Dinu Flămând a răspuns prin mici eseuri întrebărilor mele care au tatonat terenul. Departe de „a bea din ape stătute“, cum formulează chiar el foarte expresiv, autorul Elegiilor didactice mi-a făcut plăcerea să se aprofundeze acum în proză analitică, așa cum anterior făcea în versuri. A ieșit un dialog alert și profund, care descoperă direcții nebănuite.
De când vă cunosc, observ cu mare plăcere aluziile culturale în poezia dumneavoastră. Cum începeți un poem și cum îl elaborați?
Dacă nu sunt întrebat, cred în sinea mea că știu cum procedez. Altfel, îmi vine mai greu să mă explic – iată de ce răstălmăcesc aici celebra dilemă augustiniană despre esența timpului. În opinia unei bune jumătăți din excelentul pluton al fizicienilor de azi, timpul este doar expresia subiectivității noastre (fără existență proprie, zic aceștia, probabil sperând că pornind de la un statut ambiguu le va veni mai ușor să reunească teoriile quantice cu spațiul, cu gravitatea și cu cosmologia în general). Pentru mine, poezia e la fel de fascinantă ca realitatea subiectivă a timpului în nesomnul unui fizician. Chiar admițând că nu li se poate demonstra realitatea obiectivă, ele nu sunt doar niște luxuriante creații ale subiectivității umane, ci chiar repere ale identității noastre ontologice profunde. Până și oamenii care niciodată nu se gândesc nici la timp, nici la poezie, le integrează în subiectiviatea lor ontologică ca pe un sentiment al timpului sau ca pe un sentiment al poeziei, cum spunea un mare poet brazilian despre „sentimentul lumii“! Trăim animați toată viața de curiozitate asociativă, elaborăm instinctiv un amalgam de idei-senzații-informații-proiectări de imaginație, punem laolaltă observații și concluzii de experiență adunate din toate zările; astfel, ne situăm într-un permanent exercițiu viu de metaforizare a realului. Toate simțurile noastre, în alianță cu inteligența, stabilesc corespondențe între interiorul și exteriorul nostru, dar și pe axa timpului. Însă le revine poetului sau fizicianul (sau filosofului, sau marelui corp didactic al culturii) misiunea obligatorie să elaboreze – pentru fiecare generație luând-o de la capăt – discursul care semantizează aceste misterioase zone ale spiritului (în cazul timpului, intervine și rigoarea unor discipline științifice, care însă la rândul lor au limite de semantizare).
Dacă vrei să definești timpul ținând seama de toate legile majore ale fizicii și vrei să explici lumea într-o teorie care să îmbrățișeze pe deplin elementele ei demonstrabile până acum, tot nu poți să ieși din câmpul contradicțiilor logice, cel puțin deocamdată, decât prin limbajul figurativ-nonfigurativ al poemului, cel de o relevanță ezoterică incomplet demonstrată. Poate faptul că poemul este indiferent la adevăr și nu are nimic de demonstrat îi conferă acestuia statutul unui discurs aparte, receptat și validat mai cu seamă de emoția Celuilalt, interlocutorul poemului, nu de vastul câmp al rațiunii.
Cât despre începutul unui poem, eu aștept, pur și simplu, ca el să se manifeste, adică să-mi dea un semn, printr-o subită asociație de idei ivită în mine, care îmi provoacă aproape epidermic tocmai sentimentul poeziei. Nu știu dacă e vorba de superstițioasa inspirație. Am învățat prin ani că poemul se scrie migălos înainte de a se scrie și poate să dispară înainte să se adune. Cel mai greu e să justifici pretenția lui de a exista, iar faptul că o idee sau o senzație mă infierbântă brusc (ba chiar încep să strănut în rafale!), și că instinctul mă amăgește imediat cu promisiunea unui poem, reprezintă pentru mine dovada că ceva onest se pregătește să se rostească, dacă reușesc eu să transform această muțenie într-o sumă de cuvinte care să trezească sensibilitatea și interesul cititorului ipotetic. E importantă pentru mine existența un cititor, nu să mă reconforteze, ci fiindcă el vine în întâmpinarea propunerii mele de dialog. El răspunde la chemarea din textul meu, și sper să o facă, de asemenea, și cititorul din viitorul îndepărtat, așa cum eu răspund la chemarea unui text miraculos salvat din colbul istoriei, scris cu mii de ani în urmă de Sapho. Nu e suficientă doar ambiția mea de a face poemul. De multe ori din vanitoasă ambiție auctorială, din falsa dilemă a blocajului dinaintea paginii albe, se pregătește o catastrofă. Poemul trebuie să convingă implicit că ivirea lui era absolut necesară, dovedind astfel că viața fără el nu era suficientă, cum spunea Pessoa. Va fi autentic numai dacă te caută el pe tine, poate crescând în tine prin ani și așteptând să te limpezești. Un grăunte de revelație, um impuls electric de frumusețe sau de inteligență, o senzație proaspătă care saltă din placiditatea vieții, sau micile uimiri ale privirii interioare insistente fac joncțiune cu o idee din depozitele mele de lectură, și mi se par de fiecare dată indiciul că eu aș putea să găsesc atunci tonul just, cuvintele necesare care-i dau poemului legitimitate. Iar faptul că implicit sau explicit convoc în poem numeroase elemente din propria mea biografie mă face să cred că nu inventez aberant un text indiferent oarecare.
Câmpul vieții practice și câmpul lecturii contribuie direct și egal la ceea ce numim experiența vieții. Mă amuză, dar nu mă entuziasmează deloc, atunci când unii mă definesc „poet livresc“ (aproape ciumat!), lăsând, perfizi, să se înțeleagă că beau din ape stătute. Nu caut niciodată să ornez textul unei inspirații spontane cu vreo referință culturală numai de dragul de a-l îmbogăți fraudându-i pe alții. Vreau să stimulez imaginația cititorului așa cum eu însumi mă simt stimulat de lecturile mele. Fără să intru în detalii de „atelier“, pot spune că eu construiesc totul refăcând cu încăpățânare, conștient că și cele mai infime variații de topică sau de expresie pot să împingă evoluția poemului spre confuzii nevoite, dar și spre dezvoltări insolite, fiidcă textul însuși are deseori propriile inițiative terifiante.
De când am învățat să citesc, am considerat lectura un imens privilegiu și sursă inepuizabilă de bogăție, chiar pentru existența mea biologică. Văd că nici n-am terminat să răspund la prima întrebare și am instalat deja aici numeroase indicatoare spre unii poeți cu care eu „vorbesc“ zilnic! O fac spontan. Convoc tot felul de nume ca și cum persoanele s-ar afla în camera de alături. Lumea cărților este cea mai fericită țară unde am insistat să-mi păstrez cetățenia. Iar când un pasaj dintr-un poem al meu se conotează la metafora unui scriitor antic sau la piramida de idei a unui gânditor contemporan nu fac decât să-mi lărgesc familia, îndemnând și cititorul să-i treacă pragul. Bucuros că se realizează în mine, de fiecare dată miraculos, joncțiunea dintre imaginea zbaterilor copacului meu drag de la fereastră și depozitele mele de lectură, care îmi sunt tot viață. Risc să mă repet, dar voi spune din nou că important este să somatizezi textul, cu speranța că îți va supraviețui.
Viteza trecutului – acesta este titlul volumului de poeme, pe care l-ați publicat recent. Credeți că avem mai multe viteze?
Evident, aici revin la cea mai cunoscută segmentare a timpului. Dacă în urmă cu peste cincizeci de ani, când îmi adunam primele poeme, eram mai degrabă un „prezentist“ („de-a pururi ziua cea de azi“, ar spune Eminescu) prea puțin preocupat de trecutul cosmologic sau arheologic în general, deși aveam deja un trecut personal destul de încărcat, iar pe atunci timpul prezent mi se gonfla în coșul pieptului, mai nou mă trag spre categoria „eternaliștilor“; încerc să mă distribui egal în cele trei stadii clasice ale timpului (iar în secret mă țin departe de fatalitatea destinului, fiindcă intuiția libertății mele încă funcționează). Dar acum simt că trecutul îmi vâjâie pe la urechi cu o viteză fără precedent, ca și cum ar veni dinspre un viitor năvalnic, iar debitul lui sporit umflă depozitele memoriei mele îndepărtate, și așa supradimensionate. Iar în acest fel, dimensiunile realității mele sporesc nefiresc, poate prea mult în trecut, dar insist să cred că sunt multe lucruri din acest prezent-trecut pe care mi le tălmăcesc bine abia acum. Fără să fiu un „paseist“, parcă-parcă încerc, în unele poeme din noua carte, să mai corectez ceva din acel trecut, profitând și de faptul că poeziei puțin îi pasă dacă intră în contradicție cu Relativitatea restrânsă, care aruncă în aer teoria despre universalitatea timpului… Iar în acest stadiu pândesc abia cu coada ochiului consistența prezentului, convins că prezentul meu este doar al meu (cel puțin așa încerc să mi-l aleg) și frânez cât pot de tare să nu mă las absorbit de capcana aporiei care m-ar obliga să declar că prezent obiectiv nu există!
Îmi amintesc cu mare drag discuția noastră de la Bookfest de anul trecut. Ați zis că nu trebuie să ne necăjim dacă nu citesc mulți poezie – sunt unii care nu știu să înoate. Sunteți un optimist din fire?
Poezia mă face mai degrabă optimist, fie că sunt în stadiu de culegător, fie că vânez eu însumi câte un mic miracol promis de ea. Evident că, la rândul meu, am simțit multă vreme frustrarea de care poetul cu greu se debarasează constatând statutul de cenușăreasă al poeziei. E aceeași situație cam peste tot în lume, de parcă uluitoarea istorie mondială a poeziei, de la marile epopei la marile rebeliuni avangardiste, nici un ar fi existat! Iar torente de lavă de texte mediocre pretind de câteva decenii să pună ele, în cuvânt, intimitatea fragilă și atât de complexă a spiritului, cu o autosuficiență de banalități care ne amplifică stupoarea. Dar trebuie să admitem că minoritatea poeților are dreptul să existe în minoritate fiindcă numai așa poate exista. Majoritatea e alcătuită de analfabeți ai sensibilității, nu fiindcă ar fi vorba de oameni prin natura lor insensibili sau opaci la dinamica gândirii metaforice, ci pentru că majoritatea celor care nu frecventează disciplinele umaniste și discursul sensibilității în general se tem să-și cunoască propia sensibilitate (fragilitate); sau nu știu cum s-o conștientizeze și le vine mai ușor în turmă, de multe ori în spatele unor lideri demagogi care exaltă brutalitatea, competiția dură, agresivitatea, intoleranța și puterea discreționară etc., toate regresând spre stadiul de sălbăticie de dinaintea culturii. Dar în această majoritate se ascund și multe sensibilități recuperabile, printre oamenii care, privindu-se în oglindă, văd nu neaparat imaginea lor cunoscută, ci mai degrabă imaginea de care ei se tem. Am privit preț de câteva frânturi la televizor un filmuleț cu niște tinerei îmbrăcați „casual“, străduindu-se să stimuleze interesul pentru cultură, probabil bine plătiți, cu replici gravitând inevitabil în jurul „costului“ sau al „profitului“ cultural – din nou, marfă, informație, accesare, procesare –, vorbărie de o falsitate grasă, care nu ajunge să spună ceva simplu: cultura generală umanistă este o absolut necesară investiție personală pe termen lung, ea nu se obține decât în timpul lent, cu sedimentări ca la stalagmite, așa cum lent se întărește în noi scheletul care ne ține verticali o viață întreagă. Inutil să mai precizez că simulacrul de cultură prin sedimentări de texte trunchiate ‒ luate din marele pântec al internetului și stivuite la întâmplare în memoria generațiilor viitoare ‒ va sabota și mai mult sensibilitatea umană, așa cum a înflorit ea în ultimele milenii prin circulația cărților. Și mai grav va fi că, din tipul de imaginație inoculat celor mai performante programe de inteligență artificială, va rezulta chiar imaginația nouă, care va persecuta și va limita imaginația umană. Acea imaginație performativă va elimina treptat din imaginația omului aventura riscantă în necunoscut, și ezitările sau remușcările sau renunțările care sunt absolut esențiale pentru proiecțiile imaginației noastre naturale, una care își asumă totdeauna și riscul de la se izbi de limite, călcând cu o jumătate de pas în gol, dar fără să fie „programată“ cum să-l evite. S-ar părea că ne aflăm deja cu o jumătate de pas în gol, dar de astă dată aspirați de o tentativă sinucigașă care nu își spune pe nume.
Sunteți un bun cunoscător și un traducător cu har al literaturii portugheze, franceze, spaniole, italiene etc. Cum vă plimbați prin literatura universală, ce descoperiți?
E lumea, vasta lume…, cum zice Drummond, pe care l-am mai evocat vorbind despre „sentimentul lumii“; nici nu-mi imaginam că mi se va da bilet de trecere spre atâtea spații fabuloase, pe la șapte ani când deja citisem, de câteva ori, fiecare din cele trei sau patru cărți din „biblioteca“ mea (din patru mici scânduri mi-am făcut un „raft“ în atelierul de tâmplărie al tatălui meu, și i-am găsit un loc potrivit lângă lada cu coceni uscați din care, în sat la mine, luai să apinzi focul – drag mi-e să-mi amintesc că printre acele cărți era Povestea țarului Saltan, de Pușkin, superb tradusă de Adrian Maniu: „De m-ar lua un crăișor/ Casa-i țiu dintr-un fuior./ Dintr-o pânză de bumbac,/ Toată țara i-o îmbrac,/ S-aibe toți cămăși curate,/ Spuse-a doua din surate“. Evident că mă vedeam prin stepe întinse, iar la orizont străluceau cupolele de aur ale unor mândre biserici! Dar nu spre Rusia aveam să mă îndrept, ci spre literaturile pe care le numiți, învățând în același timp și limbile lor originale, măcar atâta cât să încerc să intru sub pielea unor faimoase texte. Toate însă numai după ce mi-am câștigat și libertatea de mișcare, căci libertatea mea de gândire pâlpâia, cred eu, neîntreruptă în spiritul meu, chiar și pe vremea când eram blocat în utopie.
„Elegii didactice“ este subtitlul volumului apărut recent. Sunteți un melancolic visător?
Dimpotrivă. Sau, cel puțin, altfel mă percep eu în această carte recentă, făcând trimitere la perioada numită „alexandrină“ a vechii literaturi din perimetrul Mediteranei. E vorba de epoca ptolemeică în care funcționa uluitoarea instituție numită Biblioteca din Alexandria, prima bibliotecă universală unde atâția „grămătici“, mai degrabă anonimi, au fixat marile texte literare, științifice, istorice sau mitice din perioada homerică și clasică, texte care circulau mai mult oral, și care care devenind papirusuri de referință, ca edițiile critice moderne, au devenit unelte (organon) pentru dezvoltarea culturii latine. După care, unele texte fixate filologic au fost transmise cu greu civilizațiilor noastre europene, fiindcă focul și praful sau sinistrele ruguri de cărți aprise de ideologii sau de fanaticii religiilor au distrus timp de mii de ani irecuperabile capodopere. Știu că azi ceva „didactic“ îți taie tot cheful, fiindcă se opune creativității și sugerează rigiditatea unor norme care mai degrabă inhibă originalitatea. Dar alexandrinii înțelegeau exercițiul didactic, în primul rând, ca hermenutică ce pune ordine în mulțimea de texte interpolate oferindu-le „școlilor“ din acea epocă unelte de lucru. În majoritatea lor acești savanți (gramáticus) erau și creatori autentici stimulați de textele pentru care arătau atâta grijă, deși istoriile literare de mai târziu i-au tratat cam otova de epigoni lipsiți de originalitate. Calimah, de pildă, mare bibliotecar stăpân, se pare, peste o jumătate de milion de suluri pe papirus le-a trezit contemporanilor interesul pentru aspectul liric al discursului literar, după ce poemele epice și textele teatrale (fie tragice, fie comice) beneficiaseră de un monopol incontestabil.
Genul didactic va avea, mai târziu, mare trecere la Roma, unde se considera că nu puteai deveni autor de succes, fără să te sprijini pe textele unor iluștri predecesori clasici, când atacai proprile tale proiecte. Se înțelegea că puteai fi original sau inventiv tocmai fiindcă dezvoltai variante noi și bogate ale unor teme vechi. Cicero, dacă nu mă înșel, se plângea unui prieten că, plecat în ținuturi străine, nu reușea să compună mai nimic fiindcă nu-și luase destule papirusuri ale altora cu el. Literatura se hrănea din literatură, inclusiv retorica avocățească sau gloria de conviv obținută la cinele oțioase unde cărturarul era invitat de un mecena să alimenteze cu idei simpozioane, într-o comună emulație verbală pe o temă dinainte stabilită.
Mă obsedează această metamorfoză de texte în alte texte, după ce transfigurarea spre noutate traversează biografia sau imaginația sau zestrea expresivă a unui autor intermediar. Și nu e vorba de prostia numită postmodernism. Practica ștafetei culturale are bune milenii umanistice de exegeză creatoare. Mă simt intermediar între Horațiu și vitorul meu cititor, care va încerca să se metamorfozeze în poet. Mă gândesc, deseori, la epoca acelor glosatori geniali care știau totul despre textele ce îi precedaseră și încercau cu greu să-și strecoare și vocea lor, în competiție secretă cu predecesorii. Sigur, cei mai mulți rămâneau la stadiul de epigoni, cum există în toate epocile, dar unii chiar se revoltau, poate mai subtil decât au procedat avangardele de la începutul veacului trecut prin energia lor distructivă și negativistă. Lycophon, de exemplu, mort pe la 320 înainte de Cristos, era obsedat de figura Cassandrei, preoteasa care știa tainele viitorului, însă fusese condamnată să nu fie crezută de nimeni. Cum să scrii ceva nou, când totul se află deja expus atât de tragic în informațiile sumare din mit? În plus, voce a adevărului fiind, Cassandra e violată de Ajax, fiindcă forța războinică brută totdeauna violează pudoarea si batjocorește adevărul. Or, Lycophron și-a imaginat un monolog aproape ilizibil al acestei Cassande închise în turn, un delir al revoltei punctat de enunțuri sibilinice și referințe geografice absolut aleatorii, discurs irațional cu fragmente de realitate fără pic de legătură între ele, dar cu plonjări profunde într-un inconștient tenebros oniric ce se refuză cuvântului – adică ceva ce bieții suprarealiști dinspre zilele noastre nici nu visau. Mallarmé ar fi vrut să-l traducă și n-a reușit, declarând că e cel mai obscur poem al omenirii, definitiv închis; Paul Celan îl implora pe marele poet latinist Pascal Quignard să i-l traducă într-o franceză inteligibilă.
Abia recent Pascal Quignard a definitivat un text început prin anii ’70 în veacul trecut, tradus sub titlul Alexandra, echivalentul „alexandrin“ al acelei Cassandre. Dar traducerea este însoțită de o sumă de alte texte concepute ca un „tratat despre oralitatea tăcută“, sub titlul Zetes, acesta asezonat cu mai multe referințe la biografia autorului francez, cu remarci și exegeze despre traducere în sine, plus incursiuni prin alte culturi și mituri sau referințiale figuri biblice, în fastul erudiției.
Undeva, Quignard își exprimă convingerea că „a scrie constituie un al doilea fel de a vorbi pe muțește, fiind deopotrivă singurul mod de a vorbi mai viu“ ‒ minunată continuare a dilemei în care se afla Cassandra, cuprinsă brusc de tăcerea „vertiginoasă, deșertică, cea care se naște din renunțarea de a convinge“[1].
Tonul elegiac din aceste noi texte ale mele, deplânge tocmai brutalitatea istoriei care atacă periodic libertatea de spirit și de imaginație depozitată prin generații succesive în cărți, deseori cu accente de indignare sau de satiră și ironie (cu sprijin și de la Juvenal și de la Marțial); dar și cu o admirație totală față de unele mari texte pe care am sentimentul că le înțeleg abia acum (ceea ce ar explica nesăbuința mea de a face pași timizi chiar în umbra colosalului poem lucrețian De rerum natura). Dar aș vrea să cred că și textele mele etalează o „renunțare“ de a convinge, fără să renunțe însă la explicațiile chiar „didactice“ care alimentează și borboroseala mea de Cassandră. Înțeleagă cine ce vrea! Cert este că mă îndepărtez deseori de abiguitatea care este generoasă pentru poezia lirică, acceptând o epicitate mult explicită, din motive pe care le și argumentez chiar în textul poemelor. Nu știu dacă voi întruni adeziuni pentru această postură sofisticată, tot ce mi-aș dori ar fi să se vadă că sunt un fals pedagog și un nu mai puțin fals moralist – chinuit însă de unele întrebări grave din biografia și din epoca mea!
Printr-o incredibilă coincidență, în momentul în care eu reuneam aceste poeme în computer, ceva asemănător întreprindea în Spania minunata scriitoare Irene Vallejo – mă refer la superbul ei eseu care reface istoria cărții și chiar a scrisului, ca miracol uluitor al umanității, intitulat Infinitul într-o trestie (El infinito en un junco), tradusă și la noi. Pe pagina de gardă a ediției originale, care este acum bestseller mondial, chiar autoarea mi-a semnat un măgulitor autograf la festivalul de la Arequipa, în Peru. Și sper să am în curând o traducere a cărții mele în spaniolă, să i-o trimit acestei curajoase scriitoare care l-a entuziasmat și pe Mario Vargas Llosa, fiindcă după ce a studiat în toate marile biblioteci ale lumii a găsit cele mai convingătoare argumente pentru a formula um adevăr simplu: dacă civilizațiile viitoare își imaginează că pot renunța la cititul cărților, de unde nu doar ne informăm, fiindcă ele trebuie să ne formezepe timpul lent al asimilării în profunzime, atunci civilizațiile viitoare vor deveni idioate!
Lucrați neîncetat: scrieți, traduceți, organizați. Literatura este cea care vă reîncarcă mereu?
Cred că da. Sigur că da! Din moment ce nu mă mai simt sub teroarea unui sistem de interdicții, placida bănuială despre indiferența altora față de invențiile mele e ușor acceptabilă. Mă bucur însă că sunt chemat pe diverse meridiane și iau contact cu sensibilitatea greu de aproximat a unor cititori străini, cărora poemele mele ar avea dreptul să le pară niște bizarerii dintr-o lume foarte îndepărtată. Or se produc și miracole. Deseori, văd reacții surprinzătore la unele pasaje din poemele mele pe care eu nu le țineam în mare stimă. Mi se confirmă că dacă poemul are ceva de spus, reușește s-o facă și în mediul altor mentalități, ba chiar altcumva decât își închipie tocmai autorul lui. Traducător fiind, îmi dau seama că atunci când un poem al meu trezește emoția unui cititor străin, înseamnă că textul tradus a depășit și zona primejdioasă unde o traducere proastă îi poate diminua sau anula vitalitatea originală, chiar dacă la prima vedere traducerea reproduce cât poate ea de fidel textul de bază. De fapt, niciodată nu poți simți cu adevărat poemul tău tradus într-o altă limbă, adică nu scapi de bânuiala că ar putea fi acolo un semiton fals în melodia sau în semantica traducerii. Numai în acest sens poezia este cu adevărat intraductibilă, fiindcă te poate teroriza spectrul unei perfecțiuni inexistente. Însă ar cam trebui să mă opresc. Dacă se înțelege că pentru mine literatura, poezia în special sunt sursele cele mai bogate în energii vitale, deja e suficient. Iar dacă cele spuse până aici le vor părea multora o paradă ridicolă și o dovadă de inadecvare la lumea reală de azi va fi la fel de puțin grav. Eu nu cred că sunt chiar singur sub cerul unor astfel de idei.
[1] Pasqual Quignard, Lycophron et Zétès, Gallimard, 2010. Pp. 139 ; 147.
Foto: Mihai Cratofil/ICR
