Discuția publică

Interviu cu Cătălin Lazurca

Start

Cătălin Lazurca a publicat vara aceasta lumea e oricum o idee proastă (OMG, 2023) un volum de versuri care ne-a luat prin surprindere – o dată pentru că a trecut ceva timp de la Celebrul Animal, romanul de la Polirom (și cea mai cunoscută carte a sa), apoi pentru că acum e vorba de poezie, iar de obicei secvența obișnuită e de la un debut în poezie la proză (și de la proză scurtă la roman), dar cel mai important – e vorba de conținut, volumul său are o dinamică ieșită din comun – unele poeme sunt de fapt proze (foarte) scurte, ba chiar și scenarii, apoi dintr-odată devin rimate și ritmate și s-ar putea derula pe un beat de hip-hop. Uneori poți să detectezi că autorul pur și simplu se joacă, alteori te trezești pus în fața unui fapt grav sau parte dintr-o reflexie prelungită în oglindă, unde lumea devine o condensare în corpul vitros, un punct de negreală în câmpul vizual, ceva care distrage privirea ce vrea să se întoarcă către interior, o cameră obscură în care „amintirile mari înghit amintirile mici/și în jurul lor rămâne doar o sclipire pustie./Și de abia câte o remorcă care se îngrașă cu resturile a ceea ce am simțit/când ar fi trebuit să nu simt nimic“.
Lumea e oricum o idee proastă e un mix tape de maturitate, care a devenit în scurt timp cartea verii mele în 2022, mai târziu – un obiect pe care îl am la îndemână, îl pot deschide la întâmplare, să citesc câteva rânduri într-un sens sau altul, în timp ce decantez zgomotul de fond al zilei.

Salut, Cătălin, dacă tot am pomenit de resturi emoționale, îmi amintesc că prin 2005, la începuturile Ego Proză, apărea Celebrul animal, care preceda cumva postările și story-urile de pe Facebook – în sensul că vedeam în timp real ce se întâmplă la Arad, ce se întâmplă în grupul Celebrul Animal – unele personaje (inclusiv tu) erau aceleași din viața literară și cumva ei (tu, Leac sau Cașiș) scriau și publicau în timp ce într-o carte se scria despre ei. Cum vezi acum romanul de atunci? Ce oameni vin acum la Joy’s?

Era în ce făceam pe atunci, în întâlnirile cu prietenii din librăria „Ca și cum“, care a editat și oficiosul grupării, o revistă cu oarecare circulație, sau de la Joy’s, loc nou pe atunci, o prospețime greu de recuperat, o „naivitate neconștiută“, cum parcă zice Poetul, dublate, pentru că aveam deja toți în jur de 30+, lecturi bune și detașare de lumea literară ro, de un gust artistic cât se poate de onorabil. Din păcate, un gust minat de ironie, așa cum se poate vedea în roman. Ironia e ceva ce nu-mi mai place deloc și sufăr un pic când cineva vede ironie în ce am scris. Sau, mai rău, sarcasm. Habar n-am, o fi o traumă pe undeva, ceva ce iese la iveală fără să vreau. Așadar, prietenie, prospețime, gust și grație, la asta privesc cu drag în urmă, asta am încercat să păstrez în ce fac la Discuția secretă, festivalul și evenimentele colaterale care profită de ospitalitatea  Joy’s. Uneori iese, alteori mai puțin, fiindcă DS adună mult mai mulți oameni, are și ceva mai mulți bani decât aveam noi la începutul anilor 2000, bani care trebuie cheltuiți ținând cont de exigențe sociale și birocratice de care pe atunci nu ne păsa deloc. Oricum, sentimentul prieteniei a rămas, Discuția secretă pornind dinspre un grup de scriitori: cu mulți dintre ei sunt prieten, cu câțiva prieten bun.

Ai început cu poezie (Remix, editura Marineasa, 1998), te-ai întors la poezie. Poezia, în general, a acaparat tot felul de teritorii și și-a însușit tehnici din domenii conexe – colaje, performance, slam poetry, video-poeme, tik tok-uri, hip hop, etc. Simți ca ți se potrivesc aceste forme sau pentru tine esențial rămâne textul și muzica lui interioară, imagistica sau sensul? Volumul are patru secțiuni, fiecare cu titlul ei – ultimele două au ceva din capitolele Celebrului Animal –: dați-mi voie să vă explic ce înțeleg prin asta și și asta, exact așa cum se face. Mai ai A grace over a decaffeinated coffee și Împotriva ironiei, plus titlul volumului, pe care l-am tot pomenit. De unde vin titlurile tale? Ce rost au în structura volumului? Care sunt poemele care ți-au lăsat amintiri? În ce context?

Video-poeme am făcut, când le-a fost vremea, pe la mijlocul anilor 2000 parcă, și puțin înainte. Dar mai mult fiindcă mi-a plăcut să învăț tehnica, mă ghida la început Sorin Neamțu, prietenul meu artist vizual, și el în Celebrul Animal. Ne-a și ieșit un clip frumos, de acela nu m-aș dezice, cu niște oi și Dylan Thomas. Dar mai departe, nu știu. Am fost invitat de curând la un festival de spoken word poetry, era o invitație aruncată pe WhatsApp pe parcursul unei conversații pe altă temă și, nevrând să întrerup replicile ca să caut pe Google ce e spoken word poetry, l-am întrebat pe cel care mă invita: ce e asta?, iar el mi-a răspuns: lasă, pe tine te punem la poezie normală. Dar, da, privesc cu suspiciune poezia cu zorzoane, cu ilustrație muzicală, cu acompaniament grafic. De cele mai multe ori e o păcăleală, textele fiind slabe și cerșind o atenție imersivă pe care nu o merită. Mi se pare ok genul ăsta de întreprindere doar ca un fel de exercițiu de admirație, când nu lucrezi cu propriul text, ci cu unul care-ți place mult, ceva clasic și căruia îi adaugi o emoție pe care lectura repetată poate a pierdut-o. Lana del Rey (heart) face așa ceva, ceva frumos, cu un poem de T.S. Eliot (heart) într-un interludiu de pe albumul Honeymoon (heart).

Altfel, combinația de text-sunet-grafică e simplă gâdileală. E ca și cu muzica din filme, care, și atunci când e bună, supraviețuiește doar în citate, altfel se fanează în două-trei decenii. Iar de cele mai multe ori, e abuzivă ca o bandă cu hohote preînregistrate, provoacă o emoție pe care imaginile și povestea nu-s capabile să le provoace.

Cu titlurile, ce să zic oare? A grace over a decaffeinated coffee e furat de la David Berman, de la care am furat oricum mult, Lumea e oricum o idee proastă fiind un fel de omagiu adus acestui poet extraordinar. Împotriva ironiei, cum am spus, pare pus degeaba. O fi ironie faptul că restul secțiunilor au titluri care-s un fel de inside jokes, bazându-se pe faptul că voi avea cititori atenți, care vor citi volumul nu pe sărite – sau îl vor relua de la început către final, poem cu poem, după ce au deschis și au citit la întâmplare? Așadar, secțiunile cu titlurile lor sunt niște indicii care să dezvăluie o structură destul de atent gândită, mai ales că volumul e o rescriere adăugită. Sigur ironic  (he, he!) e că poate m-am străduit prea tare cu indiciile și nici măcar cele mai transparente (indienii și pirații, cu conflictul lor din Rezervația în care personajul meu se duce poate să moară, și care vin din Peter Pan) nu prea au fost înțelese. (De abia acum sunt autoironic, dându-mă neînțeles).

Poemele care mi-au lăsat amintiri? Dintre cele mai vechi, ar fi câteva mai personale, biografice, pe care mi-a fost oarecum dificil să le rescriu la persoana a III-a, mi s-a părut și un pic necinstit, dar am eu un dinte împotriva persoanei I în poezia ro, care degradează foarte multe texte către cerșetorie lirică. Sigur, persoana a III-a impune o distanță, dar tare mi-am dorit să produc emoție chiar și așa. Și întâmplarea care m-a făcut să mă hotărăsc să public această reeditare-rescriere a fost următoarea. Alex Văsieș, citind trei texte noi într-o antologie, incluse apoi în volum, mi-a spus doar atât: ce emoție!

La fel de cunoscut cum ești pentru Celebrul Animal (ca grup), ești și pentru Club Literar și acum pentru Discuția Secretă. Ce ți-ai dorit să faci prin acest festival de literatură? Cum a fost procesul de extindere de la grup la eveniment(e), unde bănuiesc că e nevoie și de o strategie culturală, și de multă logistică? Cum sunt pentru tine zilele acelea din iunie când se întâmplă festivalul, iar restul lumii citește, socializează sau bea bere? Care sunt edițiile cu cele mai multe amintiri?

Festivalul a pornit de la o idee veche, ițită cred la Club literar, apoi dezvoltată în conversația de grup infinită numită chiar Discuția secretă, de Ionuț Chiva, ideea că scriitorii, dar nu numai, adunați acolo, ar trebui să facem cumva să ne întâlnim și să ne cunoaștem, fiindcă unii dintre noi nu ne întâlniserăm niciodată, dar eram pen pals pe grupul de pe Facebook. Nu ne-am putut mobiliza independent, aveam un plan să închiriem o cabană la Păltiniș, ca să fie cinstit ca distanță de străbătut de către cei din București, Brașov, Cluj, Arad. În 2014, când am ajuns un pic la butoanele culturale arădene, am făcut festivalul, cu probabil două treimi dintre invitați de pe Discuția originară. Unii n-au venit totuși. Strategie culturală? Nu știu, la început pur și simplu lipsea un festival de literatură în Arad. Apoi, a venit ideea asta să aducem scriitori de limbă maghiară din Transilvania. De aici, să fac din DS un festival al literaturilor din România: română, maghiară, germană și sârbă. Mereu am delegat mare parte din autoritatea curatorială către alți scriitori în al căror gust aveam încredere, așa că mi-am putut rezerva timp pentru treaba administrativă, destul de complicată, mai ales acum, când DS a devenit itinerantă, cu evenimente sau chiar ediții complete la Arad, Timișoara, București, Cluj. Zilele astea a venit și un fel de propunere tatonantă să ieșim și din țară. Nu știu, deocamdată, pentru că, pe de o parte, nu-s un bun manager, iar pe de altă parte, DS trebuie să rămână un festival mic, cu exigențe curatoriale care să fie cât mai rar contrazise. Asta nu se poate când faci un festival mare. Ce să zic, mă gâdilă foarte tare când, făcând cuiva o invitație, primesc un răspuns care sună cam așa: Eu la Discuția secretă? Uaaau! Un festival mic și al dracului, îmi vine să zic, dacă n-aș ști că atmosfera, odată ce scriitorul e aici, e relaxată și prietenoasă. Mai puțin eu poate, fiindcă în acele zile, fiind o fire anxioasă și, cum spuneam, destul de prost ca manager și control freak în același timp, poate că-s destul de acru și inabordabil. Cred că exact pentru asta am inventat petrecerile de la finalul serilor de lectură și picnicul de la finalul festivalului, ca să mă relaxez și eu.

Ediții memorabile? Nu țin minte ediții per se, ci am momente la care mă gândesc cu drag. Când a adormit Ion Buzu la lectura lui David Berman, chiar sub nasul lui David, în primul rând de scaune. Conversațiile despre discreție, plictis și renunțare (la scris, din păcate, el și la viață) cu același David Berman. Poantele deplasate ale lui Ionuț Chiva, dar, vorba lui, farmecul glumelor proaste este uneori irezistibil. Farmecul lui Ionuț, nu doar uneori. Când am renunțat la purismul DS, adică să avem în program doar lecturi, și am început să și conversăm – și a ieșit bine, firesc și vesel, cum trebuie pentru DS. Premiile, două, pe care le-am acordat Gabrielei Eftimie și lui Stelian Müller, emoția lor când le-au primit, cu totul pe neașteptate. Când am avut prima ediție cu scriitori maghiari din Ardeal și, după lecturile lor, au venit confrați din DS și mi-au zis: ne-au rupt ăștia! Momentele cu Ștefan Baghiu, care ține, cu muzica lui, petreceri excelente și care a citit deja de patru ori același poem, la diferite ediții, un text scris cu Alex Văsieș, superb.

Cred că Ștefan, cu poemul ăsta (De ce ești tristă de 2 Mai) recitit cu o altfel de emoție de fiecare dată, a prins esența festivalului, ca să zic așa: concentrarea pe text și pe rostirea acestuia, nu pe autor, fiindcă unul dintre autori nici n-a fost vreodată prezent alături de Ștefan. Mi-a și venit de curând ideea unei formule care să se potrivească cu starea itinerantă a DS: să adun la început de an 14-15 autori care să citească doar ei, la toate evenimentele, în toate serile și în toate orașele, aceleași texte.

Mă întorc la început – la un moment dat în roman personajele tale discută despre cum ar fi să câștige la loto (1 milion de dolari?), ce ar face mai departe cu viața lor, iar dublura ta alege să-și deschidă un nou/alt Joy’s la București. E doar ficțiune? E un autosarcasm pentru o fantezie vinovată? Cum se vede acum Bucureștiul când îl privești dinspre vest? Între timp te-ai mutat afară din Arad, „la țară“, și faci birdwatching, fotografii în natură sau ieși cu câinele pe câmp. Ce înseamnă locurile acestea pentru tine? Ce înseamnă locul pentru scrisul tău? Și ce vrei să scrii mai departe?

Nu-mi aduc aminte nici cum priveam Bucureștiul pe atunci, dar nu cred că mă vedeam acolo. Îmi place orașul, ajung de câteva ori pe an cu treabă, mă văd cu oameni cu care îmi place să mă văd și cu care, când vin ei prin Banat-Crișana, mă văd și aici. Sau în alte orașe, unde călătoresc cu jobul. Călătoresc mult așa, singur și cu mașina de obicei. Iar acum că întrebi, cred că multe fraze, versuri, scene îmi vin când sunt la volan. Pe astea le țin oricum mai bine minte decât pe cele de dinainte de somn, când tot așa, fac un pic de literatură în cap. Cele de pe mașină se nasc de multe ori din muzica pe care o ascult, din versuri de cântece pe care le înțeleg greșit sau de la care, înțelegându-le corect, pornesc către ceva fantezist. Așa s-au născut Trilurile sub acoperișul de tablă, un text cu false citate din staruri muzicale, false traduceri, aproximări, peste care cad anunțuri la difuzoare, așa cum se aud într-un supermarket, și printre toate se strecoară mici întâmplări misterioase. Mă gândesc să continui textul ăsta, are potențial infinit de fapt, și să fac din ce iese mai bun un volum vesel și melancolic, în care partea muzicală să ritmeze cu o idilă dintre o fată de la raionul de cosmetice și detectivul în negru de la raionul de carne sau un agent de vânzări – sau cu amândoi. Dar aș vrea deocamdată să termin povestirile despre copilăria și adolescența mea timișoarădeană, să încheg volumul care trebuia să se cheme Între Vii – dar care nu mai are cum să se numească așa, fiindcă Iulian Popa tocmai a scos la Humanitas un roman cu titlul ăsta. Că venise vorba mai devreme de titluri căutate, nu?

În ce privește plimbările mele în natură și fotografiile, nu știu, cred că am totuși o perspectivă turistică asupra locurilor, iar turismul e oribil. Sunt totuși băiat de oraș, iar faza rurală e un downgrading foarte controlat, aproape un capriciu. Când o să mă simt confortabil ca observator-înțelegător, când o să depășesc faza turistică, poate adun poze de o expoziție, cine știe.

Patru poeme:

de la o vreme
triluri sub acoperișul de tablă
autoportret la 48
nu știu exact ce vreau să spun cu asta

de la o vreme

a încercat, a tot încercat
să devină un bărbat senin.
a depășit o depresie
și a evitat
cu succes
viața plicticoasă de creștin.

nu pretinde că a înțeles,
dar e deja într-o altă etapă.
nici nu-și mai aduce aminte cum se scrie cu fum,
și nici de peștii de neatins în apă.

sub geam, numai în zoom
mai crește o floare uscată.

e un om slab, așa că uneori se mai ceartă
cu Marea Artă care imită Marea Artă
care nu mai vrea să fie de fapt Mare Artă.

nu se mai teme.
de la o vreme,
duce o viață ieftină și dezechilibrată.
și de abia de mai fute.

crede că 98% din tot ce s-a scris
despre sfințenie și virtute,
c-au fost stoicii, creștinii,
indienii, latinii
sau grecii,
poate fi aruncat pe foc.
nu-i mai înțelege pe ăștia deloc.
nici măcar ca pe oameni din alte vremuri.
îi sună ca texte scrise de alte specii.
sau și mai bine: alte regnuri.

da, oamenii – i se pare că nici nu mai arată
a oameni. cei mai mulți.
oameni-afiș lipiți de oameni-uși
încuiați de oameni-cartelă,
oameni culți,
cum li se spune în câte un roman al marilor ruși
sau în câte o mare nuvelă.

oameni-sandviș
mâncați de oameni-pubelă.

oameni cu bani care nu vorbesc despre bani
și oameni sărmani
care nu vorbesc decât despre bani.

oameni care nu mai par oameni.

(…)

nu-s astea judecăți morale,
nici de valoare.
sunt doar simptome ale vechii depresii:
gol și absență. derealizare.

de unde și această idee ciudată:
că o viață profund nefericită se poate plia
perfect peste o viață pe deplin fericită.
a lui sau a altuia.

și că poate aici e taina dragostei toată.


triluri sub acoperișul de tablă
după David Berman

Anunț: Personalul de la raionul cosmetice să se prezinte
pentru controlul ținutei + ciocolată!
O voce suavă: Putem lua asta drept invitație?

Tril (după Nick Cave):          
ochi verzi, ochi verzi
în care noi, strecurați
și tăcuți ca niște șoricei
ne arătăm cutremurați

păr negru, păr negru,
de pe vremea când sub lămâi
eram în juru-ți suferinzi
și-ți șopteam: rămâi, rămâi!

Anunț: Responsabilul de la electronice este somat să regleze scenele tari
din televizoarele toate!
Responsabilul (scuzându-se): Faruri aprinse-n parcare,
mașina nu are nici o culoare, plăcuțe lipsă de înmatriculare
Raionul cosmetice: Oh, atât de tare ne doare
când vouă doar vi se pare!
La noi sunt oglinzile retrovizoare!

Tril (după John Cale):           
un purceluș mi-a înfundat canalizarea,
e încăpățânat, păros și electric,
îmi transmite semnalul unui post TV
din care se vede doar subtitrarea.

oh, purceluș, purceluș!
ai prieteni? nu cred.  
haide, dă-mi mâna,
voi fi docil ca o telecomandă,
voi fi cel care citează din Nietzsche
și din Insula cu elice.

vei fi ilustrat: Purcellus purcellus,   
în dicționarul Larousse,
voi fi ultima consecință a simulării
sufletului rus,
instalatorul voi fi
cu cei câțiva centimetri în plus.

Biroul de credite: Detectivul în negru ascuns la raionul de carne
este rugat să ne urmărească.

Tril (după John Darnielle):   
Badluck m-a ajuns din urmă
pe la Câmpina, țin minte
că venise legat de coada unei femei,
cu 90 la oră pe autostrada fierbinte.

venise să mă pedepsească
pentru că stricasem delicatul echilibru
al înghețatei din frigider,
fiindcă beam prea mult,
fiindcă nu mai voiam să suffér

pentru toți cei asemeni mie,
care te țin minte din ciclul primar,
cum făceai tu aerul dintre flori să fiarbă
în vara aceea fără insectar.

Anunț: Un domn important, viu și zvelt,
complicat, colorat, evident.

Detectivul în negru: Nu, nu e el,
el rătăcește pe dealurile înzăpezite
sau poate s-a prăbușit
la Marile Lacuri
Responsabilul: Doar mașina i s-a găsit fumegând
printre trestii.

Anunț: Marina să se prezinte la casa 2!
Voci: Marina a plecat și ea cu un an în urmă,
s-a scris despre asta, iar noi
nu mai știm nimic despre ea.

Biroul de credite: Detective în negru: Unde e? Unde e?
Unde?

Tril (după Vîsoțki):               
se găsește întotdeauna câte una
cu capul mare și gâtul scurt și gros,
cât să-i țină căpățâna,
când înțelept dă dintr-însa,
să nu i se rostogolească pe jos.

se găsește și câte unul mic
care-și pune ziare sub tălpi
ca să vadă aproape-nimic
peste umărul tău

câte unul dintr-ăsta mic și rău
cocoțat pe vrafuri de ziare
de luna asta
și de data trecută
câte unul dintr-ăsta care să te fută.

Detectivul în negru: Pardon!
Anunț: Marina să se prezinte la casa 2.
Pentru ultima oară.
Biroul de credite: Ah, Marina, Marina, Marina, cu unghiile ei,
curcubeu chinezesc,

la capătul lor
epuizarea și echilibrul.

Tril (după Yung Lean):
Luați-vă pilulele și treceți la culcare,
începem vânătoarea de vrăjitoare.
Fiecare va primi o scrisoare
de amenințare,
însă doar de săptămâna viitoare,
după data de expirare
a toate câte sunt pe culoare,
în galantare și în sertare.

Până atunci doar inventare
și disperare în aceste interioare
fără zile nelucrătoare.

Ultimul tril (după David Berman):
Iar pe toate ușile, la intrare,
întârzieri în loc de orare.
Căci timpul e doar o amânare.


autoportret la 48

Știu, e un titlu furat
dar e atât de banal
că poate va trece nebăgat în seamă.
L-am ales așa cum își aleg răufăcătorii mașina
înainte de a da lovitura,
ceva comun cu care pe urmă să se piardă în trafic.

Dar, în afară de asta,
mă simt copleșit de onestitate.

Ieri seară o femeie mi-a spus
că nu va mai face niciodată sex cu mine
și asta mi s-a părut cea mai firească declarație. În fine.
Poate că lumea mea s-a închis
pentru că am spus mereu dragoste când nu era dragoste.
Așa că totul a devenit acceptabil cu timpul.

Mi-aș putea totuși imagina că sunt încă tânăr,
să-mi fac cadou gândul ăsta,
că mă plimb în pantaloni scurți pe o plajă,
un loc murdar, cu tot felul de gunoaie și fire de nylon întinse
care leagă pescari invizibili de pești invizibili.

E exact locul care-mi apare în minte
când cineva rostește cuvântul plajă.
Mi-aș putea imagina că sunt
îmbrăcat în culori vesele,
că pe apă o lișiță neagră-neagră,
ca o gaură neagră curbează lumina
în filamente. Dar n-am s-o fac.

În definitiv, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult.
La fel ca pe vremuri, vorbim de zboruri spre Marte,
și totuși la întunericul din punga cu chipsuri ajungem
tot rupând ambalajul cu dinții.
Dar asta e poate numai o coincidență,
ironia care mi-e pur și simplu la îndemână ca să umplu spațiile goale,
calea simplă pe care o iau către amintiri care nu mai există.

Pentru că de fapt n-au existat niciodată?


Poate că amintirile mari înghit amintirile mici
și în jurul lor rămâne doar o sclipire pustie.
Și de abia câte o remorcă care se îngrașă cu resturile
a ceea ce-am simțit
când ar fi trebuit să nu simt nimic.


nu știu exact ce vreau să spun cu asta

E un foșnet în casă ca de pădure în ploaie.
Doar la parter de fapt, fiindcă acolo cad și se spulberă
picăturile peste frunze veștede și gunoaie.
E un murmur rece, de parcă în coșul de rufe din baie
ar fi avut loc o invazie:
a unor haine străine,
ale cuiva demult plecat.

 
Sau poate a izbucnit o revoltă a perdelelor uitate acolo,
și a lenjeriei de pat
tânjind după lumină, căldură sau altceva
care să semene cu dragostea.


E seară, iar el citește un tratat
despre complexitatea bizantină a despărțirilor.
A ajuns la final, la studiile de caz.
Unul anume, al relației imposibile dintre iubita unui indian
și un tip care și-ar fi dorit să fie pirat,
dar n-a ajuns decât visător și nedrept,
întrebându-se acum care o fi rezerva exactă de tristețe
de care ai nevoie ca să vezi
pure coincidențe
în mai mult de jumătate din întâmplările propriei existențe.
Și un altul:
despre ce se întâmplă atunci când cei doi n-au apucat nici măcar
să-și cunoască unul altuia mirosul.
Despre cum e când lucrurile care se îndepărtează
capătă până la urmă o formă
care nu e a lor,
a lucrurilor,
nici a celor doi.
Ei, care credeau că-s apariții spontane si fresh pe retina celuilalt,
scame colorate
mișcate de pleoape
în soare.


Și despre cum trec toate,
alunecă încet în uitare,
gânduri la care-i atent doar atunci
când se deșiră în rime involuntare.


O vrabie (presupune) se zbate în soba în care
încă n-a aprins focul.

Imagine reprezentativă: Discuția secretă

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×