Dinozaurii există. Și ei fac cărți: O anchetă

Poate veți spune că lumea are probleme mai importante de dezbătut. Sau că lumea este vraiște cu atâtea războaie în care mor oameni sau ajung cu greu acasă din zonele bombardate. Sau că telefoanele ne-au cotropit și tot scrolăm ‒ noi și copiii noștri. Cu toate aceste afirmații de necombătut, există și cărți, în lumea noastră. Ele se pot răsfoi, cumpăra, citi, păstra în bibliotecă, purtate în bagaje la joburi sau în vacanțe. Și mai există un soi de persoane care fac cărți. Li se spune editori, dar, la fel de bine, s-ar putea numi dinozauri, adică o specie pe care mulți o cred dispărută. Revista Matca poate confirma: dinozaurii există. Și ei fac cărți. Și merg cu aceste ciudățenii în librării, la târguri de carte, în școli, în biblioteci (asta cu biblioteca este o metaforă!). Ba chiar acești editori pot vorbi despre cum fac imposibilul posibil, cum se încăpățînează să ofere cărți către cititori.

Am făcut o anchetă printre editorii din România și din Republica Moldova. Am pus patru întrebări:

Care sunt cele mai mari dificultăți/probleme ale editurilor? Cum pot fi rezolvate?
Care au fost repercusiunile creșterii TVA la carte pentru edituri?
Care sunt cele mai mari satisfacții pentru o editură?
Există vreo așteptare a editurilor din partea guvernanților, pentru susținerea pieței de carte?

Unii editori ne-au răspuns la întrebări, alții ne-au dat texte generale încărcate de îngrijorare și supărare, câțiva nu ne-au răspuns, deși intenția noastră a fost să oferim cât mai mult spațiu de exprimare, la cât mai mulți făcători de cărți. Cei mai mulți editori au considerat necesar să vorbească. Pentru că realitatea trebuie arătată așa cum este, cu mari dificultăți de supraviețuire, dar și cu mici satisfacții. Răspunsurile sunt în ordinea alfabetică a numelui editorilor. În finalul acestei anchete, am inclus un răspuns de la Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, instituție antonomă în cadrul Ministerul Culturii, care oferă, anual, sinteze despre consumul cultural în România.

„Ce ne-ar putea pune pe gânduri?“
Camelia Burcioiu, Director general, Editura Paralela 45

Voi începe prin a răspunde la întrebarea: „Care sunt cele mai mari satisfacții pentru o editură?“, iar răspunsurile la celelalte întrebări le voi da fără revoltă și cu speranță, ca un optimist cronic ce sunt.

Cred că editura este un punct de întâlnire al generațiilor, un loc în care descoperi și în care te descoperi, un spațiu în care te simți liber, un teritoriu al întâlnirilor cu oameni interesanți și cu poveștile lor surprinzătoare.

Mi se pare importantă respectarea principiului continuității și desfășurarea unei activități normale, în ciuda tuturor dificultăților financiare. Numai că nu este întotdeauna simplu. De la factorii exogeni și contextul socioeconomic actual la intuiția cu care alegi titlurile și modul în care le faci cunoscute, de la păstrarea publicului existent și atragerea de noi cititori la organizarea distribuției ‒ o cheltuială importantă ‒ până la implicarea resurselor umane specializate, toate acestea te obligă să pășești cu precauție, pentru a echilibra bugete și a obține profit. Suntem un SRL, nu? Doar pasiunea și dorința de a face lucruri mărețe sunt cele care nu te lasă să renunți. Evident?! Evident, cu certitudinea unei realități trăite permanent: nu e ușor.

Aș putea relua reproșurile care s-au făcut de-a lungul timpului de membrii breslei. La care aș putea adăuga majorarea TVA-ului cu șase procente făcută de curând, ce sperie cititorul sau cel puțin îl face mai prudent. Alergăm după cifra de afaceri, dar cred că o analiză a cantității de exemplare vândute ne va pune pe gânduri.

Cred că de unul singur nu poți realiza prea multe. Împreună, cu eforturi și cu entuziasm, putem măcar să susținem această enigmatică și fascinantă lume a editurilor.

„Editurile pot conta dor pe ele însele și pe publicul pe care și l-au creat“
Silvia Colfescu, Director general, Editura Vremea

1. Interesant că începeți un interviu adresat editurilor cu o întrebare despre dificultățile lor: este un semn sigur că greutățile pe care le întâmpină acest domeniu de activitate umană sunt nu numai arhicunoscute, ci chiar îngrijorătoare pentru oamenii preocupați de viitorul decent al umanității.

Toate editurile de pe Terra trec printr-o perioadă dificilă, nu mai este cazul să înșir arhicunoscutele și arhidiscutatele motive. Pot încerca doar să subliniez de ce editurile din colțul nostru de lume par a fi mai dezmoștenite decât cele din toate celelalte țări europene.

Prima și cea mai mare problemă a editurilor este lipsa de cititori. Știu, există unele… aș zice zvonuri, care spun că există cititori, că editorii propagă nejustificat ideea că numărul iubitorilor de carte este nefiresc de scăzut – subînțelesul fiind, probabil, că au cine știe ce obscur interes sau că deficiența le-ar aparține chiar editurilor și că ele însele fac prea puține eforturi în domeniul promovării propriilor lor cărți. Cei care spun așa ceva se înșală. Dacă am căuta motivele acestei lipse de interes pentru carte, le-am găsi în educația deficitară, atât în familie cât și în școală, și în fascinația pentru mijloacele de comunicare și divertisment mai facile decât cuvântul scris.

O problemă – poate mai puțin catastrofică totuși – ar fi și hiatusul între veniturile majorității populației și costul vieții. Atunci când omul se simte amenințat în subzistența sa, taie de pe lista obiectelor dorite pe toate cele pe care le consideră mai puțin necesare existenței – și prea adeseori am constatat cu tristețe că unul dintre primele articole de pe lista dispensabilelor este cartea. Spun mai puțin catastrofică pentru că ajungem iarăși la adevărata, prima mare problemă, educația precară: dacă omul ar fi educat, ar cunoaște cu adevărat lectura încă din prima copilărie, ar iubi-o, nu s-ar putea lipsi de ea și ar păstra-o, chiar în detrimentul altor bunuri considerate indispensabile unei vieți comode. Lectura este o ocupație fascinantă, dar, pentru a afla asta, trebuie să o încerci, de cele mai multe ori călăuzit de cineva.

În lupta cu aceste două prime mari dificultăți, editurile iau mai puțin în tragic neajunsurile inerente azi oricărei întreprinderi: costurile din ce în ce mai ridicate ale materialelor și ale muncii, impozitele care cresc galopant, cerințele din ce în ce mai complicate ale autorităților etc, etc.

Cum pot fi rezolvate problemele? Admițând că ar putea fi rezolvate vreodată, lucru de care, sincer, mă îndoiesc, procesul ar fi deosebit de greu și de încet. E foarte ușor să strici și foarte greu să repari.

Așa cum spune deseori, în primul rând ar trebui să se aducă educația pe linia de plutire, pentru că, atâta vreme cât familia și școala dau vieții generații din ce în ce mai inculte, mai analfabete, mai sălbatice, este de neconceput înaintarea societății către o formă mai elevată de existență – deci către o lume în care rafinamentele gândirii, ale artei, ale culturii să fie resimțite ca fiind necesare. Așa cum am constatat, educația se bazează pe imitare: copilul care are în casă exemplul unor părinți care nu citesc niciodată îi va imita inconștient și va disprețui cartea. Dacă își va vedea părinții citind, aproape sigur lectura va deveni a doua sa natură. Or, lectura este un adevărat exercițiu al creierului. Citind, extrapolând evoluția intrigii, mai târziu apreciind subtilitățile stilului, urmărind logica textului, felul în care scriitorul rezolvă deznodământul, creierul își dezvoltă abilitățile, capacitatea de a analiza și a sintetiza. Fără de care, apar analfabeții funcționali, care cunosc literele și le pot aduna în cuvinte, dar nu pot nici urmări un text mai mare de două rânduri – celebrele 150 de caractere – și nici nu pot duce analiza și sinteza până la înțelegerea semnificațiilor unui text de o pagină.

La ora aceasta, sunt deja generații pierdute, cărora nu știu cum li s-ar putea implementa capacitatea de a înțelege un text mai complicat decât cele pe care le produc pe social media, câteva rânduri incoerente, cu impresionante greșeli de gramatică și de ortografie. Acești oameni nu simt nici o nevoie de carte, prin urmare nici de fabrica de cărți, editura.

Vindem o marfă greu vandabilă. Nevandabilă uneori. Aceasta este problema. Greu rezolvabilă, aș zice.

2. Dure, dar nu atât de dure cât ar fi putut să fie. Dure, pentru că, bineînțeles, a mai dispărut un număr de cumpărători de carte. Paradoxal nu atât de dure, pentru că eram deja la faza în care nu mai cumpărau carte decât cei pentru care lectura este o parte de neînlocuit a existenței; iar acești „fani“ au mai făcut un sacrificiu și, în mare parte, au mai renunțat la un articol de pe lista de cumpărături necesare și au continuat să cumpere cărțile la care nu puteau să renunțe.

Este locul să subliniez că fiecare editură, cu o oarecare tradiție, și-a format de multă vreme un nucleu stabil de cititori, care rezonează la programul editorial și la modul în care editura lor preferată își prezintă cărțile. Spre lauda lor, nu toți, dar mulți dintre acești împătimiți ai cărții au trecut peste scumpirea generată de dublarea TVA și de celelalte ridicări de prețuri în serie despre care am vorbit.

3. Un editor, adică acel personaj care face (uneori cu orice preț) să meargă o editură nu poate fi asemuit decât cu un părinte. Care sunt cele mai mari satisfacții pentru un părinte? Bucuria apariției unui nou copil-carte conceput cu dragoste, satisfacția de a-l vedea deștept și, dacă se poate, și frumos, încântarea de a-l vedea admirat, dorit și iubit. Extazul vine atunci când constați că ai dat lumii un bestseller de calitate, dar este oare extazul un apanaj al tristei noastre lumi?

O bucurie complementară este aceea de a constata că editura a reușit să adune în jur cititori care îi apreciază munca și cărțile; acești companioni de zi de zi, alături de autori, de cei care muncesc în editură și de colaboratori se constituie treptat într-o familie. Este o mare satisfacție să fii parte dintr-o familie.

În sfârșit, nu este de neglijat gândul că, după o trecere prin lume care nu poate fi decât efemeră, va rămâne undeva, într-o bibliotecă, un șir de cărți care va păstra pe copertă și pe pagina de gardă numele și sigla unei edituri. Cu cât acea editură se va strădui mai mult să lase în urmă cărți necesare omului, cu atât mai sigur numele ei va dăinui în timp.

Memoria fragilei hârtii scrise (sau a papirusului sau pergamentului) s-a dovedit a fi mai durabilă decât multe alte forme de aducere-aminte. Când, acum mai bine de 2000 de ani, poetul latin Horatius a scris Exegi monumentum aere perennius – Am ridicat un monument mai durabil decât bronzul, el a exprimat unul dintre visurile cele mai profunde ale omenirii, cel al nemuririi prin cuvântul scris. Păstrând proporția, nu cred că există editor care, în vreun cotlon al minții, să nu păstreze bucuria de a ști că numele editurii pentru care trudește va fi citit, poate, de un ochi curios, peste o sută sau peste o mie de ani.

4. În edituri afli în general oameni cu scaun la cap, altfel n-ar rezista în acest mediu de-a dreptul suicidar în încăpățânarea lui de a înfrunta până la capăt adversitatea unei societăți parcă hotărâte să înmormânteze bucuriile fine pe care le aduc cărțile; nu cred că, în contextul economic al României de astăzi și după semnalul clar de lipsă de înțelegere dat prin dublarea TVA pentru carte, un om cu judecată ar putea nutri vreo așteptare din partea guvernanților.

Cred că, în acest moment, editurile pot conta doar pe ele însele, pe creativitatea, inventivitatea, adaptabilitatea oamenilor lor. Și pe publicul pe care și l-au creat.

„În biblioteci, au fost achiziții întâmplătoare“
Gheorghe Erizanu, Director general, Editura Cartier, Chișinău

1. Este un lanț de dificultăți: unele mari, unele mici, altele abia sesizate. Problema cea mare e că editorul a fost lăsat singur pe câmpul literaturii. Sistemul de valori funcționează doar în anumite insule ale societății. Dificultățile încep de la poveștile citite în grădinițe, lecturile din școală și curricula școlară, cronicile de carte care au rămas doar în revistele literare sau la TV Cultural și Radio România Cultural, facultățile de jurnalism care nu au cursuri de literatură română și universală, bibliotecile publice care nu-și înnoiesc sistematic fondul de carte, achiziții de carte clientelară, cărți adunate și plătite din banii contribuabililor români pentru biata Basarabia din stocurile editorilor apropiați politic care nu s-au vândut în librării de cinci ani. Lista e lungă și poate fi continuată. Nu sunt soluții miraculoase peste noapte. Sunt mici eforturi, care pot deveni sistemice ca să dinamizeze lectura.

Editorul doar asta poate cere de la societate și politic: promovarea lecturii. Portretul președintelui finlandez Alexander Stubb, înconjurat de cărți și cu o carte în mână este un îndemn la lectură; premierul Ilie Bolojan care apare la o lansare de carte de poezie (iubitorii de carte i-au sărit imediat în cap că a ridicat TVA-ul, dar poate fi văzută și partea pozitivă a lucrurilor) este un îndemn la lectură, făcut poate mai ardelenește; o inițiativă a președintelui Maia Sandu de a crea cluburi de carte în școli, librării, spații neconvenționale este un îndemn la lectură; părerile de pe rețele despre cărți ale primarului de Cahul nicolae Dandiș sunt un îndemn la lectură; clubul de carte al trupei rock Byron este un îndemn la lectură; Alecartul ieșean al profesorilor Emil și Nicoleta Munteanu este un îndemn la lectură.

Despre achizițiile bibliotecilor publice: cărțile Cartier pot fi găsite, aproape toate, la biblioteca din Bistrița-Năsăud, iar până în 2010, toate cărțile noastre, au fost cumpărate în 1-2 exemplare, sistematic, de biblioteca Universității din Bălți. Atât. Poate mai sunt undeva, dar eu nu știu. În biblioteci, au fost achiziții întâmplătoare.

După mine, orice problemă care există poate fi rezolvată. Soluții sunt. Doar dorință să fie. Și, extrem de important, soluțiile să fie sistemice, nu doar de o singură folosință, doar ca să dea bine pe rețele sau la tv.

2. Repercusiunile sunt, în primul rând, pentru cumpărătorul de carte. Simplu: cartea s-a scumpit. De la 1 august 2025. Editorii au început să caute cărți mai subțiri, până în 300 de pagini. O carte voluminoasă are un preț mare și e foarte greu s-o vinzi. Deci, scriitorilor li se cer cărți scurte. Poate e și bine. Învățăm să spunem poveștile în mai puține cuvinte, eliminăm burțile de dragul artei, probabil, situația va influența scriitura și arta literară. Încă suntem prea aproape de eveniment. Ca să ne dăm seama.

Vom vedea cum arată anul editorial din studiile care vor apărea, sper, pentru anul 2026. Nu cred că va fi bine pentru 2026. Dar avem nevoie de cifre ca să ne dăm cu părerea. Danezii au anulat TVA-ul la carte când România l-a introdus. Este un element de comparație. Cehii au trecut la TVA zero.

3. Atunci când desoperi un autor la debut care rămâne în portofoliul editurii și atunci când este vedeta pieței de carte și la nivel național, și la cel internațional. Sau când reușești să impui un autor, care, până la Cartier, a mai avut cărți, dar piața l-a observat abia cu volumul apărut la noi. Sigur, satisfacția cea mare e atunci când ai o carte pe care o poți tipări în 5.000 de exemplare în loc de obișnuitele 500 de exemplare. Și o primă ediție se epuizează în 2-3 luni.

4. Să înțeleagă că o națiune e mare prin cultura sa. Nu la nivel declarativ. Și nu pentru likeuri. Dacă cultura va fi pusă în capul mesei, atunci toate mecanismele statului vor funcționa un pic mai bine. Cultura oferă speranță.

Probabil, sunt un naiv. Chiar dacă nu cred în ilene cosânzene și în aurirea (ca termen primordial) culturii de către stat. Sunt adeptul pieței libere. Chiar și pe piața de carte.

Cartea trece cu greu Prutul

Literatura română din Basarabia ar fi putut intra pe piața cărții românești, fără poticnelile din anii ’90, dacă poeziile lui Grigore Vieru, apărute în perioada ceaușistă în colecția „Cele mai frumoase poezii“ și romanul Biserica Albă a lui Ion Druță, apărut imediat după decembrie 1989 în colecția „Biblioteca pentru toți“ într-un tiraj imens, ar fi avut altă percepție decât cea politică (Vieru a fost asociat mai degrabă cu Păunescu, iar Druță a fost privit cu suspiciuni că locuiește la Moscova, probabil, Bucureștii nu i-au iertat nici acel eseu al marginalului care învață centrul, transmis de la Europa Liberă în noiembrie 1989 ‒ „Cine a stins lumina în România?“). A fost un efort al scriitorilor basarabeni din generația 80 ca să se sincronizeze cu literatura română în anii ’90. Scriitorii români, indiferent de geografie și frontiere politice, de după 2000, au fost pe aceași câmpie literară.

În 35 de ani, noi (vorbesc de București și de Chișinău) n-am reușit, n-am vrut să facem o uniune a culturii după modelul uniunii cărbunelui și oțelului din anii ’50 din Europa occidentală. Nu cred că era o inițiativă romantică. Putea fi și încă poate fi realizată. Am preferat să vorbim mult despre unionism fără să facem pași mici, concreți. Am transformat un ideal în derizoriu. Iurie Roșca, agent FSB, era cel mai mare unionist. Acu îi avem pe alți vocali cu megafon împrumutat de la Kremlin.

Cu venirea PAS-ului la guvernare în Republica Moldova a fost o inițiativă, sprijinită inițial de București, ca un exemplar din cărțile tipărite în Republica Moldova să ajungă ca depozit legal la Biblioteca Națională a României și un exemplar din noutățile editoriale din România să intre ca depozit legal la Camera Națională a Cărții din Republica Moldova. Chișinăul a trecut legea prin Parlament. La București a rămas doar la nivel de inițiativă lansată o șuietă. Cred că din 2022 câte un exemplar din noutățile editoriale din Republica Moldova ajung la Biblioteca Națională din București, doar că nu pot intra ca depozit legal (nu avem legislație), intră ca donație (e alt regim de păstrare). Astăzi, literatura română nu are niciun centru în care să fie adunată toată cartea națională.

Cărțile editorilor români din Republica Moldova ies din vama română și intră în România cu TVA-ul achitat în avans, până la vânzarea cărților în librării. Până la 1 august 2025, au fost 5%, după, suntem cu 11% la sută. Am trecut și prin 9% la sută. Am rezistat. Sper să rezistăm. Plata în avans înseamnă că distribuitorul român nu va comanda 600 de exemplare dintr-o noutate editorială, ci 200 de exemplare. Ca să poată suporta, mai puțin dureros, avansul TVA. E firesc că atunci când ai mai puține exemplare, cărțile editurilor din Republica Moldova să ajungă în cantități mici în librării. Și atunci și plasarea pe rafturi se face altfel: un exemplar îl ascunzi undeva la raftul de la gleznă. Nu poți face vitrină cu el.

În Republica Moldova editorii au reușit să convingă politicul, încă din 1998, ca să scoată TVA la carte. Nu avem TVA zero, dar cartea e scutită de TVA. Cărțile editorilor români intră pe piața din RM fără mari probleme.

„Creșterea TVA, o ticăloșie: un câștig infinit mic/nul, obținut pe seama restrângerii accesului la carte“
Silviu Lupescu, Director general, Editura Polirom

1. Cred că s-au tăiat păduri întregi pentru hârtia consumată pe acest subiect și n-a folosit la nimic. La ce bun să mai sacrificăm alți copaci? Editurile s-au descurcat care cum a putut, după cum au fost vremurile și proptelele. Nimic notabil. Am rămas tot coada Europei la consumul de carte. Avem mai multe biblioteci școlare? Nu. Mai multe biblioteci în sate sau în orașe? Nu. S-au închis zeci de librării? Da.

Banii destinați achizițiilor pentru biblioteci au rămas la mila consiliilor locale, din puținul necheltuit la finele anului (Legea bibliotecilor, ca mai orice lege de la noi, a fost bună doar pentru a fi ignorată de „aleși“). Să mai amintesc de falimentele programate, cele „cu voie de la stăpânire“, ale unor specialiști în tras statul (și editurile) în piept? Sau de aceiași „specialiști“ aflați în culisele unei investigații prin care o afacere dubioasă de închiriat cărți a dus la hărțuirea și sancționarea unor edituri? S-au emis tichete de carte? Nu. A demisionat vreun ministru al Culturii în semn de protest că domeniul e subfinanțat (a se citi „nefinanțat“)? Nu. S-a mirat cineva că într-o librărie mai cu moț găsești operele lui Norman Manea în engleză, nu și în română, și că volumele multor autori autohtoni sunt pe sponci, dacă sunt?

Principala problemă cred că e consumul redus de carte și, de aici, tirajele modeste. La ea contribuie cei 50% analfabeți funcționali produși (totuși!) de un sistem școlar decrepit, universitățile aflate în picaj, familia, difuzarea deficitară, manelizarea mass-media, discreditarea intelectualilor, exilul masiv al tinerilor, nivelul de trai scăzut, cultura generală anemică, lipsa unui proiect cultural național și a interesului din partea factorului politic, furtul intelectual și pirateria devenite sport național, puhoiul de doctorate mediocre etc. Unde s-a mai văzut ca profesorii de liceu să instige elevii la proteste împotriva studierii cronicarilor sau a geometriei în spațiu? Sau ca un masterand la filologie să nu poată numi două-trei reviste de cultură? Dau o fundă cui poate sugera cum se pot rezolva atâtea probleme. Din păcate, nu cred că ar fi careva interesat să o facă. Și, la urma-urmei, să nu ne iluzionăm: nu se va mai citi ca în trecut, astăzi sunt numeroase alte mijloace de informare, recreere și divertisment. Editurile vor trebui să se adapteze, ceea ce, probabil, va însemna un pas înapoi din punct de vedere calitativ. Se publică multă maculatură în mai toată lumea. Între timp, noi, coada Europei, vom mai tăia păduri ca să dezbatem chestiunea sau, și mai bine, o vom muta pe TikTok. Că e mai șic!

2. Se știe că taxele crescute au un revers al medaliei: scad consumul. În cazul cărților, e vorba de mai mult decât o dublare (!) a cotei de TVA, în vreme ce în cele mai multe țări din UE cota e zero. E o schimbare de macaz bruscă și o decizie contrară politicii europene în domeniu! E și cinism: dat fiind volumul jenant al producției editoriale, „aportul“ (virtual) la buget ar fi de 3-4 milioane de euro, față de un buget gigantesc al parlamentului, de peste 150 de milioane de euro, sau față de subvențiile pentru partide, de circa 80 de milioane! O ticăloșie: un câștig infinit mic, aș zice nul, obținut pe seama restrângerii accesului la carte. Dar, cel mai grav, nu cota crescută de TVA e piedica, ci faptul că au crescut imens toate prețurile, atât prin impozite exorbitante, cât și prin inflația scăpată din hățuri.

Puterea de cumpărare s-a prăbușit, sărăcia este endemică și e greu de presupus că o familie cu 2-3 copii și salarii medii ar mai avea cum să cumpere cărți sau manuale (altele decât cele rufoase și jegoase, reciclate de ani și ani). Iar pentru edituri, creșterea a însemnat ceva chiar mai grav: crearea unor probleme serioase de cash-flow, deoarece la finele lunii vor trebui să vireze la buget sume de două ori mai mari pentru niște facturi pe care le vor încasa abia peste 3-4 luni. Toate împreună sunt o frână care va reduce producția editorială și, implicit, numărul titlurilor publicate. Într-un sector cu profitabilitate redusă și recuperare lentă, orice presiune duce la destabilizare. Probabil că autorii români vor fi și ei afectați, în condițiile în care suntem invadați de o literatură de consum de toate genurile, cu o valoare îndoielnică, tradusă uneori într-o limbă română calchiată și stâlcită. În fine, aș vrea să-i aud spunându-ne cum ne vom descurca pe acei „specialiști“ care ne dau lecții de marketing (unii în calitate de jurnaliști culturali, alții de cadre universitare) prezentându-ne cum stau lucrurile… în Franța (omițând realitatea tirajelor din Hexagon, costurile per exemplar reduse, proiectele finanțate, difuzarea la nivel național cu rabaturi decente, librăriile independente sprijinite de stat, cota zero de TVA, bibliotecile numeroase, mass-media culturale cu audiență etc.).

3. Satisfacțiile sunt greu de definit. Pentru un arhitect, satisfacție poate însemna un proiect rezidențial sau să „subtilizeze“ vreo 2 m² dintr-un apartament fără ca proprietarul să se prindă. Politicianul e împlinit, după caz, dacă servește comunitatea sau dacă se îmbuibă el și ai lui. Nu văd de ce lucrurile ar sta diferit într-o editură, ceea ce nu înseamnă că mulți dintre cei implicați nu au în comun dragostea pentru obiectul (mai recent poate fi un fișier) numit carte. Ce fel de carte, e alt subiect. Imediat după anii ’90 apăruse „fenomenul Sanda Brown“, cărți care se vindeau pe tarabe de către (să-i numim elegant) „buchiniști“.

Astăzi, literatura de consum a invadat buticurile din malluri (numite elegant „librării“), semn că „satisfacțiile“ în domeniu diferă după caz. Poți fi satisfăcut publicând Meditațiile lui Marcus Aurelius traduse din engleză. Piața de carte înghite multe, inclusiv traduceri cu Google sau cu IA. Să revin însă: colecțiile și proiectele importante, cum a fost traducerea Septuagintei sau a masivei Summa Theologica, să descoperi debutanți valoroși sau să impui voci noi în literatură, să ai șansa să publici corespondența inedită dintre Eminescu și Veronica Micle sau serii de autori cum sunt Camus, Norman Manea, Saramago, Hemingway, Gabriela Adameșteanu, Pamuk, Andrei Oișteanu, Culianu, N. Steinhardt, Philip Roth – iertare, dar nu-i pot numi pe toți –, toate îmi conferă, dacă nu satisfacții, măcar un sentiment de mulțumire interioară pentru ceea ce pompos aș numi „utilitate culturală“. Reversul medaliei îl reprezintă acele cărți (nu puține) în care cred, dar nu au succes. Aș spune, răspunzând întrebării, că pentru mine destinul editorului implică mai curând o stare de perpetuă nemulțumire, punctată când și când de scurte perioade de ceea ce s-ar putea numi „satisfacție“.

O mică acoladă biografică: întâmplarea a făcut ca de prin anul II de facultate să mă ocup de „bucătăria“ Opiniei studențești, nu doar de secretariat, ci și de tiparul revistei. Trăiam printre țăcănitul linotipului, zațuri și, îndeobște noaptea, bunul de tipar dat la plane. Mirosul de plumb, de cerneală tipografică, revista proaspăt fălțuită pe care o pipăiam, toate cred că au fost și ele un motiv pentru care, după 1990 – când visul relansării industriei electronice (și nu numai) românești s-a spulberat –, am revenit la „dragostea“ dintâi: tiparul și, ulterior, editura. În sine, acel prim Macintosh pe care rulam PageMaker era și o formă de a mă exprima, chiar dacă o făceam prin vocea autorilor publicați de o editură siluită – ca oricare alta – de constrângeri financiare.

Îmi place să cred că un editor e mai mult decât un „cobilițar de cărți“, cum îi eticheta arțăgos Paul Goma pe cei pe care prindea pică. În anii aceia de început, de elan afectiv, era o nevoie acută de cărți considerate anterior subversive și inaccesibile, cărți pe care azi unii le-ar eticheta, cu o sintagmă de sorginte antiglobalistă, drept „propagandă soroșistă“.

4. Nu pot vorbi în numele altor edituri. Dar eu nu mai am de multă vreme așteptări. Brambureala legislativă, birocrația, nepăsarea, „cultura de cumetrie“ (ca să folosesc citatul devenit celebru) și lipsa de profesionalism s-au accentuat treptat și oricând de poate întâmpla ca o editură să poată fi pusă pe butuci, așa cum s-a întâmplat cu ce a fost cândva Institutul Cultural Român.

De ce să susții un domeniu (recte cultura) din care nu e nimic de furat? Reversul medaliei este in-cultura cotidiană. Ce domină e lupta pentru ciolan, parțial scoasă la vedere atunci când e reflectată până la sațietate de posturile de radio și televiziune sau de social media. Ne-ar trebui, de pildă, mii de Emilia Șercan pentru a scoate la iveală mizeria numeroaselor plagiate, adică hoția flagrantă, și tot nu s-ar rezolva ceva. Generația mai tânără a înțeles că viețuim într-o „încremenire în proiect“, corupția și jaful organizat fiind sprijinite de cele mai dubioase complicități (de Justiție inclusiv), ceea ce explică de ce azi avem cel mai tragic exod din istoria României, proporțional egal cu al refugiaților din Venezuela.

Pierdem anual cam un sfert de milion de posibili cititori! Sunt cei sătui de un sistem politic clientelar dornic de îmbuibare, ai cărui guvernanți (în marea lor majoritate) sunt doar vârfurile vremelnice ale aisbergului. Așa cum văd eu lucrurile, cine se așteaptă la susținerea pieței de carte de către guvernanții zilei e mai curând un naiv.

„Avem nevoie să includem lectura într-o strategie națională coerentă“
Ana Lotts-Nicolau, Director general, Grupul Editorial Nemira

La fiecare nou început de an, tragem linie și analizăm anul precedent. Și adevărul e că, pentru majoritatea editurilor din România – și includ aici Grupul Editorial Nemira – și, îndrăznesc să spun, și pentru ceilalți jucători de pe piața de carte, 2025 a fost… probabil cel mai dificil an de la criza financiară din 2008-2009. Sigur că mulți ar fi tentați să afirme că măsurile economice, respectiv creșterea cotei TVA la carte (pe lângă cea generală) sunt responsabile pentru această situație, pentru că a scăzut considerabil puterea de cumpărare a românilor. Dar, la o privire mai atentă, vedem că avem de-a face, de fapt, cu o furtună perfectă care riscă să afecteze profund piața de carte și obiceiurile de lectură ale românilor.

Fenomene pe care le observăm deja de ani întregi – cum ar fi haosul în educație, migrația în masă, cât și schimbarea obiceiurilor de consum (mă refer, aici, mai ales la apetența crescută a cititorilor de astăzi pentru cărțile în limba engleză și la concurența constantă a lecturii cu alte forme de divertisment pentru timpul liber) –, corelate cu scumpirea cărților și cu considerabil mai puțini bani în buzunarul cititorilor vor duce la o compactare accelerată a pieței de carte în următorii ani.

Vă propun, însă, să le luăm pe rând. În ultimele două decenii, cea mai mare problemă a editurilor a fost și rămâne dimensiunea redusă a pieței de carte, precum și instabilitatea ei. Publicul-cititor este relativ limitat, dacă îl comparăm cu populația României, iar obiceiurile de lectură sunt profund inegale. Avem un nucleu format din cititori activi, fideli, care cumpără constat cărți și urmăresc aparițiile editoriale; pe lângă acest miez, avem segmente largi de populație pentru care lectura este ocazională – vorbim de literatură de larg consum, formată din cărți-bestseller și cărți care ajung să fie adaptate cinematografic – sau chiar absentă (conform Eurostat, știm că mai puțin de o treime din români au citit o carte în ultimul an). Și, cum spuneam deja, cartea concurează cu alte forme de divertisment rapide, adesea gratuite, pe când lectura cere mai multe resurse, timp, răbdare și o formare culturală care pare că dispare încet, încet. Oricât de mult ar investi editurile în programe de promovare a lecturii, aceste eforturi vor rămâne insuficiente în fața amplorii pe care o are această situație.

Și, din păcate, rămâne în continuare o misiune imposibilă pentru o mână de actori privați din sectorul cultural să rezolve o problemă atât de complexă precum stimularea lecturii și îmbunătățirea nivelului de educație național. Fără un aport major din partea statului – și mă refer aici mai ales la o campanie națională (bine făcută, nu simulacrele de până acum) de încurajare a lecturii –, starea industriei de carte și a obiceiurilor deja menționate vor continua să se degradeze. Nu cred că avem nevoie în primul rând de niște tichete sau bonuri culturale. Avem nevoie, pur și simplu, să includem lectura într-o strategie națională coerentă pe termen mediu și lung.

Pentru că formarea unui cititor nu începe la școală, ci acasă și la grădiniță. Statul ar trebui să încurajeze dotarea tuturor grădinițelor și școlilor primare cu biblioteci funcționale, cu fond de carte adecvat timpurilor, nu biblioteci formale, și să stimuleze apetitul pentru lectură și includerea acesteia într-o rutină zilnică, să nu fie doar o demonstrație festivă în momente-cheie sau în timpul unor serbări. Lectura cu voce tare, cercul/clubul de lectură și interacțiunea cu cartea ar trebui să fie integrate firesc în programul educațional al grădinițelor, de pildă.

Un alt element esențial pentru continuarea unui astfel de program ar fi formarea profesorilor și a educatorilor ca mediatori ai lecturii. Nu putem ignora rolul crucial pe care îl au cei care lucrează zilnic cu copiii și adolescenții. Așa că profesorii ar trebui să aibă acces la o formare continuă, gratuită, să le fie la îndemână titluri relevante, actuale, și să aibă libertatea de a adapta lecturile la clasă în funcție de interesele elevilor.

Impunerea rigidă a unor liste de lecturi, fără contextualizare și dialog, fără o apropiere de realitățile contemporane, va descuraja elevii să asocieze lectura cu un mod plăcut de a-și petrece timpul liber. Apoi, dacă vorbim de adolescenți, reamintesc că literatura trebuie conectată la realitatea lor, cărțile care le-ar fi recomandate ar trebui să aibă teme actuale, să fie scrise (și) de scriitori români contemporani, alături de scriitori clasici, pentru a le arăta, printre altele, și că literatura nu este un fenomen de muzeu. Cluburi de carte în școli, întâlniri cu autori în carne și oase, festivaluri literare dedicate tinerilor: toate acestea sunt doar câteva idei care ar putea ajuta la revitalizarea lecturii de plăcere în rândului tinerilor, dar și care ar putea îmbunătăți performanțele lor academice.

Un program național nu trebuie să uite bibliotecile publice, firește, ca spații culturale active, nu doar ca depozite de carte. În acest moment, fondurile alocate bibliotecilor sunt infime, iar fondul de carte este învechit, cum sugeram anterior, deși există mulți bibliotecari dedicați, care se încăpățânează cu îndârjire să își continue misiunea culturală pe care și-au asumat-o – și pentru care am toată aprecierea. Să nu scăpăm din vedere, însă, că bibliotecile pot deveni centre culturale de lectură, locuri de întâlnire și de dialog, dacă sunt susținute coerent și constant.

Deși nu am menționat decât câteva aspecte vitale ale unui astfel de program de promovare a lecturii la nivel național, sunt convinsă că și numai acestea ar putea fi eficiente, că ar conduce invariabil la dezvoltarea pieței de carte și la ieșirea României de pe ultimul loc din Europa în ceea ce privește consumul cultural. Dacă ar fi să cerem un singur lucru guvernanților, cred că acesta ar trebui să fie, deoarece este singura măsură care poate să genereze efecte sistemice pe termen mediu și lung.

În ultimul an, o altă temă spinoasă de discuție a fost creșterea TVA-ului la carte de la 5% la 11%, respectiv scumpirea cărților. Ce trebuie spus însă este că, pe lângă TVA-ul crescut, toate costurile unei edituri au crescut – hârtie, tipar, forța de muncă –, ca efect al inflației generale. Rezultatul este evident atunci când intrăm în librărie: mai puține noutăți la raft și prețuri mai mari. Realitatea editorială din spatele cifrelor este că, odată cu creșterea prețurilor și scăderea volumului de vânzare, marja de profit a editurilor este din ce în ce mai afectată. Diverse voci vor susține că cifrele de profit de la Ministerul Finanțelor arată că totuși editurile ar face profit – și încă unul substanțial –, dar oricine lucrează în industrie știe că aceste cifre nu reflectă realitatea, deoarece profitul este reinvestit constant în producție.

Așadar, vorbim despre profit scăzut și investiții scăzute – și îndelung chibzuite. Editorii sunt, la nivel structural, niște pariori profesioniști, care intuiesc (sau încearcă să o facă) gusturile și interesele cititorilor și pariază pe un titlu sau altul. În acest context, însă, vor fi mult mai presați să investească bugetul disponibil în titluri cu rezultat sigur, în cărți cu viteză de rotație crescută – mă refer la cărți comerciale, respectiv autori testați. Iar orice dezechilibru afectează direct planul editorial: tiraje mai mici, amânarea unor titluri cu potențial comercial redus, renunțarea la proiecte culturale valoroase, dar riscante din punct de vedere comercial.

Pe lângă modificările fiscale, cadrul legislativ învechit nu a ținut pasul cu dezvoltările tehnologice din ultimele două decenii. Mă refer, desigur, la piraterie, mai ales cea din mediul digital, care afectează grav veniturile editorilor și pe cele ale autorilor. Statul a ales să stea cu mâinile în sân cât timp editorii, mai ales prin eforturile Asociației Editorilor din România (AER), au acționat în justiție cât mai multe cazuri posibile, cu niște costuri și eforturi imense. În multe situații, ne-am lovit de legi incomplete, inclusiv directive europene netranspuse în legislație, în ciuda obligativității lor.

Soluțiile nu pot veni doar din partea editorilor. Ele presupun colaborare, investiții și o implicare reală a statului în educație culturală, pentru a crea cadru stabil favorabil pentru investiții și dezvoltare. Pe termen lung, cheia este formarea unui public tânăr care să vadă lectura ca pe o experiență personală relevantă, utilă și plăcută, nu ca pe o obligație.

În calitate de director general și proprietar al unei edituri de familie, aflate la a doua generație, privesc piața de carte cu un amestec de realism lucid și atașament personal. Editura nu a fost niciodată pentru mine doar o afacere, așa cum cred că ar putea spune mulți dintre editorii dedicați pe care îi cunosc.

Trăim printre cărți, manuscrise, corecturi și discuții despre tiraje și tipografi. Am crescut odată cu piața și am asistat la multe dintre transformările profunde prin care a trecut în ultimii 30 de ani. Existăm într-un sector dominat de incertitudine economică și subfinanțare cronică, în care gândul de a-ți construi planuri pe 10, 20 sau 30 de ani este unul utopic. În ciuda dificultăților, satisfacțiile meseriei de editor sunt profunde și reale. E un sentiment greu de descris momentul în care ții în mână o carte bine făcută, rodul muncii unei echipe întregi de profesioniști, și știi că o vei împărtăși apoi cu mii de cititori. Bucuria autorilor noștri atunci când își văd, pentru prima oară, cartea venită de la tipografie e prețioasă, iar mândria unei cărți traduse cu grijă, care creează punți între culturi, e inegalabilă.

Dar, mai presus de toate, relația pe care am construit-o cu cititorii noștri este una dintre cele mai rare recompense. Mesajele pe care le primim la târguri, discuțiile care se înfiripă la lansări, faptul că editura noastră este, pentru mulți, un reper de coerență și seriozitate editorială ne dau curaj și încredere să mergem mai departe. Este o mândrie discretă să știi că cititorii ți-au făcut loc în casa și în inimile lor. Să ducem mai departe o editură de familie, adaptând-o la nevoile actuale fără să-și piardă identitate și valorile, este o provocare constantă, dar și o bucurie rară.

„Dacă tot punem litere unele lângă altele“
Barna Nemethi, CEO, Curtea Veche Publishing

De câțiva ani buni, mă trezesc dimineața cu un ritual care n-a fost niciodată la modă și care, tocmai de aceea, mi se pare din ce în ce mai subversiv: deschid o carte. Nu un ecran, nu o notificare, nu un algoritm care-mi ghicește dorințele. Ci o carte, cu tot ce presupune ea: liniște, timp și atenție voluntară. Cu promisiunea că în următoarele două sute de pagini nimeni nu mă va întrerupe cu o reclamă. Încerc să citesc o jumătate de oră, reușesc cel puțin 15 minute.

De câțiva ani buni, conduc o editură și cunosc, cu precizia brutală a cifrelor din bilanț, ce înseamnă să publici cărți într-o țară care citește cel mai puțin din Uniunea Europeană. România: 29,5% din populație a deschis cel puțin o carte în ultimul an. Nu o bibliotecă întreagă. O singură carte. Unul din trei adulți. Restul s-au descurcat fără sau, mai exact, au crezut că se descurcă.

În Coreea de Sud, până în anii ’60, rata lecturii era comparabilă cu a noastră. Astăzi e una dintre cele mai literate societăți din lume. Diferența n-a făcut-o vreo minune culturală, a fost o decizie politică și civică susținută decenii la rând prin investiție masivă în biblioteci și în infrastructura cărții. Noi am ales, constant, invers.

Dificultățile unei edituri românești nu sunt spectaculoase. Nu explodează pe bursă, nu fac subiect de breaking news. Ele sunt cronice, tăcute și cumulative, ca o eroziune a solului pe care nu o vezi până când nu se surpă drumul.

Mai întâi, e vorba de o piață structural mică. 120 de milioane de euro în 2024, pentru un popor de aproape 19 milioane de locuitori. Cheltuim, în medie, între 5 și 7 euro pe an pe cărți, inclusiv manuale și cărți de bucate. E suma pe care un berlinez o lasă pe o cafea într-o după-amiază de sâmbătă. Cu acești bani, editorii trebuie să plătească autori, traducători, corectori, tipografi, distribuitori, librari și, dacă mai rămâne ceva, impozite. De obicei, nu mai rămâne.

Apoi, prețul hârtiei, al energiei, al logisticii: toate au crescut, iar în 2024, prețurile la cărți au urcat cu peste 7%. Editorii nu s-au îmbogățit. Pur și simplu au transferat, cu jenă și cu regret, o parte din presiunea costurilor către cititor. Iar cititorul, la rândul lui, a făcut un calcul simplu: când bugetul e strâmt, cartea e prima care cade din coș. Nu e vina lui. E vina unui sistem care tratează cultura scrisă ca pe un lux, nu ca pe o necesitate.

Ca o ironie a sorții, statul nu doar că nu ajută; uneori, lovește. În 2024, Consiliul Concurenței a amendat cu 1,2 milioane de euro mai multe edituri și pe Asociația Editorilor din România, pentru că au încercat să-și apere drepturile de proprietate intelectuală în fața unui model de afaceri care eluda plata drepturilor de autor. Altfel spus: industria a fost pedepsită pentru că s-a apărat. Este un paradox pe care numai birocrația românească îl poate genera cu atâta naturalețe.

În acest peisaj deja fragil, a venit creșterea TVA de la 5% la 11%, în august 2025. S-a vorbit mult despre TVA mărit la carte, în cifre și în indignări. Dar aș vrea să spun ceva ce cifrele nu surprind: această creștere n-a fost doar o lovitură fiscală. A fost un mesaj. Un mesaj al statului către întreaga industrie culturală: voi nu contați! Într-o Europă în care Spania taxează cartea cu 4%, Franța cu 5,5%, iar Irlanda aplică TVA zero, România a ales să se alinieze Danemarcei. Doar că Danemarca are o rată a lecturii de peste 80% și o infrastructură culturală de invidiat. Noi nu avem nici una, nici alta.

Repercusiunile au fost imediate: vânzări în scădere cu două cifre și falimentul tăcut al micilor edituri care nu mai pot susține un tiraj sub o mie de exemplare. Dar repercusiunea cea mai gravă consider că e chiar autocenzura editorială. Când fiecare titlu devine un pariu cu insolvența, editorii aleg doar pariurile sigure. Dispare cartea curajoasă, dispare debutul literar românesc, dispare traducerea acelui roman magnific dar dificil pe care doar trei mii de oameni l-ar citi, dar care ar schimba ceva în felul în care ne gândim la noi înșine. Bibliodiversitatea, acest cuvânt pe care puțini îl cunosc, moare încet, nu de moarte naturală, ci de subnutriție fiscală.

Intuiție comercială și convingere culturală

Există o percepție leneșă despre editori: că sunt oameni de afaceri care vând hârtie tipărită. Realitatea e totuși alta. Editorul e cel care decide că un debut literar merită tipărit, deși va vinde 800 de exemplare. E cel care finanțează o traducere din coreeană sau islandeză pe care niciun grant nu o acoperă. E cel care ține în viață o colecție de filosofie sau de poezie, știind că pierderile de acolo sunt subvenționate, în fapt, de bestsellerurile de pe celălalt raft.

André Schiffrin, legendarul editor de la Pantheon Books, spunea că publicarea de carte e singurul business în care produsul e diferit de fiecare dată. Nu faci o mie de variații ale aceluiași scaun. Faci, de fiecare dată, un obiect unic, cu un public pe care trebuie să-l descoperi sau, uneori, să-l construiești de la zero. E o meserie care cere intuiție comercială și convingere culturală în proporții egale.

Și mai e un lucru pe care îl spun rar, dar care devine tot mai relevant: tot ce antrenează astăzi modelele de inteligență artificială, tot ce alimentează algoritmii pe care societatea pare să-i prefere cărților, provine, în proporție covârșitoare, din cărți. Din texte scrise, editate, verificate, publicate. Fără deceniile de muncă editorială acumulată, fără corpus, AI-ul ar fi o mașinărie de generat zgomot. Ironia e că tocmai industria care a creat baza de cunoștințe a erei digitale e tratată de acea eră ca un reziduu analog.

Investiție în infrastructura gândirii

Ceea ce așteptăm de la guvernanți nu e caritate. Nu cerem subvenții pentru un hobby al elitelor. Cerem investiție în infrastructura gândirii.

Legea Bibliotecilor, adoptată în 2002, prevede finanțarea achizițiilor de carte nouă pentru bibliotecile publice. În 2024, bugetul alocat a fost de 3 milioane de lei, adică 600.000 de euro, pentru peste 8.000 de biblioteci. Faceți aritmetica: mai puțin de 70 de euro per bibliotecă, pe an. Cu această sumă, o bibliotecă poate cumpăra 10 sau 15 cărți noi. Restul, cărțile de pe rafturile din anii ’90, îngălbenite și irelevante, rămân singura ofertă pentru milioane de români din mediul rural care n-au librărie în raza a cincizeci de kilometri.

Între timp, din 1990 până azi, peste 8.300 de biblioteci au dispărut din România. Nu au ars. Au fost lăsate să moară, de foame, de indiferență, de lipsa unui bibliotecar care să le încuie sau să le descuie.

Ceea ce cerem e simplu, concret și fezabil: respectarea legii existente; un program național de lectură finanțat cu fonduri europene, nu cu monede aruncate de la balcon; și o cotă de TVA care să recunoască ceea ce orice stat civilizat a înțeles demult, că o carte nu e o marfă, ci un instrument de construcție socială, la fel de esențial ca un drum, o școală sau un spital.

Rostul cărții în lumea digitalizată

Dar dincolo de revendicări, există o întrebare mai profundă, și MATCA e poate singurul loc în care are sens s-o pun: ce rol mai are cartea într-o lume care se digitalizează cu viteza luminii?

Răspunsul meu, și nu e unul confortabil, e că rolul cărții nu scade. Dimpotrivă. Cu cât lumea devine mai rapidă, mai fragmentată, mai algoritmică, cu atât cartea devine mai necesară. Nu pentru informație, că informația e gratuită și infinită. Ci pentru ceva ce niciun motor de căutare și niciun model de limbaj nu poate oferi: experiența gândirii așezate, continue, nedirijate.

O carte bună te obligă să stai. Să nu dai scroll. Să nu treci mai departe. Să locuiești în mintea altcuiva timp de zile întregi, fără scurtături și fără algoritm care să-ți sugereze ce să simți în continuare. Într-o epocă în care atenția a devenit cea mai rară și mai disputată resursă umană, cartea e ultimul spațiu necolonizat de publicitate și manipulare.

Editorii nu sunt paznicii acestui spațiu. Ar fi o pretenție prea mare. Sunt, mai degrabă, meșterii care îl întrețin. Meseria vine cu facturi și termene de tipar, nu cu glorie.

Să gândești singur, fără să fii singur

Scriu aceste rânduri în primăvara anului 2026. Am ajuns cumva până aici, cu cărți noi, cu autori care și-au pus anii între coperte, cu librari care vor explica, din nou, de ce merită să dai 60 de lei pe o carte într-o lume în care conținutul pare gratuit.

Nu știu dacă piața va crește sau va scădea. Nu știu dacă guvernul va descoperi că bibliotecile nu sunt un moft. Nu știu dacă vom mai avea, peste zece ani, edituri independente sau doar câțiva giganți care publică exclusiv ce vinde.

Dar cărțile au supraviețuit Inchiziției, cenzurii, televiziunii și internetului. Au supraviețuit pentru că oferă ceva ce nicio altă tehnologie nu reușește: un spațiu în care gândești singur, fără să fii singur. Asta nu dispare. Se transformă, se adaptează, dar nu dispare. Iar noi vom continua să publicăm, cu aceeași încăpățânare liniștită cu care, de secole, tipografii au pus litere unele lângă altele, crezând că asta contează. Pentru că, de fiecare dată, a contat.

„Furtună de presiuni economice și culturale“
Adriana Nica, Director de comunicare, Editura Corint

Peisajul editorial contemporan oferă o realitate paradoxală. Deși cărțile rămân repere culturale, iar accesul la cultură este mai facil decât oricând, editurile se confruntă cu provocări fără precedent, care amenință modelele lor tradiționale de funcționare. În același timp, industria continuă să ofere satisfacții substanțiale și contribuții culturale care ar justifica un sprijin constant din partea statului, sprijin care din păcate încă nu există.

Editurile navighează astăzi într-o furtună de presiuni economice și culturale. Pe de-o parte există lupta pentru atenție, cărțile concurând cu social media, podcasturi, servicii de streaming și cu un flux nesfârșit de conținut gratuit, iar pe de altă parte, avem fragilitatea economică a întregului lanț necesar pentru ca o carte să devină realitate. Creșterea costurilor pe tot lanțul (achiziție de drepturi, traducere, redactare, tipar, promovare și distribuție) duce la creșterea prețului final al cărții și implicit la scăderea vânzărilor.

Predictibilitatea, de fapt lipsa acestei predictibilități în industria de carte, se vede prin tiraje mici, închiderea librăriilor independente și lupta de supraviețuire a lanțurilor de librării care devin buticuri cu obiecte și cărți.

Nevoia publicului de a avea constant ceva nou, de a descoperi noi voci, noi stiluri, mereu ceva nou și mai nou, iar nou presupune investiții consistente cu randament incert. Editura este obligată să mențină un echilibru fragil între valoarea literară și viabilitatea comercială, tensiune ce duce la creșterea bugetelor de marketing, dar pune presiune și pe autorii care se întreabă tot mai des dacă efortul de a cerceta și scrie o carte merită.

Cum le putem rezolva? Soluția nu este doar în curtea editurilor, cum se spune. Construirea de comunități se conturează drept una dintre cele mai promițătoare direcții pentru sustenabilitate. Dar comunitatea de cititori (poate) crește prin programe naționale susținute de stat, prin implicarea familiei și a societății ca întreg. Este dificil să convingi generații de tineri să depună efort pentru a citi și a înțelege când realitatea le arată că la vârfurile ei au ajuns oameni al căror univers lexical nu depășește bariera celor 300 de cuvinte uzual-funcționale.

Povara TVA este o eroare de politică publică cu efecte reale. Majorările recente ale TVA aplicate cărților reprezintă un eșec de politică publică ce afectează disproporționat editurile. Spre deosebire de majoritatea bunurilor de consum, cărțile au o funcție culturală și educațională distinctă. Ele sunt simultan produse comerciale și vehicule ale cunoașterii, artei și discursului democratic. Tratarea lor ca simple mărfuri, prin cote standard de TVA, ignoră valoarea lor socială.

Pentru edituri, creșterea TVA înseamnă o alegere dură: absorbirea costului, cu reducerea profiturilor deja fragile, sau transferarea lui către consumatori, cu riscul de a face cărțile inaccesibile pentru diverse categorii de cititori. Ambele variante dăunează industriei. Profituri mai mici înseamnă mai puțini bani pentru autori, bugete de producție reduse și mai puține riscuri asumate pentru lucrări dificile sau neconvenționale. Prețurile mai mari ridică bariere în calea lecturii și a educației, mai ales pentru studenți, cititori cu venituri reduse și familii.

Efectele se propagă în întregul ecosistem. Bibliotecile, deja constrânse bugetar, pot achiziționa mai puține titluri. Școlile întâmpină dificultăți în menținerea programelor de lectură. Piața de carte second-hand se extinde, pe măsură ce cititorii amână achizițiile de titluri noi. Se creează un cerc vicios în care scăderea vânzărilor de carte nouă limitează capacitatea editurilor de a investi în viitor.

Satisfacțiile care susțin vocația editorială vin din impactul cultural. În pofida acestor provocări, activitatea editorială rămâne una dintre cele mai împlinitoare profesii culturale. Privilegiul de a descoperi voci noi și de a le aduce către cititori oferă o satisfacție aparte. Momentul în care un editor recunoaște valoarea unui manuscris, când echipa de marketing conectează o carte cu publicul potrivit, când cariera unui autor prinde contur ‒ toate acestea justifică existența industriei dincolo de calculele economice. Editurile sunt păstrătoarele memoriei culturale și actori influenți ai progresului intelectual. Ele conservă perspective minoritare, contestă narațiuni dominante și creează spațiu pentru conversații dificile.

Istoria ne-a demonstrat-o repetat: este nevoie de o singură carte curajoasă pentru a reseta discursul public, pentru a aprinde scânteia unei mișcări sociale sau, la nivel individual, pentru a salva un cititor izolat prin puterea solidarității de idei. Fără acești intermediari între viziunea brută a creatorului și ochii publicului, transformările profunde ale societății ar rămâne blocate în sertare. Editurile sunt cele care transformă actul solitar al scrierii într-o forță colectivă, capabilă să schimbe mentalități.

Sprijinul guvernamental este esențial, nu opțional. Editurile au o așteptare legitimă: autoritățile să recunoască rolul cărților drept infrastructură culturală esențială, demnă de un sprijin țintit. Eliminarea TVA la carte reprezintă cea mai evidentă și eficientă intervenție. Numeroase țări, ce aplică TVA zero sau foarte mic la carte, au luat această măsură pentru că nu le afectează decisiv bugetele publice, ci le aduce beneficii măsurabile în alfabetizare, educație și vitalitate culturală. Dincolo de fiscalitate, sprijinul direct pentru traduceri, festivaluri literare și programe de promovare a lecturii extinde impactul editurilor și servește interesul public.

Cadrul de reglementare contează enorm. Politicile de concurență care limitează practicile monopoliste protejează diversitatea editurilor și librăriilor independente. Aplicarea drepturilor de autor în era digitală presupune angajament și resurse guvernamentale pe care editurile individuale nu le pot asigura singure.

Argumentul pentru acest sprijin nu vine din reflexe nostalgic-etatiste, ci din recunoașterea faptului că ecosisteme editoriale sănătoase generează valoare publică ce depășește cu mult amprenta lor economică modestă. Ele educă cetățeni, documentează istorii și susțin discursul democratic. Editura Corint nu cere ajutoare necondiționate, ci politici care să recunoască aceste contribuții și să evite tratarea cărții drept un simplu bun impozabil.

Industria editorială se află la o răscruce, confruntându-se cu întrebări existențiale reale. Supraviețuirea și dezvoltarea ei depind de inovația internă și de sprijinul guvernanților dispuși să accepte că viața intelectuală a unei societăți nu poate fi lăsată exclusiv în seama forțelor pieței (care, de regulă, se polarizează, ori polarizarea este un fenomen în general periculos).

De asemenea, este nevoie de dialog. Deciziile fiscale sau legislative care afectează cartea sunt luate adesea fără consultarea celor care lucrează în domeniu. O piață de carte sănătoasă se construiește prin coerență, predictibilitate și respect pentru muncă intelectuală.

„Suntem campioni europeni în taxarea cărților“
Dan Pleșa, Director executiv, Editura Vellant

1. Cu riscul de a părea plictisitor, aș începe răspunsul cu un preambul. Piața cărții, unde editurile sunt un pilon important, face parte dintre industriile creative. Se vorbește foarte puțin despre industriile creative în spațiul public, deși aportul lor la economie este semnificativ, circa 7,2% din PIB. Ca să vă faceți idee, agricultura este la ora actuală circa 4.5% din PIB. Iar problemele editurilor pot fi împărțite, în mare, în trei: problemele specifice profesiei, problemele industriei din care face parte și problemele societății românești.

Între problemele specifice editurilor aș putea enumera: concurența acerbă – piața de carte este una dintre cele mai libere și liberalizate piețe din România, extrem de racordată la piața internațională, astăzi un bestseller internațional se traduce în mai puțin de un an –, impactul tehnologic al noilor media, provocarea de a discerne între valoarea culturală și potențialul succes de vânzări, anticiparea temelor și intereselor publicului cititor. Acestea ar putea fi câteva dintre dificultățile specifice industriei. Și aș adăuga că cine se plânge de ele ar trebui să-și schimbe serviciul.

Lucrurile devin însă mai grave atunci când vorbim despre problemele și dificultățile cu care se confruntă industriile creative. Chiar dacă sunt diferențe punctuale între industria muzicală, cinematografică sau editorială există și câteva coordonate comune: lipsa de interes a autorităților, subfinanțarea cronică și lipsită (nu de suflet) de minte, haosul legislativ, lipsa oricărei strategii. De exemplu, făceam comparația cu aportul la PIB al agriculturii. Și dacă ne uităm la subvențiile din acest domeniu și subvențiile în cultură (de fapt, anemia lor), vom înțelege imediat cât de vitregite sunt industriile creative și cât de puțin băgate în seamă sunt, mai ales ținând cont de importanța lor și în societate, dar și în economie. Apropo de haosul legislativ, au fost discuții despre o lege a cărții, în care industria a încercat să găsească la guvernanți o deschidere către un cadru legislativ care să sprijine piața și a obținut doar promisiuni și amânări. Există o lege a cărții, bâlbâită și caducă, eu nu știu să se fi abrogat, din 1994, în care, printre altele, se spune că librăriile au dreptul să plătească jumătate din cuantumul chiriei și autoritățile au obligația să ofere spații comerciale în aceste condiții financiare. Sigur, legea era scrisă într-un moment în care toate spațiile comerciale erau în proprietatea statului, și eu nu știu să-și fi arătat roadele. Dar până și în acei turbulenți ani exista cât de cât un semn de sprijin al puterii către vitregita cultură. Și mi-am adus aminte, ironic, de acest articol de lege anul trecut, un an în care încă niște librării s-au închis.

Și cel mai grav, editurile se confruntă cu problemele societății românești. În zona economică eterna instabilitate financiară, inflația și creșterea prețurilor la utilități, creșterea taxelor. Fundamental însă, problemele cele mai tragice sunt deprecierea continuă a interesului cultural, deprofesionalizarea, eșecul educațional care „formează“ un public incapabil să mai consume produse culturale și care cu greu va putea fi reintrodus într-un spațiu social și cultural. Nu cred că exagerez, dar, în acest moment, autorii, editurile și librăriile sunt spartanii aceia care se încăpățânează să nu abandoneze lupta: nu vine nimeni în ajutorul lor încă, dar se străduie să nu lase să fie străpunsă trecătoarea. Și dușmanii nu sunt perșii, sunt o treime extrem de periculoasă și distructivă „nu mai citim“, „nu mai învățăm“ și „nu ne mai imaginăm nimc“.

2. Când vine vorba de creșterea TVA-ului la carte sunt extrem de indignat. Nici măcar nu trebuia să deschizi o carte ca să vezi care sunt consecințele unei astfel de decizii. Era de-ajuns să te uiți puțin în urmă, pentru că în 2009 s-a întâmplat la fel, a crescut TVA-ul la carte de la 5 la 9% (atunci au fost puțin mai mărinimoși). Iar căderea pieței (sigur, nu neg că și criza a avut un cuvânt de spus) a fost îngrozitoare: insolvențe și blocaje financiare, iar TVA-ul colectat a fost departe de cel estimat. Da, asta s-a întâmplat mai alaltăieri, doar să fi fost întrebați cei din industrie, care aproape toți au trăit acele momente, și ai fi obținut o prețioasă consultanță. A, și certitudinea că oamenii care iau astfel de decizii nu trăiesc și nu au nicio treabă cu lumea noastră, sunt de pe altă planetă.

Nu-mi plac cifrele, dar de furie m-am apucat să fac calcule, niște calcule pe care doar le rezum aici, nu le desfășor ca să nu pară o oră de algebră. La o estimare a pieței de carte de circa 120 milioane de euro, creșterea de la 5 la 11% a TVA-ului ar fi trebui să adauge la bugetul statului un plus de 7 milioane și ceva de euro. Ura, un ban în plus, ce măsură bună! Da, dar asta dacă piața rămâne la fel. Acum mai puțin de douăzeci de ani căderea pieței a fost de circa 40%. Și aici încep calculele pe care doar le punctez: la o cădere a pieței de circa 25% încă mai ai un milion și ceva în plus încasați. Asta dacă te uiți doar la banii pe care-i încasezi din TVA. Dar o cădere a pieței duce după sine la concedieri, nimeni nu-și mai permite la fel de mulți angajați după ce pierde 25% din încasări. Calculate doar la salariul mediu pe economie, taxele pe muncă pentru 120-130 de angajați, taxe care nu se mai încasează, sunt acel milion și ceva. Rezumând, ai mărit TVA-ul, câștigi aceiași bani ca înainte de a crește taxa, nimic în plus, dar mai ai și 120-130 de șomeri. Dacă le plătești ajutorul de șomaj, că nu au reușit să se angajeze, deja s-a intrat pe minus. Și da, sunt calcule grosiere, nu vorbesc de proiecte blocate pe orizontală, de faptul că se pare că rata de disponibilizare în industria editorială e mai mare de 120 de oameni. Iar la 6 luni de la creșterea TVA-ului se pare că piața a căzut cu circa 30%.

Iar cel mai grav este că nu se pierd numai bani! Cartea a devenit, prin taxe și efectele pe lanțul economic, un produs mult mai scump. Deja a devenit un produs de lux. Cu prețuri mai mari, cu o piață în scădere, e evident pentru oricine că sunt mult mai puține cărți care se cumpără. Nu puțin mai puține, ci semnificativ de mult mai puține. Cu o creștere de preț datorată TVA-ului, cu o piață în scădere de 30%, numărul de cărți vândute nu este cu 30% mai mic, ci poate să se apropie de o reducere la jumătate a numărului cărților vândute. Reducând la absurd: dacă o carte ar fi o idee nouă, o idee care circulă în societatea noastră și ne îmbogățește și ne face să fim mai performanți și competitivi, e ca și cum dintr-o dată avem parte doar de jumătate dintre ideile noi. Cartea nu e numai învățătură și cultură, poate fi și escapism, distracție, emoție, visare. Am pierdut și jumătate dintre emoțiile noastre.

3. Când e vorba despre o carte, mai ales la început, sunt două personaje care cred în destinul ei. Primul este autorul (am putea adăuga un palier cu mama sau partenerul autorului) și editorul. Cumva, editorul este o copie palidă și translucidă a autorului; toate bucuriile autorului sunt perpetuate de către editor și au un singur numitor comun: succesul cărții. Investiția autorului într-o carte nu poate fi egalată de un editor, dar este un plan unde editorul pune la fel de mult la bătaie, nu de multe ori chiar mai mult decât autorul: speranța în succesul cărții. Există și un avantaj al editorului, în detrimentul autorului. Autorul dedică mult, extrem de mult timp scrierii unei cărți, de multe ori ani întregi. Prin natura meseriei, editorul petrece doar niște zile, săptămâni. Astfel editorul nu-și pune toate ouăle într-un singur coș. Și bucuria succesului poate fi multiplicată mult mai ușor. Se bucură pentru succesul mult mai multor cărți.

Cum un autor se fâstâcește și se simte măgulit când cineva îi spune că l-a citit și i-a plăcut, la fel un editor se simte bine atunci când cineva, într-o conversație, amintește o carte sau un autor care i-a plăcut, l-a impresionat, eventual mai spune un citat sau o impresie pozitivă, și editorul zice „a, cartea asta a apărut la editura unde eu lucrez și am redactat-o“. Și această bucurie, a participării la un succes, se resimte indiferent de poziția și atribuțiile pe care le are cel din editură, că lucrează în vânzări, la contabilitate sau în depozit. Pentru un editor o mare satisfacție, de exemplu, este să meargă într-o vizită și să vadă în bibliotecă cât mai multe cărți cu sigla editurii sale.

4. Sigur că da, și foarte justificată această așteptare pentru că sunt o grămadă de lucruri pe care guvernanții le pot face foarte simplu, multe dintre ele nici măcar nu presupun bani, ci, într-o primă etapă, doar o corectă redistribuire a puținelor resurse. Dincolo de imediata revenire la un TVA mic la carte, acum suntem campioni europeni în taxarea cărților, Europa e un loc de unde se pot importa modele sustenabile care sprijină piața cărții. Modul în care sunt ajutate în Franța librăriile independente, lecturile publice din spațiul nordic, implicarea autorităților locale în finanțarea de premii literare și festivaluri literare de mai mică sau mai mare anvergură sunt câteva dintre elementele contemporane de succes într-o piață culturală și editorială europeană.

Dar dincolo de o listă, care ar putea fi lungă, de idei punctuale, cred că ar fi două mentalități care ar trebui reconfigurate și care, dacă într-adevăr ar fi asumate, ar duce la un cu totul alt comportament din partea guvernanților.

Cred că ar trebui să se conștientizeze legătura simbiotică dintre educație și cultură. Iar când vorbesc despre cultură în educație, cartea are un impact mult mai mare în procesul de educație decât alte forme de cultură. Dincolo de investirea în educație și reformarea ei, în același timp cred că industria editorială ar putea fi implicată în procesul de învățământ ca o formă de educație alternativă prin stabilirea unor activități comune și complementare: de la întâlniri ale autorilor cu cititorii, cluburi de carte până la resuscitarea ideii de bibliotecă școlară.

Trăim într-o țară cu un stat destul de autoritar și paternalist. Iar o să-l fac pe contabilul, deși nu îmi place, ca să-mi susțin afirmația. Din banii pe care îi câștigă orice român onest și obișnuit, statul își ia partea leului din leul câștigat cu sudoarea frunții. Calcule grosiere: din banii munciți se duc circa 47% la stat pe impozite și cas-uri, din ce mai rămâne aproape orice cumperi are TVA, deci mai zboară aproximativ 20%, se fac 67%. Dacă ai aroganța să mergi cu mașina personală, să bei sucuri carbogazoase sau alcool, mai plătești accize, dincolo de un impozit sau câte o taxă ici și colo. Cum ar veni, din zece lei pentru care tu muncești, Statul îți ia șapte, tu cheltui doar trei lei. Nu spun nici că e rău, nici că e bine, spun doar că ăsta este sistemul. Nu, nu e furt din buzunarul cetățeanului. Justificarea acestui sistem e simplă: statul nu are încredere în tine. Știe că ai nevoie de mai multe, cum ar fi și educație și cultură, iar pactul social este următorul: eu cred că tu, cetățene, te lași sedus de prostii și cheltui tot la mall, așa că îți iau eu banii din buzunar și ți-i dau înapoi făcând pentru tine și educație gratis și șosele, dar și cultură. „Nu-ți las prea mulți bani în buzunar, dar de cărți și de filme nu vei duce lipsă.“

Și cred că această mentalitate ar trebui schimbată, începând cu publicul, cu cei din industria culturală și până la factori de decizie. Când este de vorba de finanțarea culturii, nu vorbim de o pomană, nu stă nimeni cu mâna întinsă, vorbim despre cineva care ne-a promis că ne ține el puțin banii, până ne dumirim de ce avem nevoie, și acum se codește să ni-i dea înapoi.

„Publishing-ul este doar un hobby periculos“
Costel Postolache, Director general, Editura Integral

1. Sunt două categorii de probleme: unele globale, celelalte locale.

Probleme globale:

Scăderea interesului pentru cultura scrisă și deplasarea acestuia către cultura audio-vizuală;
Deculturalizarea generațiilor tinere din cauza schimbării modelelor de educație;
Escaladarea culturii consumeriste în detrimentul celei autentice;
Pierderea valorilor etice, a respectului față de adevăr, cultură și educație, și înlocuirea lor cu o lume a non-valorilor, a fake-valorilor;
Democratizarea producției în noua paradigmă autorul care este și editor și distribuitor a dus la schimbarea modelului de publishing și la fragmentarea producției de carte până la limita la care aceasta nu mai este sustenabilă;

Toate acestea sunt schimbări profunde și, în mare măsură, ireversibile.

Probleme locale:

Toate cele de mai sus, dar puternic accentuate de:

Inconsistența și incoerența, uneori chiar absența, politicilor naționale de susținere a educației, culturii și, nu în ultimul rând, a culturii scrise;
Dispariția, subminarea sau eliminarea modelelor culturale și a celor morale;
Manelizarea culturii la toate nivelele, de la cel guvernamental până la cel al utilizatorului final;
Pierderea creditului și prestigiului cuvântului scris, al cărții și al media, a creatorului și artistului, prin demonetizarea în social media;
Climatul de violență în media, propagarea unor modele false, ale căror valori sunt violența, non-cultura, non-educația, în special în media audio-vizuală.
Aberațiile și improvizațiile economice, lipsa de viziune și de leadership, atât în conducerea domeniului cultural, cât și a celui macro-economic;
Prezența în funcțiile de maximă responsabilitate politică și expunere publică a unor persoane cu un profil educațional și profesional derizoriu, reprezentând clientela politică, determinând deterioarea încrederii publicului în valorile etice și culturale.

Cartea și piața de carte sunt victime colaterale ale unor procese pe termen lung și, din acest motiv, soluțiile nu pot fi pe termen scurt. Este nevoie de schimbări structurale, pe care societatea românească nu poate, nu vrea și nu este interesată să le susțină.

2. Consecințele sunt știute de toată lumea: editori, librari, cititori, chiar și de autori;

Prețurile au crescut, vânzările au scăzut semnificativ;
Cei mai afectați sunt editorii mici și mijlocii;
Cei mari vor reuși să supraviețuiască, mai ales atunci când unii dintre ei susțin o creștere economică de 349% într-un an de maximă criză pentru industria editorială.
De multă vreme, publishing-ul de carte este doar o sursă de satisfacții personale, uneori profesionale și, foarte rar, economice.

3. De multă vreme, publishing-ul de carte este doar o sursă de satisfacții personale, uneori profesionale și, foarte rar, economice.

Pentru cei mai mulți dintre editori, publishing-ul este doar un hobby periculos, rezultatul unei adicții/dependențe de care nu se pot elibera.

4. Guvernanții români nu se pricep să rezolve probleme mult mai simple și, cu siguranță, mai arzătoare; intervenția statului, dorită de mulți nostalgici, chiar dintre editori, ar fi un pas înapoi, atât pentru industrie, cât și pentru democrație. Au existat tendințe de renaționalizare a industriei editoriale (producția de manuale școlare), dar, din fericire, au fost abandonate din cauza rezultatelor dezastroase.

Modelele pseudo-socialiste de administrare/controlare de către stat a producției și vânzării de carte funcționează în câteva state din UE. Dar, în acele state, statul și dă, nu numai cere. Ceea ce nu este și nu va fi cazul în România. Sunt un partizan al libertății în toate domeniile, inclusiv în cel economic. Dacă este să mor, prefer să o fac pe mâna mea, nu cu ajutorul statului.

„Fragilitatea pieței de carte din România“
Matei Sâmihăian, Departamentul Comunicare și marketing, Grupul Editorial ART

Dacă ar fi să alegem un reper temporal care a afectat major piața de carte din România, am putea spune că, de la pandemia de Covid încoace, industria editorială trece printr-o perioadă complicată: costurile au tot crescut, comportamentul de consum s-a schimbat rapid, iar presiunea asupra prețului a devenit din ce în ce mai mare. Pentru edituri, asta înseamnă menținerea unui echilibru fragil între calitatea editorială, supraviețuirea financiară și nevoia de a ajunge la cititori într-un mediu dominat de promoții și platforme online.

Costurile de producție și impactul fiscal

Măsura fiscală de majorare a TVA-ului de la 5% la 11%, aplicată pe 1 august 2025, este o povară suplimentară, care se adaugă peste costurile deja mărite de producție, de la prețul hârtiei, la transport, tipar și depozitare. Cu toate acestea, se încearcă o menținere competitivă a prețului final al cărții, pentru a nu-i îndepărta pe cititori de lectură și achiziții noi. (Drept exemplu, prețul volumului Fahrenheit 451, de Ray Bradbury, a crescut cu aproape 29%, în intervalul 2020 – 2025, de la 38 lei, la 49 lei. Ceea ce reprezintă, totuși, una dintre cele mai mici creșteri procentuale la nivel european.) Cumulul acestor costuri afectează deciziile editoriale curajoase, selecția titlurilor fiind limitată la autori deja consacrați sau titluri cu priză la public, care nu prezintă un risc ridicat. Aceste aspecte îi afectează cel mai mult pe autorii români, în special pe cei debutanți.

Desigur, multe titluri din portofoliul Grupului Editorial Art conțin elemente de magie, dar încă nu am descoperit acea formulă care să vaporizeze costurile pentru logistica esențială: transportul, depozitarea și gestionarea retururilor. Tehnologiile avansate din cărțile noastre science fiction nu ne-au ajutat încă să depășim cheltuielile pentru comisioanele și bugetele de promovare pentru marketplace-uri, care scad și ele marja de profit. Soluțiile realiste identificate până în acest moment sunt vânzările directe (magazine proprii, newslettere, comunități).

Distribuție, online și dependența de discount

Numărul de librării fizice din România este în scădere continuă, afectate fiind, în principal, librăriile independente, dar nici marile lanțuri nu sunt exceptate de la insolvență. Numărul acestora, în jur de 200-250 (news.ro) la nivel național, nu reușește să acopere o distribuție echilibrată pe întreg teritoriul țării. Țări cu populație mai mică decât România, dar cu o putere de cumpărare similară, prezintă un număr de librării mai mare și un mix sănătos de librării independente și lanțuri de librării. Dispariția librăriilor supune piața unei dictaturi a discountului, iar cititorii cumpără mai mult sub impulsul reducerilor mari și a ofertelor de transport gratuit. Chiar dacă ofertele promoționale ajută pe termen scurt vânzările, ele distorsionează percepția valorii reale a unei cărți, transformând piața într-un safari virtual în care cititorii „vânează“ promoțiile.

Cititorii și competiția pentru atenție

O altă provocare pentru edituri ține de economia atenției, unde cartea concurează cu un întreg ecosistem de divertisment: platforme de streaming, social media și gaming. Promovarea cărților s-a mutat dinspre media tradițională spre noi spații de comunicare precum comunități online, newslettere, creatori de conținut, cluburi de carte și ̶ tot mai mult ̶ audiobook. În ceea ce privește baza celor care au citit cel puțin o carte în ultimele 12 luni, aceasta cuprinde între 600.000 – 800.000 de persoane, iar partea deprimantă este că peste 70% de români nu citesc nici măcar o carte pe an. Majorarea TVA și creșterea costurilor în cadrul lanțului de distribuție și producție tinde să lovească disproporționat în cererea de carte, cu potențialul de a contracta și mai mult o piață în scădere.

Impactul bugetar versus impactul cultural

Este de apreciat menționarea „combaterii analfabetismului funcțional“ în proiectul noii Strategii Naționale de Apărare a Țării, cu toate acestea, combaterea acestui tip de analfabetism ar trebui înțeles ca un efort de formare continuă, care să nu descurajeze lectura după terminarea studiilor. Totuși, deciziile guvernamentale de majorare a TVA-ului la carte par mai degrabă o încercare de subminare a dezvoltării gândirii critice, tocmai în era „adevărurilor“ alternative, cu efecte bugetare modeste, raportat la datoria publică a țării. Creșterea de venituri la bugetul de stat de ordinul câtorva milioane de euro are un efect aproape invizibil la nivel macro, dar afectează negativ o piață culturală deja fragilă, iar acest lucru se traduce prin tiraje mai mici și mai puțină diversitate în selecția titlurilor.

Politici publice, formarea și educarea publicului

Pentru stabilizarea pieței de carte, putem indica trei direcții: (1) un regim fiscal care să nu penalizeze lectura și formarea continua, după încheierea studiilor; (2) un cadru legal care protejeze diversitatea și librăriile (în mai multe țări europene există sisteme de preț fix al cărții sau limitări ale discounturilor pentru noutăți); (3) bugete consistente pentru achiziții de carte în biblioteci și programe de încurajare activă a lecturii în școli.

Din experiența Editurii Arthur, anumite proiecte speciale, precum publicațiile periodice dedicate copiilor, Ordinul povestitorilor și Club miniGrafic, oferă motive de satisfacție profesională și creativă, fiind adevărate spații de joacă care dezvoltă plăcerea lecturii și a scrisului pentru tinerele generații. De asemenea, timp de paisprezece ani, proiectul „Locuiește în poveste“ a implicat și a format mai multe serii de tineri scriitori și ilustratori, care, ulterior, și-au dezvoltat talentul, reușind să pătrundă în domeniul editorial.

Rolul cultural și strategic al editurilor

În ciuda presiunilor, munca editorială rămâne una cu miză culturală: întâlnirea dintre autor și cititor, energia târgurilor și lansărilor, formarea comunităților și susținerea autorilor români. Evenimentele mari, la care se organizează sute de lansări și întâlniri între cititori și scriitori, arată că există interes, deși într-o ușoară scădere: Târgul Gaudeamus București 2024 a reunit în jur de 200 de participanți, față de ediția din 2025 care a avut peste 180. În final, o adaptare realistă ar trebui să fie una hibridă, implicând atât rigoarea financiară, cu investiții în zona digitală și în formate audio, din partea editurilor, dar și politici publice de susținere a lecturii ca infrastructură culturală strategică.

„Aici mă doare“
Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Trei, Coordonatorul colecției „Anansi. World Fiction“

Asta scria acum cinci secole Albrecht Dürer pe schița unui autoportret trimis doctorului său din altă localitate, oferindu-i un indiciu legat de misterioasa boală care-l chinuia. Locul durerii era indicat printr-un oval gălbui trasat în jurul zonei păcătoase. Am încercat, pentru ancheta aceasta, să realizez un asemenea (auto)portret profesional, în încercarea de a arăta unui medic inexistent care este membrul cel mai dureros și mai bolnav al organismului numit piață de carte.

Pentru că sunt sigur că ancheta aceasta va primi răspunsuri foarte tehnice, și pentru faptul că nu sunt patron de editură, ci doar director editorial responsabil de programul unui imprint de literatură universală, am să-mi permit să evit respectivele „tehnicisme“ și statisticile și să încerc să descriu situația cărții de literatură tradusă așa cum o văd eu, evolutiv și apoi în sincronie.

Înainte de orice, trebuie să spun că în orice moment ar pica o asemenea anchetă în viața unui director editorial, acela s-ar situa mai sus sau mai jos pe curba grafică a unei crize. Lucrez de 20 de ani pe același post și nu-mi amintesc vreun an în care să nu fi fost vreun soi de criză, mai mare sau mai mică, mai furtunoasă sau mai firavă, care să muște din piața de carte. Chiar și anul 2008, pe care mi-l amintesc ca pe un vârf K2 al carierei mele, când am publicat 100 de titluri în colecție, era umbrit de sumele imense, total nejustificate, care se aruncau pe piață, în licitații demne de Gordon Gekko, nu de cea mai prizărită industrie dintr-o țară cu picioare de lut.

Dar să nu anticipez. Ar trebui probabil spus că problemele care afectează piața de carte sunt de două feluri: endemice – sau mai curând etimologic-locale – și infecțioase. Cele din prima categorie sunt cauzate de societatea bolnavă postrevoluționară, în care salturile economice au fost făcute anapoda, iar instituțiile create au jucat prea mult timp rolul de forme aflate în așteptarea fondului, atunci când nu au acoperit incompetență și corupție.

Primul deceniu de după revoluție, din perspectiva pieței de carte, este unul al „easternului“: apariția prea multor edituri lipsite de misiune, publicarea de-a valma, fără plan editorial, ignorarea calității, fentarea copyrightului (să nu uităm că am adoptat legea în 1996), probleme de nedescris cu distribuția, existența unor editori de tip maverick, care umflau potul și dispăreau.

O oarecare normalizare a început să se simtă la începutul anilor 2000, dar o piață născută în sălbaticii ani ’90 nu poate fi decât una care-și poartă traumele ca pe niște tinichele prinse de coadă. Îmi amintesc cum negociam la un moment dat cu nepotul lui Joyce preluarea operei unchiului său, iar respectivul domn mi-a urlat în telefon că așteaptă să-i achit toate datoriile pe care „voi ăștia, din estul Europei, le aveți față de unchiul meu“. A fost o situație comică, dar care spune câte ceva, caricatural, despre industria noastră de carte din anii ’90. Încă ceva: o editură născută în anii ’90, care a supraviețuit mai bine de un deceniu fără să considere redactarea ca esențială pentru procesul editorial, nu va fi substanțial profesionistă în 2026, dacă a apucat să supraviețuiască atâta timp. Tot așa, o editură unde managementul superior consideră de la înființare că departamentul de promovare e o clacă sau șezătoare care se poate descurca cu bani de sandvișuri va investi extrem de puțin și în 2026 în promovarea cărții. Obiceiurile vechi sunt foarte greu de stârpit, se știe. Mai ales când te-au ajutat să faci bani.

În al doilea rând: o industrie nu funcționează în condiții de laborator, independent, ci face parte dintr-un organism, fiind afectată de disfuncțiile celorlalte organe. Poate fi vorba despre răceli, gripe, dar și de boli cronice, care sunt, de fapt, cele mai grave. Gripele sunt crizele economice și politice și am avut parte de acestea din plin. De altfel, de fiecare dată când în România bate un vânticel un pic mai rece, prima care strănută e industria de carte.

Bolile mai grave, însă, căpătate încă din copilărie, sunt cele care mă sperie: disprețul manifestat de statul român față de învățământ și cultură în ultimii 36 de ani. Am creat generații de părinți care își îndrumă fără emoții copiii exclusiv spre zona pragmatică a paideei, pentru că „altfel o să moară de foame“. Nu e vina lor: este o observație empirică aceea că orice carieră din zona umanului te condamnă la irelevanță într-o societate care apreciază cel mai mult succesul financiar manifestat prin acumularea de bunuri lucioase. Un mic om hrănit cu acest principiu de viață o să privească cu dispreț cartea, filmul noncomercial, muzica de calitate, care au nevoie de un proces de educație pentru a fi înțelese și apoi gustate. Pe de altă parte, să nu uităm de discrepanța enormă dintre zona urbană și cea rurală: avem școli neîncălzite, cu toalete în curte, avem abandon școlar, biblioteci neechipate, copii care – într-un învățământ bolnav, care se sprijină din principiu pe meditațiile plătite de părinți – nu au nicio șansă în competiția cu cei de la oraș. De unde, iarăși, un viitor foarte sumbru, atât la nivelul societății, cât și la cel al unor generații potențiale de cititori.

Am spus că evit tehnicismele și o să mă țin de cuvânt. Nici măcar n-o să amintesc celebrul Eurobarometru, pentru că mi se pare că nu acoperă realitatea decât superficial, așa cum fac comentatorii sportivi când nu se întâmplă nimic interesant pe teren. Am să amintesc totuși campanii sprijinite fie de stat, fie de primării, din alte țări, prin care este stimulată lectura și nu doar la nivel declamativ (pentru că acolo suntem cei mai buni, așa cum a observat Caragiale): o zi a cărții în care să fie acordate anumite facilități celor care cumpără o carte (un drum gratuit cu trenul, de exemplu), sponsorizarea unui tiraj mare dintr-un titlu ales de un juriu independent, care într-o lună să fie oferit publicului (da, știu, în spațiul balcanic s-ar putea naște războaie, dar merită să visăm), sau măcar, măcar respectarea fondurilor de achiziții pentru biblioteci. Nu mai vorbesc despre acele sume acordate profesorilor pentru achiziția de carte, pentru că deja intrăm în zona satirei. De la profesori se ia, nu se dă, ce naiba?

Poate ar fi nevoie de un duș foarte rece, în care aceste fantoșe politicianiste de tipul „Ziua națională a lecturii“, „Ziua scriitorului“, „Ziua cărții“ să fie umplute cu substanță. Iar prin asta chiar nu mă gândesc la campanii de reduceri sponsorizate de stat, ci la măsuri care să aibă impact pe termen lung, similar unui vaccin (da, știu, vaccinul a devenit nomina odiosa, dar oare de ce?, nu cumva există o corelație cu lipsa educației?).

Haideți să analizăm un pic anatomia industriei de carte, apoi anatomia obiectului propriu-zis, cartea. Prima este un tripod, un animal cu trei membre de sprijin: librăria, editura, tipografia. Dacă se îmbolnăvește unul dintre ele, celelalte două se îmbolnăvesc, la rândul lor, automat – de regulă, în România, membrul bolnav este în primul rând librăria. Sau cel mai fragil, cum vreți. La fiecare criză, prima care a picat a fost librăria, fiind interfața, locul de contact cu cititorul, clientul, cumpărătorul. Suntem o țară cu extrem de puține librării, din numărul total majoritatea fiind reprezentată de câteva lanțuri naționale și regionale. Există din ce în ce mai puține librării mici, independente, de cartier sau de oraș. Și mai puține locuri unde să se vândă doar cartea. Sau măcar doar carte + papetărie și atât. În plus, se simte tendința de monopolizare din partea unui singur lanț – le admir modelul de business, dar cred că ar fi bine și pentru ei să aibă un concurent serios. Monopolul unui singur lanț de distribuție va duce la impunerea unui rabat crescut editurilor, ceea ce voi detalia mai jos.

La celălalt capăt al acestui organism bolnăvicios se află tipografia: este mai puțin vulnerabilă, pentru că nu e dedicată exclusiv cărții (anii electorali sunt adevărate mine de aur pentru tipografi), în plus, fiind purtătoarea de „microbi“: cutremurele externe reverberează mereu în prețul hârtiei, al substanțelor chimice implicate în tipărire etc., așa cum s-a întâmplat în anii trecuți.

În centru se află editura. Teoretic, este cea care pompează sânge și informație în organism, fiind însă dependentă de celelalte membre. Într-o parte, trimite informație („conținut“, cum se zice acum), comandă, ordin de plată, în cealaltă „livrează“ (alt barbarism) obiectul, cartea care se cere expusă, lăudată, vândută. Organul acesta central este dependent de celelalte două, fiind esențial existenței organismului, atâta timp cât vorbim despre carte. Celelalte două organe „trișează“, după cum am văzut, alimentându-se și din alte surse.

Acum, pentru a se înțelege poziția vulnerabilă în care se află editura, trebuie făcută o anatomie a cărții. Produsul finit carte, care poate fi achiziționat contra unui preț, este un întreg din care își trag hălci mai multe entități dependente. În primul rând, există rabatul, care, de când sunt eu în industrie, a urcat de la aproximativ 30% la 50%. Cam atât își reține librăria, după ce dăm jos TVA-ul și timbrul literar (altă formă fără fond mioritică – dat fiind că se aplică doar cărților de beletristică, iar scopul declarat în lege este acela de a sprijini și stimula creația literară, consider că de la înființare, în formula sa contemporană, nu și-a atins scopul). Deci mai rămâne „jumătate de carte“ din care sunt satisfăcute cerințele altor organe mai mari sau mai mici: autorul (între 8 și 10%, uneori chiar 12%), tipografia, traducătorul (forfetar), redactorul (tarif fix la nr. de semne, ori salariu), corectorul (la fel), „copertașul“, toți consumatorii subsumați cheltuielilor de regie. Ceea ce rămâne, în funcție de tiraj, constituie musculatura care se dezvoltă pe oase, profitul. Cu cât tirajul e mai mare, cu atât producția e mai puțin costisitoare și, în cazul unei anticipări corecte a vânzărilor, cu atât profitul e mai mare. Iar acest lucru, pentru mine, înseamnă publicarea unor titluri indiferent de cerere, adică semnul unei activități editoriale sănătoase, care-și permite să ignore în oarecare măsură bacterii precum módele editoriale (vampiri, draci, zombi, cărți de colorat pentru adulți) și își asumă cu seriozitate rolul de educator al publicului. Sau măcar pe acela de organ sănătos, capabil de autodeterminare.

Nu am amintit până acum librăriile online și vânzarea de pe pagina proprie a editurii, pentru că sunt variabile și de multe ori supuse unor jocuri care mă depășesc, sau cel puțin mă fac să-mi doresc să fiu depășit. Există retaileri online care în timpul târgurilor de carte ofereau reduceri cel puțin egale cu ale editurilor expozante, dacă nu mai mari. Într-un efort explicabil decât printr-un cinism hrănit de puțină inteligență și dorința de câștig rapid. Aceiași retaileri au dat mai apoi faliment și au renăscut bine mirositori din propria cenușă. Cred că aspectul acesta, combinat cu dispariția ultimilor editori profesioniști, „bătrânii“ meseriei, mă îngrijorează și mă doare cel mai mult. Am senzația că trăim ultimii ani ai unei meserii care se va transforma în ceva de nerecunoscut.

Sper însă că această planșă anatomică a reușit să descrie echilibrul fragil al simbiozei dintre actorii principali ai pieței de carte interne. Un echilibru aflat mereu la cheremul puterii de cumpărare a publicului și sub imperiul unei atitudini disprețuitoare a Statului față de tot ce înseamnă cultură. Pentru că, oricât ne-am face că uităm, editura este atât afacere, cât și misiune. Cine a intrat în această branșă doar ca să facă bani este sortit insignifianței.

Nu am amintit până acum de celebra mărire a TVA-ului de către Guvernul Bolojan. Pentru că nu e un capăt de țară, e doar simptomatică unei atitudini față de editori, cititori și restul lucrătorilor din această industrie care gâfâie de când s-a născut. Pentru că o vânzare slabă de carte nu înseamnă doar profit mic al editurii, al librăriei, al tipografiilor, ci înseamnă, aleatoriu: desființarea de librării mici, independente, tiraje mici, așadar o condamnare a scriitorului român la dependența de alte meserii, tarife mici la traducere, de unde și o depreciere constantă a acestei meserii conexe, aservirea producției editoriale față de comercialul cel mai atroce, deci o scădere vizibilă a calității produsului editorial, punerea în pericol a existenței agenților literari autohtoni, care vor favoriza produsul comercial în defavoarea literaturii și a nonficțiunii de calitate, salarii foarte mici pentru redactori și corectori, tehnoredactori și graficieni, care vor fi obligați să se reorienteze spre industrii mai bine plătite etc.

Hai să spun ce mă mai doare: mă doare că avem memoria foarte scurtă, amnezie de care profită tot soiul de aventurieri care n-ar avea ce căuta în industria de carte. A existat pe piață un lanț de librării care a dat faliment de două ori. Și al cărui fost patron a publicat un volum de memorii intitulat My Way! Același antreprenor (așa li se spune în Nou Vorbă) a devenit acționar majoritar al unui serviciu de livrat cărți pe bază de abonament care ignoră, cu acordul organelor de control ale statului român, legea dreptului de autor, susținând că ar fi o „bibliotecă publică“ care taxează nu împrumutul (care, de fapt, e închiriere), ci transportul cărții. Și că, evident, sprijină lectura. Aici, în calitate de autor, le transmit că nu sprijină lectura, ci hoția.

La fel de mult însă doare transformarea meseriei editoriale într-una corporatizată, bucuria cu care toate generațiile de editori se aruncă în brațele nou-vorbei și abandonarea cu desfătare în neverlandul marketingului. Da, știu că trebuie să vindem, însă nu sunt nici primul, nici ultimul care avertizează că, în curând, urmează să avem o varietate redusă de „produse“ învelite în ambalaj colorat, ba chiar strălucitor. La fel, n-o să analizez, din lipsa spațiului, limba română găsită în cărțile de pe piața noastră, fie că vorbim despre traduceri, ori despre linia mediană a nonficțiunii autohtone, limbă care sărăcește de la un an la altul. Iar vina este și a editorilor: din goana după viteză (produs plasat iute pe piață, pentru că publicul cere noutăți, disperarea de a avea noutăți la cele două târguri autohtone), din dorința de a ne alinia publicării internaționale ori pur și simplu pentru că se poate (cine mai ține o cronică a traducerilor?), jertfim una dintre trăsăturile esențiale ale meșteșugului editorial, și anume grija față de conținut.

Nu aș vrea să închei în această notă pesimistă, ignorând ceea ce se întâmplă bun în piață, în mare parte în ciuda statului, a economiei, a instituțiilor: se întâmplă târguri de carte la care participă mulți cititori, mulți tineri, oameni de tot felul. Se întâmplă din ce în ce mai multe cluburi de carte, de la cele de 6-10 membri la cele mai mari, care umplu cafenele. Se întâmplă oameni care cumpără cărți și le discută sau le prezintă pe Instagram. Se întâmplă colecții noi, prin care editurile încearcă „o schimbare de sânge“. Se întâmplă festivaluri internaționale de literatură care adună cititori în jurul unor scriitori buni. Se întâmplă câteva reviste de cultură care se încăpățânează să existe.

Întrebarea care se impune însă este: de ce totul trebuie să fie „în ciuda“? În concluzie, dacă în autoportretul acesta schițat de un om care și-a petrecut toată tinerețea și o bucată de maturitate în „publishing“, ar trebui să arăt unde „mă doare“, ar trebui să indic întregul corp: totul doare!

„Cartea ‒ bun cultural esențial, nu doar simplă marfă de larg consum“
Dan Vidrașcu, Marin Vidrașcu, co-CEO, Editura Litera

1. Chiar dacă a crescut lent, dar sigur, în ultimii 10–15 ani, piața de carte din România se confruntă în continuare cu probleme structurale cronice. Principalul obstacol rămâne baza de cititori extrem de redusă raportat la populația totală, ceea ce face ca tirajele să fie mici, iar recuperarea investițiilor în procesul editorial să fie lentă și dificilă. Costurile de producție – hârtie, tipar, logistică, drepturi de autor (pentru a le menționa doar pe cele mai importante) – au crescut semnificativ. Această evoluție este cauzată atât de factori interni ai pieței, cât și de majorarea prețurilor bunurilor și serviciilor din economia românească, la care se adaugă inflația galopantă din ultimii doi ani. Cumulate, aceste costuri sunt cu 30-40% mai mari, într-un context în care prețul final al cărții nu poate fi majorat proporțional fără a afecta direct accesul cumpărătorului la lectură. Deși editurile au încercat să absoarbă o parte din aceste scumpiri, prețul mediu la raft a crescut simțitor chiar și pentru buzunarul cititorului fidel. Din păcate, cartea rămâne un produs la care majoritatea cumpărătorilor renunță rapid atunci când se confruntă cu presiuni asupra propriului buget.

O altă problemă este absența cronică a politicilor publice coerente: în prezent, bugetele pentru achizițiile de carte în biblioteci sunt aproape simbolice sau inexistente, iar campaniile naționale de stimulare a lecturii au un caracter sporadic, lipsindu-le continuitatea necesară pentru a produce un impact real. Responsabilitatea formării și educării publicului cititor a fost transferată nerealist către sectorul privat. Este o povară pe care editurile nu o pot susține pe termen lung, deoarece mediul de business nu posedă nici resursele financiare, nici infrastructura logistică necesară pentru a substitui rolul statului, în special în comunitățile vulnerabile. Acolo unde analfabetismul funcțional este la cote alarmante, accesul la carte nu ar trebui să fie un lux, ci o prioritate strategică de intervenție socială și educațională.

La cele menționate se adaugă problemele de distribuție, mai ales în afara marilor centre urbane, unde accesul la carte este limitat, precum și competiția tot mai dură pentru atenția publicului, într-un ecosistem dominat de conținut digital rapid.

Soluțiile presupun, pe de o parte, eforturi consolidate din partea editurilor: investiții în tehnologie și AI pentru optimizarea proceselor logistice, o mai bună înțelegere a publicului prin dialogul cu comunitățile proprii de cititori și diversificarea formatelor – de la carte tipărită la ebook și audiobook – astfel încât să răspundă nevoilor tot mai variate ale consumatorilor. Pe de altă parte, este esențial un parteneriat real cu statul, în care lectura să fie tratată ca o prioritate culturală și educațională, nu ca un subiect marginal.

2. Creșterea TVA la carte de la 5% la 11%, aplicată de la 1 august 2025, a avut un impact direct asupra întregului lanț editorial. Doar această modificare, fără a lua în calcul factorii discutați anterior, înseamnă o creștere directă de aproximativ 5,71% a prețului final al unei cărți, în condițiile în care taxa este transferată integral la raft. În practică, editurile au fost puse în situația de a alege între erodarea unor marje de profit deja fragile sau creșterea prețului de vânzare, cu riscul iminent de a pierde o parte din public. Într-o piață sensibilă la preț, aceste efecte se reflectă imediat în scăderea volumului de exemplare vândute.

Situația este cu atât mai îngrijorătoare cu cât, în majoritatea țărilor europene, cartea este tratată ca bun cultural esențial, nu doar ca marfă. Mai multe state aplică cote foarte reduse sau chiar zero: cărțile au un TVA de 0% în țări precum Cehia, Irlanda, Marea Britanie și Norvegia, iar în celelalte mari piețe editoriale ale Uniunii Europene, cotele sunt mult sub 11%: Franța 5,5%, Germania 7%, Spania 4% și Italia 4%. România a fost, până de curând, în linie cu majoritatea statelor europene (având o medie de 5%), însă, odată cu majorarea la 11%, a urcat în treimea „scumpă“ a UE.

Contextul pieței locale amplifică și mai mult riscurile: avem cea mai mică piață de carte din Uniune, iar 2025 a fost un an în care aceasta s-a contractat, mai ales în semestrul al doilea.

3. Cea mai mare satisfacție este să vezi că munca ta are un impact real: cărțile ajung la cititori, generează dezbateri și contribuie la formarea unor noi generații. Dincolo de cifre, sensul acestui domeniu stă în descoperirea unor voci noi literare, culturale și în construirea unor colecții care rezistă testului timpului.

Există, de asemenea, o bucurie aparte – senzația de a-ți fi îndeplinit misiunea – în momentul în care un manuscris devine un obiect fizic cu o calitate grafică deosebită, ce respectă toate rigorile unei lecturi de calitate, câștigând astfel încrederea publicului. Pentru o editură, faptul că cititorii revin constant și asociază brandul cu un anumit standard de excelență reprezintă cea mai înaltă formă de validare.

Această loialitate ne demonstrează că, într-o lume cu o atenție tot mai fragmentată, relevanța culturală și grija pentru conținut rămân valorile care contează cu adevărat. Acest lucru este confirmat și de faptul că lectura redevine o preocupare centrală pentru noile generații sau pentru categorii de public care revin la carte după o anumită vârstă. Nu ne vom pierde încrederea că între paginile unei cărți putem regăsi acel conținut esențial nevoilor noastre, chiar și în actuala epocă a polifoniei digitale.

4. Da, așteptările industriei editoriale sunt legitime și fundamentate pe nevoia de stabilitate. În primul rând, solicităm predictibilitate fiscală și o recunoaștere de facto a cărții ca bun cultural esențial, nu doar ca simplă marfă de larg consum. Este imperativ ca, în pofida provocărilor economice și globale, bugetele alocate Educației și Culturii să fie protejate și privite ca investiții, nu ca simple cheltuieli de subvenționare.

Avem nevoie de un dialog instituțional fertil și constant cu decidenții politici pentru a implementa politici publice cu viziune pe termen mediu și lung. Printre măsurile concrete care pot revitaliza piața de carte se numără: reluarea achizițiilor sistematice de carte pentru bibliotecile publice și școlare, implementarea unor programe de tichete culturale (vouchere) destinate elevilor și cadrelor didactice sau subvenționarea accesului la carte pentru categoriile sociale defavorizate, unde prețul volumelor a devenit prohibitiv.

O piață de carte funcțională nu reprezintă doar un succes al sectorului privat, ci este un indicator direct al gradului de alfabetizare, al nivelului de educație și al maturității unei societăți. În ultimă instanță, susținerea lecturii este una dintre cele mai sigure investiții pentru consolidarea unei democrații sănătoase și a unei economii bazate pe cunoaștere.

„Acțiuni comune din partea editorilor, librarilor și guvernanților“
Anda Marinescu, Șef Serviciu Cercetare, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală

De la pandemie, numărul cititorilor a crescut sau a scăzut? Care sunt cauzele?

Încă de dinainte de perioada pandemiei, numărul cititorilor a cunoscut o dinamică fluctuantă, tendința generală fiind una de descreștere, însă neuniformă. În perioada 2014-2024 practicile de lectură (cel puțin o dată în ultimele 12 luni sau mai des) au pierdut zece procente, de la 64% în 2014, la 54% în 2024. În perioada pandemiei procentele de lectură au fost mai ridicate (59% dintre respondenți au citit cărți cel puțin o dată sau mai des în ultimele șase luni în anul 2020 și 56% au citit cărți în format tipărit cel puțin o dată sau mai des în ultimele șase luni în anul 2021).

Această dinamică a fost influențată de mai mulți factori sociali, psihologici și tehnologici. Restricțiile de circulație și izolarea la domiciliu au determinat oamenii să își reorganizeze timpul liber, iar lectura s-a manifestat ca formă de relaxare și de reducere a stresului. Un alt factor important a fost dezvoltarea lecturii digitale. Închiderea temporară a bibliotecilor și librăriilor a fost compensată de accesul facil la e-bookuri, audiobookuri și biblioteci online. Astfel, lectura a devenit mai accesibilă, mai flexibilă și adaptată noilor practici de consum cultural.

Pandemia nu a dus la o scădere uniformă a numărului cititorilor, dar a produs o transformare a modului de a citi. Lectura a devenit mai digitală, mai fragmentată și mai orientată spre nevoia de confort emoțional. Pentru mulți, pandemia a reprezentat un moment de redescoperire a cărții, în timp ce pentru alții a accentuat îndepărtarea de lectură.

Ce categorii de vârstă preferă să mai citească, să caute și să cumpere cărți din librării?

Preferința pentru lectură diferă în funcție de categoria de vârstă, fiind influențată de factori precum educația, timpul liber, interesele personale și accesul la tehnologie. Copiii și tinerii citesc și merg la bibliotecă, datorită școlii și recomandărilor educaționale. Cei mai mulți tineri între 18 și 35 de ani citesc pentru relaxare sau din plăcere. Persoanele de până în 50 de ani citesc mai mult pentru educație sau informare. Procentul celor care citesc pentru studiu sau din considerente profesionale scade foarte mult odată cu înaintarea în vârstă, dar crește procentul celor care citesc din plăcere, după vârsta de 50 de ani.

După vârsta de 36 de ani scade procentul celor care citesc în scop profesional sau educațional. Tendința ne arată că, în medie, cu cât o persoană înaintează în vârstă, motivația sa pentru lectură de carte în scop profesional sau educațional scade, dar crește nivelul de lectură motivată de relaxare sau plăcerea de a citi. O posibilă explicație pare fi lipsa interesului pentru educație pe tot parcursul vieții. Pe de altă parte, această modificare din perioada adultă este un indicator și pentru a susține faptul că un cititor nu pierde acest obicei, dacă practica lecturii a fost bine înrădăcinată în perioada de formare a copilăriei.

Din punctul dvs. de vedere, ce ar trebui făcut ‒ editori, librari, guvernanți ‒ ca lectura să fie, într-adevăr, o îndeletnicire zilnică?

Pentru ca lectura să devină obișnuință cotidiană este nevoie de un acțiuni comune din partea editorilor, librarilor și guvernanților, fiecare având un rol esențial în formarea și susținerea lecturii.

Editorii ar trebui, în primul rând, să facă lectura mai accesibilă și mai atractivă. Acest lucru presupune publicarea de cărți la prețuri rezonabile, colecții adaptate diferitelor vârste și niveluri de lectură. De asemenea, editorii pot investi în formate moderne ‒ e-bookuri, audiobookuri ‒ și pot contribui la campanii de conștientizare a importanței lecturii.

Librarii au un rol cultural important, nu doar comercial. Librăriile pot deveni spații vibrante, în care cititorii să fie încurajați să descopere cărți prin lansări, cluburi de lectură, întâlniri cu autori sau activități dedicate copiilor.

Guvernanții au responsabilitatea de a crea un cadru favorabil lecturii la nivel național. Aceștia pot susține lectura prin politici publice de înlăturare a barierelor de acces: investiții în biblioteci moderne, acces gratuit sau subvenționat la carte, reducerea taxelor pentru producția și vânzarea de carte, precum și prin programe naționale de promovare a lecturii. Un rol esențial îl are și școala, care ar trebui să încurajeze lectura de plăcere, nu doar lectura obligatorie.

Există semne ‒ îngrijorătoare sau benefice ‒ că oameni tineri (elevi, studenți, masteranzi) citesc?

Semnele sunt îngrijorătoare pentru faptul că tinerii citesc mai mult pentru relaxare și plăcere și mai puțin pentru educației și informare, iar când nu citesc, invocă lipsa timpului și lipsa de interes. Semnele benefice sunt din perspectiva faptului că citesc mai mult decât alte categorii de vârstă.

Dinozaurii există. Și ei fac cărți: O anchetă

„Ce ne-ar putea pune pe gânduri?“
Camelia Burcioiu, Director general, Editura Paralela 45

„Editurile pot conta dor pe ele însele și pe publicul pe care și l-au creat“
Silvia Colfescu, Director general, Editura Vremea

„În biblioteci, au fost achiziții întâmplătoare“
Gheorghe Erizanu, Director general, Editura Cartier, Chișinău

„Creșterea TVA, o ticăloșie: un câștig infinit mic/nul, obținut pe seama restrângerii accesului la carte“
Silviu Lupescu, Director general, Editura Polirom

„Avem nevoie să includem lectura într-o strategie națională coerentă“
Ana Lotts-Nicolau, Director general, Grupul Editorial Nemira

„Dacă tot punem litere unele lângă altele“
Barna Nemethi, CEO, Curtea Veche Publishing

„Furtună de presiuni economice și culturale“
Adriana Nica, Director de comunicare, Editura Corint

„Suntem campioni europeni în taxarea cărților“
Dan Pleșa, Director executiv, Editura Vellant

„Publishing-ul este doar un hobby periculos“
Costel Postolache, Director general, Editura Integral

„Fragilitatea pieței de carte din România“
Matei Sâmihăian, Departamentul Comunicare și marketing, Grupul Editorial ART

„Aici mă doare“
Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Trei, Coordonatorul colecției „Anansi. World Fiction“

„Cartea ‒ bun cultural esențial, nu doar simplă marfă de larg consum“
Dan Vidrașcu, Marin Vidrașcu, co-CEO, Editura Litera

„Acțiuni comune din partea editorilor, librarilor și guvernanților“
Anda Marinescu, Șef Serviciu Cercetare, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală

Related Posts

#13, vară 2026

Dinozaurii există. Și ei fac cărți: O anchetă

„Ce ne-ar putea pune pe gânduri?“Camelia Burcioiu, Director general, Editura Paralela 45

„Editurile pot conta dor pe ele însele și pe publicul pe care și l-au creat“Silvia Colfescu, Director general, Editura Vremea

„În biblioteci, au fost achiziții întâmplătoare“Gheorghe Erizanu, Director general, Editura Cartier, Chișinău

„Creșterea TVA, o ticăloșie: un câștig infinit mic/nul, obținut pe seama restrângerii accesului la carte“Silviu Lupescu, Director general, Editura Polirom

„Avem nevoie să includem lectura într-o strategie națională coerentă“Ana Lotts-Nicolau, Director general, Grupul Editorial Nemira

„Dacă tot punem litere unele lângă altele“Barna Nemethi, CEO, Curtea Veche Publishing

„Furtună de presiuni economice și culturale“Adriana Nica, Director de comunicare, Editura Corint

„Suntem campioni europeni în taxarea cărților“Dan Pleșa, Director executiv, Editura Vellant

„Publishing-ul este doar un hobby periculos“Costel Postolache, Director general, Editura Integral

„Fragilitatea pieței de carte din România“Matei Sâmihăian, Departamentul Comunicare și marketing, Grupul Editorial ART

„Aici mă doare“Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Trei, Coordonatorul colecției „Anansi. World Fiction“

„Cartea ‒ bun cultural esențial, nu doar simplă marfă de larg consum“Dan Vidrașcu, Marin Vidrașcu, co-CEO, Editura Litera

„Acțiuni comune din partea editorilor, librarilor și guvernanților“Anda Marinescu, Șef Serviciu Cercetare, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală

Related Posts

Cunoaște-ți vecinul

Cum citim poezia astăzi?

În vizor

Cum să funcționăm toți național și supranațional deopotrivă

Ediția actuală

#13, vară 2026

„Ce ne-ar putea pune pe gânduri?“
Camelia Burcioiu, Director general, Editura Paralela 45

„Editurile pot conta dor pe ele însele și pe publicul pe care și l-au creat“
Silvia Colfescu, Director general, Editura Vremea

„În biblioteci, au fost achiziții întâmplătoare“
Gheorghe Erizanu, Director general, Editura Cartier, Chișinău

„Creșterea TVA, o ticăloșie: un câștig infinit mic/nul, obținut pe seama restrângerii accesului la carte“
Silviu Lupescu, Director general, Editura Polirom

„Avem nevoie să includem lectura într-o strategie națională coerentă“
Ana Lotts-Nicolau, Director general, Grupul Editorial Nemira

„Dacă tot punem litere unele lângă altele“
Barna Nemethi, CEO, Curtea Veche Publishing

„Furtună de presiuni economice și culturale“
Adriana Nica, Director de comunicare, Editura Corint

„Suntem campioni europeni în taxarea cărților“
Dan Pleșa, Director executiv, Editura Vellant

„Publishing-ul este doar un hobby periculos“
Costel Postolache, Director general, Editura Integral

„Fragilitatea pieței de carte din România“
Matei Sâmihăian, Departamentul Comunicare și marketing, Grupul Editorial ART

„Aici mă doare“
Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Trei, Coordonatorul colecției „Anansi. World Fiction“

„Cartea ‒ bun cultural esențial, nu doar simplă marfă de larg consum“
Dan Vidrașcu, Marin Vidrașcu, co-CEO, Editura Litera

„Acțiuni comune din partea editorilor, librarilor și guvernanților“
Anda Marinescu, Șef Serviciu Cercetare, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală