lui Ipsilanti ar fi fost să ajute oștirea revoluționară greacă să treacă Dunărea.
Doar că, ridicându-și oastea de țărani, Tudor a pornit pe calea propriei revoluții, despărțindu-se de programul utopic al liderului eterist. Țara se zbătea în probleme politice și sociale grave, care îl interesau pe Tudor în mult mai mare măsură decât aventurile grecilor; și în niciun caz nu dorea un război cu turcii: „Nu sunt dispus să vărs sânge românesc pentru Grecia.“
Nici Tudor nu avea vreun plan clar și coerent. Probabil chiar ar fi dorit să câștige puterea în Țara Românească și să devină, dacă nu domn, măcar un lider național de talia cneazului Miloš Obrenović al Serbiei. Când s-a dovedit fără tăgadă că rușii nu vor interveni nicicum să sprijine revolta grecilor, și cu atât mai puțin să declare război turcilor, fractura dintre Ipsilanti și Tudor a devenit definitivă. Considerându-l o frână în calea propriilor proiecte și dorind să-i aducă sub comanda sa pe pandurii și arnăuții lui Tudor, generalul eterist a conspirat spre a-l ucide.
Crima eteriștilor a coincis cu invadarea Țărilor Române, prin mai multe locuri, de către armata otomană, hotărâtă să zdrobească revoluția grecilor. Timp de câteva luni, turcii i-au vânat pe revoluționarii greci pe tot cuprinsul Țării Românești și Moldovei. Nimic din ce-și propusese Ipsilanti nu s-a realizat. Incompetența, stupiditatea și lipsa sa de viziune au dus la un șir de dezastre, abuzuri, masacre și suferințe cumplite pentru întreaga suflare din Principate, de la marii boieri și clerici până la ultimii plugari. Revoluția s-a încheiat cu ocuparea de către turci a Țărilor Române pentru mai bine de un an.
1 Osman Pazvantoğlu nu a fost „chior“ de niciun ochi. Nicio mărturie contemporană nu menționează vreo astfel de infirmitate. E doar o vorbă românească apărută târziu, după epoca lui, cu referire la ceva teribil, dar de demult, din vechime.
Imagine reprezentativă: Radu Oltean/Humanitas