La mijlocul lui iulie 2023, Timișoara se topește și freamătă. Termometrele arată 38 de grade Celsius, însă lentoarea caniculei e doar o aparență. Este weekendul în care se încheie Bienala Art Encounters și mediatorii cu ecusoane magenta îi provoacă inteligent pe amatorii de artă contemporană, plimbându-i prin Cazarma U, la depoul de tramvaie, la Garnizoană sau prin spațiile ISHO. E în desfășurare și cea de a zecea ediție a festivalului Ceau, Cinema!, cu filme în toate sălile din oraș, cu felii de pepene pe afiș și cu Almodóvar în program. Iar în dâra amintirii expozițiilor Brauner și Ghenie, orașul de pe Bega așteaptă trepidând sosirea lui Brâncuși de la sfârșitul lui septembrie. După aproape șapte ani de existență, librăria independentă La Două Bufnițe e parte din povestea Capitalei Culturale Europene 2023. Temerare, creative, pasionate și pragmatice, fondatoarele Oana Doboși și Raluca Selejan au reușit să creeze un brand literar autohton bine așezat pe harta culturală a țării și în același timp cosmopolit prin legăturile pe care le întreține cu industria internațională de profil, legături care îi hrănesc căutările de zi cu zi. În răcoarea librăriei luminoase, cu bolți de cărămidă decopertată, cu un raft proaspăt de carte franceză și cu altul de filozofie – bine garnisit și foarte iubit de cei care îi calcă pragul –, cu cafea de origine și cu rock clasic susurând în boxe, am stat de vorbă cu cele două Bufnițe despre creativitate, dedicare și curaj, despre cum te reinventezi în perioadele de criză, despre bucuriile și consecințele faptului de a fi independent în industria de carte din România, despre inspirație și librăria Shakespeare & Co. din Paris, despre Woodstockul librarilor, Meg Ryan și Tom Hanks, despre limite, spațiu personal și versantul senin al precarității. Pe clapeta ediției în engleză a cărții lui Jorge Carrión Against Amazon and Other Essays scrie că librăriile bune sunt niște întrebări fără răspuns. Sau, aș adăuga eu, cu răspunsuri care te conduc spre alte și alte întrebări.
Cum se vede Timișoara – Capitală Culturală Europeană 2023 cu ochi de Bufniță?
Raluca Selejan: Ca o surpriză. Toată lumea spunea că va fi o nebunie, că orașul va crește și știam și noi că așa va fi din punctul de vedere al evenimentelor, dar nu ne așteptam să intre în librărie atâția oameni, atâția turiști. Toate studiile de capitală culturală au avut dreptate. Este un an foarte plin. Iar ce se vede prin ochi de Bufniță, sincer, e că avem mult mai puțin timp pentru citit.
Oana Doboși: Eu n-am crezut deloc că anul de Capitală Culturală Europeană va avea un asemenea impact asupra afacerilor locale. Abia când s-a întâmplat concret mi-am dat seama de boom. E un an în care librăriei îi merge bine. Sigur, trăim într-o bulă – înainte nu a fost așa, iar din 2024 vom vedea ce va fi –, dar sunt foarte multe evenimente la care ne bucurăm să fim parteneri. Din păcate nu apucăm să ajungem chiar la toate în calitate de spectatori, suntem mai degrabă actori în Capitala Culturală.
Venind spre Timișoara, ca să mă întâlnesc cu voi, mi-am adus aminte de un lucru pe care îl spunea Irina Nicolau apropo de începuturile Muzeului Țăranului Român: cel mai greu nu e să creezi un lucru de la zero, ci să-l faci să meargă în timp, să-l menții viu. La voi cum e, după aproape șapte ani de librărie?
O. D.: Depinde. La începuturi… ne-am aruncat efectiv în apă. Nu că am fi fost inconștiente, știam cât de cât să înotăm. Atunci a fost tot entuziasmul acela, dar și un echilibru între cei care ne-au încurajat și cei sceptici în privința proiectului nostru. Apoi a venit o perioadă foarte grea, începând cu pandemia și continuând cu izbucnirea războiului aici, aproape de noi, în Ucraina. Vreo trei ani destul de complicați, în care a trebuit să supraviețuim.
Cum i-ați traversat?
R. S.: Cu foarte multă creativitate, care a apărut din disperare. Disperarea e o sursă de creativitate. În primul rând, am stat să ne gândim ce e mai bine pentru fiecare – asta însemnând noi și echipa librăriei. În pandemie, colegii noștri au lucrat mai mult sau mai puțin de acasă, în timp ce noi două am fost aici zi de zi. Nu aveam atunci un site de vânzare, ci doar unul de prezentare – nu ne-am dorit niciodată să vindem în online și nici nu putem concura cu giganții internetului, fiindcă aici e vorba despre spațiu și despre experiența de a fi într-o librărie. Așa că răspundeam la mesaje pe Facebook, pe WhatsApp, pe e-mail… Iar după-amiaza, când terminam de procesat comenzile, ne împărțeam orașul în două, pe hartă, și mergeam acasă la oameni, ca să le ducem ceea ce comandaseră peste zi.
O. D.: Practic, noi nu am avut lockdown. Dar, dacă mă uit în urmă, atunci, în pandemie, au existat câteva momente în care chiar am fost creative cum nu fuseserăm înainte și cum n-am mai fost nici după. Atunci ne-am apropiat cel mai mult de nucleul a ceea ce înseamnă meseria noastră, am făcut din cărți tot felul de povești.
R. S.: Am mai vândut cărți la geam pentru oamenii care locuiau în zonă și puteau să vină cu adeverințele la librărie. Apoi, am făcut campanii foarte creative, foarte literare, pentru care nu am avut timp nici măcar când am deschis librăria.
În șapte ani ați reușit să puneți librăria atât pe harta culturală a Timișoarei, cât și pe harta culturală națională. Sunteți cunoscute, iar în jurul librăriei s-a agregat o comunitate foarte diversă – artiști, scriitori, editori, muzicieni, jurnaliști, cititori. Cum ați defini această comunitate care ține locul viu?
R. S.: Cred că reprezintă foarte bine ce ne-am dorit noi de la această librărie: să fie un loc în care e vorba despre carte, despre cultură. Că vorbim despre literatură, muzică, film, teatru sau arte vizuale, de-a lungul anilor noi am organizat evenimente și am încercat să fim conectate la toate aceste domenii. Practic, comunitatea ne reprezintă. Ne-am găsit unii pe alții. Noi am știut foarte bine ce vrem, iar oamenii ne-au descoperit, s-au simțit ca acasă, au purtat vorba mai departe și ne-au ajutat să creștem: au venit cu propuneri de evenimente, de titluri, de muzică, de amenajare interioară. Comunitatea se construiește constant. Când ești sincer și autentic, oamenii văd, se simt bine lângă tine, relația de încredere se consolidează și crește – prin lectură, prin cunoaștere, prin curiozitate.
E mai degrabă o comunitate locală, timișoreană, sau cosmopolită?
R. S.: Supercosmopolită!
O. D.: Da, și vine ca răspuns la tot ce am făcut noi înainte să deschidem librăria, încă din studenție – o perioadă de vreo șapte sau zece ani. Când eram studente la Litere, aici, la Timișoara, eram foarte apropiate de scriitorul Daniel Vighi, profesorul nostru, care ne-a învățat multe și ne-a introdus concret în lumea literaturii contemporane. Cu el am făcut primele evenimente literare…
R. S.: … primul meu comunicat de presă, primul meu proiect scris…
O. D.: … în cadrul Asociației Culturale Ariergarda. De atunci am început să construim. După aceea am făcut masteratele (Oana Doboși – masteratul de Politici editoriale la Université Paris XIII și Raluca Selejan – masteratul de Managementul resurselor culturale, la Universitatea de Vest din Timișoara, n. red.), apoi eu m-am întors și am lucrat amândouă la Universitate, până în 2015, și în cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, până acum doi ani. Toate au contat. Noi mergeam tot timpul la târgurile de carte, iar când am deschis librăria, cunoșteam deja lumea cărții. Și ea pe noi.
R. S.: Da, nu ne-am dus spre edituri ca niște străine, cu un proiect utopic de librărie.
O. D.: Apoi, sigur, e partea internațională, pe care am construit-o foarte mult după ce am deschis. În 2017, la un an de la deschidere, librăria noastră a intrat în Federația Europeană și Internațională a Librarilor (EIBF – European and International Booksellersʼ Federation, n. red.) și de acolo ne-am creat o întreagă rețea profesională internațională, cu librari din toată lumea, mergând la târgurile de carte de la Frankfurt și Londra, la conferințe, participând la diverse programe de formare a librarilor susținute de EIBF. Acum, recent, am intrat și în Asociația Internațională a Librarilor Francofoni (AILF – Association Internationale des Libraires Francophones, n. red.), datorită colțului de carte franceză pe care l-am deschis împreună cu Librăria Kyralina din București.
Ați luat și niște premii: în 2017, Premiul Librarului în cadrul Festivalului Internațional „Poezia e la Bistrița“, apoi Premiul Special pentru Literatură în cadrul Galei Radio România Cultural din 2022 și Premiul Special al redacției Observator cultural în 2023. Cum se reflectă în activitatea voastră de zi cu zi legăturile cu lumea internațională, dar și recunoașterea autohtonă?
R. S.: Recunoașterea autohtonă o simțim în momentul în care colaborăm cu editurile, cu diferite personalități, cu reviste culturale sau cu jurnaliști culturali care ne cunosc și au încredere în noi. Iar la nivel internațional, la fel: de exemplu, celor din EIBF le-a plăcut foarte mult de noi și ne-au invitat să ne prezentăm proiectul, ceea ce ne-a adus mulți prieteni librari, cu care ținem legătura. Ne întrebăm permanent cum ne descurcăm în anumite situații, cum rezolvăm anumite probleme sau ce am face unii în locul altora. Iar cu EIBF am mai colaborat în momentul în care au început să coordoneze Premiul Uniunii Europene pentru Literatură: noi avem o rezidență literară pe care am început-o în pandemie (în 2020 – n. red.), în care cei de la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură ne oferă o bursă pentru un scriitor laureat. La conferințele internaționale am participat și la paneluri: Oana în Franța, eu în Anglia.
O. D.: Anul trecut am fost la Rencontres nationales de la librairie (RNL), la Angers – francezii fac din doi în doi ani întâlniri ale librarilor din Franța, organizate de Syndicat de la librairie française. Ne-am adunat acolo 2 000, a fost Woodstockul librarilor. E altă lume.
R. S.: Tot prin EIBF am fost și eu la întâlnirea librarilor din Regatul Unit și Irlanda (UK & Irelandʼs Booksellersʼ Association Conference – n. red.), anul trecut, în toamnă. Din nou: paneluri, vorbit, implicat, interviuri, networking. Și asta e tot o formă de încredere și de recunoaștere față de munca noastră. Cel mai important e să te întâlnești cu colegii librari din toată lumea.
O. D.: În pandemie am vorbit mult cu librari din alte țări, ca să vedem cum se descurcă, ce măsuri se iau în fiecare țară.
R. S.: Noi am făcut și seria de interviuri „Portret de librar“ – despre meseria asta, despre provocările ei. Nu e un hobby, e o meserie și trebuie tratată ca atare. Iar nouă ne place mult să vorbim despre ea.
De ce „La Două Bufnițe“? Ce v-a inspirat în alegerea numelui?
O. D.: Am pornit de la logo, care a fost creat de pictorul Laurențiu Midvichi. Știam că vrem un logo cu două bufnițe cu ochelari – adică noi – care citesc aceeași carte. Din fier forjat, exact ca la intrare. Iar Bufnițe – pentru că noaptea citim în loc să dormim. Și am mai vrut să facem un mix între povestea noastră și povestea locului: aici suntem într-o clădire de secol XIX, iar în Piața Unirii, multe localuri de pe vremea aceea se numeau „La Leul de Aur“, „La Trompetistuʼ“, „La Trei Coroane“…
R. S.: Cârciumi și hanuri…
O. D.: Așa am ajuns „La Două Bufnițe“.
Și care este acea una și aceeași carte pe care o citiți voi două?
O. D.: Astea sunt întrebările-capcană…
R. S.: E simplu: Prietena mea genială (Elena Ferrante, traducere de Cerasela Barbone, Pandora M, 2015 – n. red.). Tetralogia napolitană, de fapt, sau orice e legat de Ferrante și de Napoli.
O. D.: Da, și am și fost la Napoli de patru ori.
Ce este cel mai frumos în munca din librărie?
R. S.: Pentru mine, cel mai frumos este atunci când oamenii țin cont de recomandările tale și aleg să vină constant în librărie și să-și cumpere cărțile de aici, deși au atâtea alte opțiuni. La fel, când vin copiii să facă voluntariat la librărie și îi vezi cum cresc, vezi cum poți să formezi oameni.
Ce este cel mai greu în a fi independent?
O. D.: Independența ne-am dorit-o, iar ea constă tocmai în libertatea de a ne alege oferta – ceea ce vine și cu plusuri, și cu minusuri, fiindcă orice libertate comportă și consecințe. Dar le cunoșteam de la bun început. Cifra noastră de afaceri e 95% din cărți. E o decizie, o alegere pe care ne-am asumat-o, fiindcă ne-a permis și contextul. E o investiție în ceva care nu-ți aduce neapărat satisfacții financiare.
În filmul Youʼve Got Mail, un gigant comercial strivește o mică librărie de cartier. Acolo suntem în Manhattan. La Timișoara cum e?
O. D.: Când avem angajați noi sau voluntari, le spunem tuturor să se uite la comedia asta, ca să înțeleagă ce fel de librărie suntem noi. Dar nu e cazul să ne comparăm cu Statele Unite. Acolo lumea culturală funcționează altfel. Noi, librăriile independente din România, suntem norocoase că aici nu există Amazon. Sigur, e loc pentru toată lumea și ne-am putea completa, dar intenția Amazonului nu este să promoveze literatura de calitate – de asta sunt sigură.
R. S.: Nu, din contră. Chiar am văzut ieri pe bookshop.org o statistică potrivit căreia anul acesta, Amazon a vândut cărțile cu dumping price numai ca să atragă clienți. De câștigat, au câștigat din alte produse, scopul fiind doar să închidă librăriile fizice.
O. D.: Da, scopul lor e pur comercial. Nu au nimic de-a face cu cultura. Știu că pot să-mi atrag o serie de antipatii cu această declarație – dar nu contează, că oricum nu cred altfel. Apoi, când vine vorba despre carte, eu am o sensibilitate aparte pentru sistemul francez, pentru că acolo am crescut. Mai ales pentru legea prețului unic al cărții, care în Franța există de 40 de ani și care spune că prețul cărții e fixat de editor și că acea carte, o perioadă, costă la fel în toate punctele de vânzare. De aceea Franța e țara cu cele mai multe librării independente. Noi nu avem nici un sistem legal și administrativ care să apere cartea, dar nici un gigant strivitor, cum e Amazon. Pe de altă parte, când ești librărie independentă și îți lipsește o lege a prețului unic al cărții, dar ai lângă tine un Amazon, sau un Elefant, în România, asta te obligă să fii mult mai creativ. Trebuie să te gândești, ca librar independent, ce poți să le oferi celor care îți trec pragul, ce nu găsesc pe Amazon. Și de aici o serie de…
R. S.: … campanii. Librăriile independente din străinătate fac parte dintr-o asociație – ceea ce noi nu avem – care se susține, care face campanii de atragere a publicului, lobby pentru a fi protejate. Și, ca să-mi atrag și eu partea mea de hate în discursul acesta, dacă te uiți în ultimii 30 de ani în România, nu doar că nu avem o lege care să protejeze cartea, dar nu avem o lege care să protejeze cultura. Noi în apele astea ne scăldăm, nu avem cum să ne facem bine doar uitându-ne la ce fac cei din afară. Aici te lupți să le creezi oamenilor o experiență și să le explici de ce e important să cumpere dintr-o librărie fizică și nu doar de pe cea online. Plaja e mult mai mică, munca e mult mai multă și se face mult mai lent.
O. D.: Și ca să revenim la Meg Ryan și la Tom Hanks, un final potrivit acolo ar fi fost ca librăria mare să nu strivească librăria mică, ci tocmai, s-o ajute să reziste. Pentru că librarii din librăria-gigant habar n-aveau, vindeau cărțile ca pe pasta de dinți: nu cunoșteau autorii, editurile, nu știau ce să recomande. Pe când în librăria mică era o relație mult mai personală între librari și clienți. A scris Jorge Carrión o carte foarte bună, pe care o avem și noi aici, în limba engleză – Against Amazon (traducere din spaniolă de Peter Bush, Biblioasis, Windsor, Ontario – n. red.) –, în care explică de ce sunt importante librăriile independente.
R. S.: De aceea e important și pentru noi, ca librărie independentă, să-i cunoaștem pe autori, să știm seriile, să știm editurile, să știm cine sunt coordonatorii de colecție și traducătorii, jurnaliștii – cunoscând lucrurile acestea, creezi o relație de încredere cu cititorii care îți intră în librărie.
O. D.: Dar să nu credeți că totul e așa romantic.
Vă propun să ne întoarcem la ce aveți efectiv pe rafturi. Cum faceți selecția – vă împărțiți, vă completați? Și, în același timp, cum selectați cărțile din zone care vă atrag mai puțin?
O. D.: Ne și împărțim, ne și completăm, pentru că nu ne plac tuturor aceleași lucruri. Fiecare din echipă se ocupă de anumite edituri sau de anumite rafturi, domeniile sunt împărțite. Depinde mult și de relația pe care o avem cu fiecare editură în parte, cu editorii pe care îi știm.
R. S.: În martie am fost nevoite să mai angajăm oameni, datorită nebuniei de an de Capitală Culturală. Ne-am mărit echipa, acum suntem șapte: Livia Hektor, Giulia Caramella, Alexandru Higyed, Nelu Antocian, Teodora Bogoevici și noi două. Un alt moment legat de alegerile pentru raft: fiecare dintre noi se uită și la ceilalți. Lucrăm împreună și vorbim tot timpul despre ce se întâmplă aici și despre ce citește fiecare dintre noi.
Și ce anume vă interesează pe fiecare în parte?
R. S.: Literary fiction. Memorii, jurnale. Apoi, pe colegi: poezie, literatură pentru copii, literatură clasică și fantasy, psihologie.
O. D.: E bine că suntem diferiți, altfel ar fi foarte plictisitor.
R. S.: De aici, de la biroul unde lucrez, îi mai aud pe cititori spunând că avem unul dintre cele mai bune rafturi de filozofie din oraș.
Cum ați defini relația librar–editor?
R. S.: În general, în afară, relația aceasta este foarte strânsă – Oana știa deja din Franța, eu n-am văzut până n-am ajuns la conferința librarilor din Marea Britanie și Irlanda. Editorii trimit întotdeauna către librari, cu șase luni înainte, lista titlurilor care urmează să fie publicate, precum și exemplare care să fie citite de librari. Nu sunt scoase la vânzare, de multe ori nici nu este introdusă corectura, dar sunt legate ca o carte. Stabilesc împreună cu librarii ce se potrivește în librăria lor, pe ce titluri să meargă, câte exemplare să comande, ce fel de campanii să facă împreună, din care titlu să vândă mai mult. Pe lângă asta, mai fac petreceri pentru librari și weekend getaways, ca premiu – o relație foarte strânsă, care pune în prim-plan cartea.
O. D.: Da, editorii sunt foarte importanți în acest lanț al cărții. Noi nu acceptăm în librărie nimic din zona de self-publishing, pentru că nu concepem ca o carte să nu aibă în spate un editor. În România există ideea aceasta că editurile și librăriile nu luptă de aceeași parte a baricadei. Dar nouă ne-a plăcut întotdeauna să ne considerăm, editori și librari, de aceeași parte.
R. S.: Cultivăm relația ca pe o prietenie. Lucrăm cu toate echipele dintr-o editură – de comunicare, comercială, cu editorii. Și îi întrebăm constant ce putem îmbunătăți.
Când intri în librărie, pătrunzi nu numai într-un spațiu propriu-zis, ci într-o stare, care se face simțită de la cromatică și până la micile detalii de decor, de pictură… Cum ați construit-o? Cum ați ales locul și cum se schimbă el?
O. D.: Locul ne-a ales pe noi. Înainte, aici au fost birourile firmei tatălui meu. La începuturi, locul era într-o paragină totală, iar ei l-au amenajat atât cât să-l pună în valoare: cărămida decopertată, ideea pereților care să respire… Când am venit noi, grosul era deja făcut. Sigur, când am deschis librăria, am lucrat cu un designer.
R. S.: N-am schimbat foarte mult aspectul locului, ci doar lucruri foarte simple: gresia, apoi am încercat să alegem o mobilă care să facă spațiul cât mai luminos și mai cald. De aceea am optat pentru mobilier alb, ca să deschidă, să confere luminozitate. Când intră, oamenii să simtă că vin acasă. Și asta înseamnă librăria ca experiență. Mai ales în pandemie am văzut cum librăria poate să devină un refugiu – ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Vii aici, te așezi, nu te grăbește nimeni să ieși, nu te grăbește nimeni să alegi.
O. D.: În lockdown, dacă tot era închisă librăria pentru public, am renovat un pic, am reamenajat-o împreună cu două artiste din Timișoara, Monica Schuller și Ligia Seculici.
R. S.: Da, au pictat mesele, au pictat barul, au pictat locul de poezie, unde stăm acum. Au încercat să aducă în librărie mai multă natură, mai mult coziness.
O. D.: Și nu că n-am putea funcționa ca librărie în alt spațiu. Dar, dacă am face-o, independența noastră n-ar mai fi aceeași. S-ar schimba procentele, ar trebui să facem un alt fel de business. Ceea ce noi nu vrem.
R. S.: Nu ne-am dorit niciodată să ne extindem. Am primit și întrebarea asta, dacă nu ne dorim un lanț. Nu. Pentru că n-ar mai fi atât de personal, nu ne-ar mai reprezenta. Deși anul acesta avem o librărie de artă la Cazarmă (Cazarma U, expoziția după SCULPTURĂ/SCULPTURĂ după, curatoriată de Sorina Jecza și Attila Kim – n. red.). Și am mai avut standuri externe, mici module nomade, dar nu ne dorim mai mult.
O. D.: În mai, am avut în Piața Unirii ceva asemănător cu ce făcea cândva lanțul de librării Gibert Jeune din Paris, din Place Saint-Michel: am avut stand la deschiderea Bienalei Art Encounters la ISHO, apoi ne-am mutat la Muzeul de Artă pentru finisajul expoziției Brauner (Victor Brauner: invenții și magie, 1–28 mai 3023, Muzeul de Artă din Timișoara – n. red.), eram și la după SCULPTURĂ/SCULPTURĂ după, plus librăria în sine.
Iradiați…
O. D.: Da, librării mobile sau temporare sau colțuri de librărie foarte aproape de librăria noastră avem. Dar dacă am face un lanț, afacerea s-ar transforma, n-ar mai fi independentă, ar trebui să devenim un fel de corporație. Pe când povestea asta este foarte personală. De la prietenia noastră, care durează de 20 și ceva de ani, la spațiul acesta. Dacă am avea un lanț, n-am putea să fim peste tot.
R. S.: S-ar strica tot ce ne-am dorit să creăm.
Oana, mă bucur că ne-ai dus în Place Saint-Michel din Paris, pentru că la câțiva pași de acolo se află un loc drag și vouă, și mie, anume librăria englezească Shakespeare & Co. Cum v-a inspirat Sylvia Beach, cu Ulysse și curajul ei de la începutul secolului XX?
R. S.: Tot cu povestea personală și cu pasiunea ei pentru literatură, cu felul în care a susținut scriitorii, cu spațiile de dormit, cu canapeaua din librărie…
O. D.: De fapt, au fost două Shakespeare & Co. la Paris, dar toate pornesc de la Sylvia Beach. Prima librărie a fost deschisă în 1919 pe rue de lʼOdéon. Sylvia Beach i-a susținut pe scriitori, toată lumea știe că ea a fost prima care a avut curajul să-l publice pe Joyce, cu Ulysse. Dar în Al Doilea Război Mondial a fost nevoită să închidă librăria. Una dintre povești spune că, atunci când au intrat naziștii în Paris, i-au cerut exemplarul din Finnegans Wake pe care îl avea în vitrină. Ea nu a vrut să-l dea și într-o după-amiază a golit librăria, a urcat toate cărțile la etaj și a închis. Cel care a redeschis Shakespeare & Co., cu acordul și în onoarea ei, a fost George Whitman, unde este acum, vizavi de Notre-Dame. El a susținut mai ales generația beat americană care a venit la Paris. A pus paturi, a venit cu ideea asta de a găzdui scriitori…
R. S.: … în schimbul câtorva ore de muncă în librărie.
O. D.: George Whitman a redeschis Shakespeare & Co. în 1951 și a murit în 2011, la 98 de ani. Iar librăria e condusă acum de fata lui, Sylvia Whitman, care a extins-o.
Ce este cel mai dificil în a crea un brand cultural în România?
R. S.: Nu știu. Ce știu e cum l-am creat noi și nu mi s-a părut deloc dificil, pentru că l-am creat din pasiune. Provocările țin mai degrabă de timp, de faptul că ai foarte multe idei și că nu apuci să le pui în practică. Partea practică de fiecare zi te oprește de multe ori din a lansa noi campanii, din a lega noi prietenii și a le dezvolta, te oprește din a merge la evenimente și din a cunoaște noi parteneri. Dar dacă n-am face-o pe bune, n-am mai fi unde suntem.
Apropo, când citesc librarii? Mereu m-am întrebat.
O. D.: În afara orelor de lucru, normal. Și în vacanțe. Când stai în librărie, e cam greu să citești.
E multă pasiune în ce faceți voi, dar aș vrea să pătrundem și în zona nu tocmai plăcută. Care sunt părțile muncii voastre care vă plac mai puțin?
O. D.: Eu pot să le spun și pe cele care nu-mi plac deloc! De exemplu, contabilitatea unei librării, administrația și gestiunea stocurilor sunt o muncă de chinez bătrân. Față de alte firme, e foarte mult și foarte migălos. E chiar moartea pasiunii!
R. S.: Da, pentru că fiecare editură lucrează altfel. Noi avem noroc cu contabilul nostru, care e pasionat și de literatură și a înțeles de la bun început ce facem.
O. D.: Plus că în piața noastră de carte nu avem un sistem informatizat bine pus la punct. Librăriile sunt nevoite să lucreze direct cu editurile. În Franța, între librari și editori există distribuitorii de carte, care preiau logistica. Editorul se concentrează pe cărți și pe unde să și le plaseze comercial, prin distribuitori, iar librarii au mai mult timp să facă o selecție atentă, să studieze mai bine cărțile. Sigur, există și o parte bună în a lucra direct cu editurile, pe noi asta ne-a ajutat să le fim foarte aproape. Dar suntem în urmă din punctul acesta de vedere, iar un sistem informatizat ar presupune investiții majore din foarte multe părți. Dar să aduci la aceeași masă toți librarii și toți editorii e complicat în România.
R. S.: Eu pot să spun că, după aproape șapte ani, am obosit cu partea de social media. Simt nevoia unui om mai tânăr și mai entuziast, care să știe să migreze între Instagram, Facebook, TikTok, blog și YouTube, pentru că nu mai fac față. Fie că nu mai am timp, fie că nu mai am energia socială necesară. Ca să construiești un brand, trebuie să fii peste tot, prezent și activ. Ceea ce îmi place, doar că după șapte ani s-au adunat prea multe.
Ce visuri aveți pentru librărie? Pentru locul acesta și pentru povestea lui?
O. D.: Dacă ne întrebai când am deschis ce-o să vină în șapte ani, nici nu ne-am fi închipuit…
R. S.: Nu doar să se autosusțină, ci să fie mai sigură din punctul de vedere al vânzărilor. Wishful thinking.
O. D.: Dar într-un business cu carte nu ai siguranță. Lună de lună trebuie să te gândești cum să reziști luna viitoare. Nu poți face un plan de investiții pe termen lung. Ce poți face în schimb e să ai grijă. Tocmai de aceea trebuie să verifici și să ții cashflow-ul într-un echilibru. E un teren destul de nesigur – azi poate să fie, mâine să nu mai fie. O să ne mănânce ChatGPT-ul în câțiva ani. Cred că, într-un fel, noi o să rămânem o piesă de muzeu în toată lumea asta digitală.
R. S.: Ăsta e wishful thinking-ul tău, să rămânem o piesă de muzeu…
Vie!
O. D.: Vie, da! Trebuie să fii creativ în ceea ce ține de autosusținere. Gaston Gallimard spunea că, dacă și-ar fi scris memoriile legate de editură, și-ar fi distrus firma. Și atunci a preferat să păstreze pentru el tot ce a văzut și tot ce a auzit.
E un poem al lui Nichita Stănescu care spune: „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală.“ Putem pune „librar“ în loc de „poet“? Există un loc unde se termină librăria și începe viața personală?
R. S.: La mine fuzionează. E fluid. Nu am plecat o dată undeva fără să verific ceva legat de librărie și, chiar dacă nu sunt fizic acolo, tot la ea mă gândesc și tot pentru ea îmi mai fac notițe pe telefon sau în agendă. Și îmi place așa.
O. D.: Dar în același timp ar trebui să existe un echilibru. Eu sunt de părere că afacerea este a noastră, nu noi a ei – nu trebuie să ne domine. Noi suntem cele care putem să facem să se întâmple sau să nu se mai întâmple unele lucruri, noi putem să punem limite, bariere și distanțe. Nu invers.
R. S.: La mine nu este așa, pentru că eu lucrez pe comunicare, pe branding, cu publicul. Iar din punctul acesta de vedere trebuie să fii maleabil, pentru că mereu se poate întâmpla câte ceva. Dacă sunt acasă și mă sună un jurnalist sau un scriitor, doar n-o să-i spun că e ziua mea liberă. Mă duc și mă văd cu el. Sau mă sună cineva și îmi spune că în trei zile vine cineva la Timișoara. Normal că o să fu maleabilă și o să spun da evenimentului, întâmplării.
O. D.: Eu mă refeream la idee, la feeling. Tu faci lucrurile să meargă, nu lucrurile te fac pe tine. Tu ești motorul a ceea ce se poate întâmpla, iar asta se poate aplica la orice. Toată piața de carte se vaită că nimeni nu mai citește, dar trebuie să facem fiecare câte ceva.
R. S.: Nu că n-am face, ideea e că piața de carte din România nu e sprijinită legislativ.
Văd că se întoarce motivul…
R. S.: Da, pentru că mai ales în ultimii șase ani, intrând în contact cu piețele de carte din străinătate, am văzut tot mai mult ceea ce înainte doar simțeam. Da, fiecare dintre noi face câte ceva – că suntem librării independente, că suntem lanțuri de librării –, de la rezidențe literare la campanii de lectură, la campanii de atragere a publicului. Editurile se străduiesc să schimbe, prin Asociația Editorilor, niște puncte de lege, fac târgurile de carte… Dar cred că problema noastră majoră este că nu avem o direcție legislativă comună și că nu putem ataca trei mari lucruri pe care ar trebui să le atacăm împreună: Ministerul Culturii, Ministerul Educației, Ministerul Finanțelor.
O. D.: Înainte eu eram mai pornită, dar acum mi-am dat seama că asta cere timp. Noi ne-am implicat în multe dezbateri publice, dar apoi apare dilema: ce faci? Vrei să schimbi industria de carte din România sau vrei să ai grijă de afacerea ta? La un moment dat devii conștient că trebuie să alegi. Ori punem toți umărul în mod egal și echilibrat, ori…
Credit foto: Vlad Braga
