Directed by David Lynch

Start

Este 17 ianuarie 2025. Și este o zi de vineri, din nou. O dimineață însorită aici în București, 4 grade Celsius, nicio șansă de precipitații. Aproape niciun nor pe cer. Alaltăieri a murit regizorul american David Lynch, vestea diseminându-se în lume like wild fire. În dimineața asta, nu m-am putut abține să nu mă minunez de vremea de afară, la fel cum făcea și el in his daily weather reports postate pe canalul său de YouTube. A fost ultimul său mare proiect artistic. Recent, regizorul Radu Jude a spus că el consideră demersul lui Petru Creția de a ține un jurnal al norilor de pe cer un gest profund cinematografic. Ce făcea Lynch depășea simpla catalogare a stării vremii. Jurnalul său meteorologic defamiliariza cotidianul, reîmprospăta banalul, ne făcea atenți la lume (la ciudățenia sa). Prin aceste videouri scurte, făcea ce a făcut de fapt prin întreaga sa filmografie.

Încă de la primele sale filme, Lynch a fost întotdeauna interesat de gesturile mici, de lumea microscopică ascunsă in plain sight. Vedem asta în părul electrizat și electrizant al lui Jack Nance din Eraserhead (1977), în felul în care mișună furnicile pe gazonul verde și bine întreținut al unei case dintr-o suburbie americană în Blue Velvet (1986), în peștele descoperit în filtrul de cafea sau în maniera prin care agentul FBI Dale Cooper soarbe cu nesaț din ceașca sa de cafea neagră în Twin Peaks (1990), în dentiția protuberantă și privirile languroase ale lui Willem Dafoe în Wild at Heart (1990). Toate aceste mici exagerări formează un cumul. Pentru Lynch era important ca ceea ce vezi pe ecran să nu fie doar o imagine pasivă (una care doar să te ducă într-o poveste – spectrum), ci una activă (care să te bântuie – punctum). Poate de aceea iubea picturile lui Francis Bacon. A răscoli ceva în spectator era (pentru amândoi) miza adevărată a artei.

Într-o secvență din Twin Peaks: Fire Walk With Me (1992), un copil la costum (interpretat de Austin Jack Lynch, fiul regizorului) poartă o mască albă. Atunci când o scoate de pe față (în gros-plan), vedem o figură animală cu ochii bulbucați – o maimuțică. Cel mai adesea îi plăcea să ne sperie astfel, nu din maliție, ci pentru că frica scoate la iveală ceva fundamental în om. Iar Lynch avea talentul înnăscut de a naște groaza din cele mai banale lucruri. În Mulholland Drive (2001), există un personaj episodic căruia îi este frică ca nu cumva (întocmai ca în visul său din seara precedentă) să îi iasă în cale ceva monstruos de după un colț. Atunci când povestește asta altui personaj, acesta din urmă râde de el și apoi îl convinge să-și confrunte această teamă irațională. Ba chiar îl însoțește pe acesta până la colțul respectiv, pentru a-i arăta că nu are de ce să-i fie frică. Atunci când ceva, sau mai bine zis cineva, chiar răsare de după acel colț el paralizează de frică. Și noi la fel. Este un moment care rămâne cu tine o viață întreagă.

S-a vorbit mult despre importanța viselor și a premonițiilor în filmele sale. Nu cred că Lynch era atât de interesat de vise în sine, cât de modul în care acestea sunt redate artistic. Era un practicant al meditaţiei transcendentale, doctrină non-religioasă, prin care poți atinge (în viziunea sa) stări elevate de conștiință. De aceea cred cu tărie că visele/secvențele onirice din filmele sale nu sunt per se manifestări ale subconștientului personajelor sau ale autorului, ci portaluri spre alte lumi posibile. The Black Lodge, camera cu podele în zigzaguri alb-negre și draperii moi și roșii (și toată estetica vapowave avant la lettre) e, până la urmă, un culoar, o zonă de trecere. La fel cum acea cutie albastră din Mulholland Drive e tot o poartă. Camera se apropie tot mai mult de gaura cheii, pentru ca în final să răsară de partea cealaltă, într-o altă poveste (și noi odată cu ea). Atunci când omul acela bizar din Lost Highway (1997) îi spune lui Bill Pullman că se află simultan acolo în fața sa, dar și acasă la el, consternarea sa este și a noastră.

Spațiul din filmele sale este fluid. Nimic nu e sigur. Lumea lui Lynch abundă în portaluri (deschise uneori la întâmplare). Prin asta, regizorul încearcă să ne spună ceva. În cel de-al treilea sezon al serialului Twin Peaks: The Return (2017) vedem asta cel mai clar. Unul dintre spiritele malefice, primordiale, care ne apare în forma unui tăietor de lemne ne-o spune clar și răspicat: „This is the water, and this is the well. Drink full, and descend.“ Asta trebuie să facem pentru a ne putea bucura de filmele sale și, de fapt, de întreaga sa lume artistică. Trebuie s-o luăm ca atare și să ne pogorâm încrezători în bezna portalului deschis în fața noastră.

Încă de la începuturile sale, cinemaul a fost comparat cu o fereastră către lume. Mi se pare firesc să fie așa. Dar nu strică să ne amintim din când în când că, prin fereastra asta, se mai întrevăd din când în când și alte lumi posibile. Îmi amintesc că ai mei mi-au povestit cum, la începutul anilor ’90, se adunau grupuri-grupuri pentru a se uita împreună la Twin Peaks. În fiecare seară, după ce se termina episodul, începeau discuțiile interminabile despre ce anume vrea să zică autorul: Oare doamna cu bușteanul reprezintă vreo alegorie ecologică? Oare omulețul în costum roșu care dansează în reverse este diavolul? De ce are Bob părul alb? Și ce, Doamne iartă-mă, e cu acel cal alb din sufrageria soților Palmer? Îmi imaginez cum stăteau ei, sorbind din cafeluțele lor (cu zahăr de data asta), și se lăsau în voia unei alte realități, într-un mod în care nu îl făcuseră până atunci. Cinemaul face asta.

În 1992, când m-am născut, mania Twin Peaks le trecuse total. Fuseseră dezamăgiți de continua tărăgănare a poveștii și de lipsa vreunei rezolvări concrete. Nici nu cred că s-au uitat la Fire Walk With Me, fiindcă (după cum mi-au spus chiar ei) aveau lucruri mai bune de făcut. Eu însă prin acest film l-am descoperit pe Lynch. Eram clasa a noua și într-o dimineață dau de el pe TV1000. Țin minte că m-a hipnotizat așa de tare încât n-am mai ajuns la primele ore (aveam cursuri după-amiaza). Pur și simplu nu înțelegeam nimic, dar nu mă puteam dezlipi de ecran. De fapt, căzusem pe de-a-ntregul prin portal. Și nici azi nu cred că am ieșit cu adevărat de acolo.

Lynch m-a făcut să vreau să mă uit la filme. Tot el m-a învățat că a le înțelege toate ascunzișurile nu e scopul vizionării, mult mai importantă e călătoria. And what a trip indeed!

De ceva vreme, circulă online o poză cu o fereastră pe care cineva lipise un abțibild pe care scrie „directed by David Lynch“. Având în vedere tot ce se întâmplă acum în lume, mi se pare mai mult decât potrivit. He will be missed, but never forgotten.

Imagine: © Martin Schoeller

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×