Disprețul pe care-l iubești

Start

Fragment din romanul „Vârtejul reluat” în curs de apariție la Curtea Veche Publishing în traducerea lui Kocsis Francisko.


Ce uşor ar fi dacă omul nu s-ar gândi la nimeni şi la nimic, doar s-ar descătuşa, dar eu trebuie să mă gândesc la multe lucruri, la bunica, în primul rând, care a fost mult prea aspră pentru a mă putea ierta, și mi-ar fi iertat totul, desigur, mă iubea mult prea mult pentru a mă face să-i simt timp îndelungat dispreţul, dar sunt sigur că nu m-a putut ierta niciodată pe deplin, nu avea simţ pentru bucuriile vieţii, aş putea spune, şi n-aş fi departe de adevăr, chiar dacă nu avea simţ pentru ele; pe măsură ce ordonez amintirile povestite de ea şi de maică-mea, încep să cred că a moştenit această înclinaţie de la străbunica, de la străbunica mea, care nu l-a iubit pe străbunicul, deşi străbunicul a iubit-o foarte mult, dar ştim că persoana neiubită nici nu există pentru celălalt, e de parcă nici nu s-ar fi născut, trebuie să fi fost într-adevăr o căsnicie ciudată, deoarece omul cu care trăieşti zi de zi, de la care ai copii, există totuşi, chiar dacă tu te străduieşti să nu existe, chiar dacă nu are loc în inima ta!, nu ştii cum te-ai putea îndepărta de el, să nu-i simţi iubirea, asta în timp ce el se străduieşte din răsputeri să te facă s-o simţi şi mai tare, s-o simţi în aşa fel încât să te şi emoţioneze, dar tu nu poţi fi emoţionată, Doamne fereşte să fii impresionată de ceva, aşa că negi până şi ceea ce s-a întâmplat, prin şira spinării îţi trece un fior binefăcător, dar tu nu vrei să-l simţi, dar pentru că-l simţi, totuşi, te superi la început pe spinare, apoi pe cel care ţi-l provoacă.

E destul de complicat totul, mă şi tem de această încâlceală a vieţii, întrucât este vorba, totuşi, de viaţa mea, omul se poate amăgi pentru foarte, regretabil de scurtă vreme cu faptul că există o viaţă, o VIAŢĂ cu majuscule, a cărei clădire le este dată tuturor şi este identică pentru toţi, întâmple-se deci orice ar trebui să se întâmple, această clădire ne ghidează, ne orientează, totuşi, scările, arcadele, uşile, ferestrele conturează un drum, iar un drum se deosebeşte de celălalt doar prin faptul că altcineva îl străbate, am fost obligat să mă despart foarte curând de această credinţă greşită, respectiv ne-am despărţit foarte devreme, eşti cu adevărat smuls din această prejudecată, însă ce se întâmplă cu noi în continuare depinde, desigur, şi de modul în care eşti smuls, rupt, ce fel de convingeri greşite acceptăm şi pe care le respingem, de cât de mult am reuşit să ne acomodăm cu ele, în ce măsură am reuşit să ne facem pe noi înşine să credem că aceştia suntem, de fapt, noi, nu bunicul şi nu bunica, ci noi, noi înşine, cu individualitatea noastră unică şi de neconfundat cu nimeni altcineva, şi tocmai din acest motiv îi amintesc pe bunici, deoarece pentru mine ei au devenit, într-un fel, dătători de direcţie, intuiesc, desigur, care au fost motivele concrete ale dorinţei de identificare, de foarte devreme, de prin clasa a opta sau a noua, luam prânzul la ei şi învăţam tot acolo, aproape că locuiam la ei, mă duceam acasă numai pentru somnul de noapte şi pentru micul-dejun, mi-erau de-ajuns şi astea până peste cap, prea îndeajuns ca să mi se facă greaţă de părinţii mei, de mizeria şi de minciuna în care trăiam, de amestecul puturos, putred al beţiei şi ipocriziei, după care acest noian a generat o dorinţă de identificare şi mai profundă, nu pot să fiu aşa, nu pot să fiu asemenea lor, răsuna necontenit în mine, şi cum aş putea fi, dacă nu ca ei, adică bunicul şi bunica, despre care am povestit atât de multe, şi totuşi am senzaţia că n-am spus decât foarte puţin şi că, în definitiv, nu voi fi în stare să-i prind niciodată în poveste.

Cel mai straniu e că ei doi se manifestă în două feluri în mine, dar prin această dualitate nu înţeleg individualitatea lor, întrucât nici nu au cum să se manifeste identic unul care gustă plăcerile vieţii şi una care îşi târăşte viaţa, un afemeiat care degustă vinuri pe-ndelete, spune anecdote, fumează pipă, curtează cu şlagăre, şi o femeie mândră de originea ei mic-burgheză, conservatoare, plină de principii, interesant e că doar mama şi bunica făceau aluzii la origine şi avuţie, bunicul niciodată, deşi, dacă prin aristocraţie nu înţelegem doar descendenţa şi iugărele – şi de ce ar trebui să înţelegem asta –, ci mai cu seamă stil, mod de viaţă, filosofie de viaţă, atunci el a fost, indubitabil, unicul aristocrat al familiei, până şi datoriile sale uriaşe, care o împingeau pe bunica pe marginea gropii, aminteau de aristocraţia risipitoare, iar din acest punct de vedere e cu totul secundar că un aristocrat veritabil se putea îngloda de mult mai multe ori decât bunicul în datorii groaznice, nu, dualitatea o înţeleg mai degrabă în sensul că modelul lor viu, modelator, se manifestă atât de diferit în mine, bunicul e extrem de uşor recognoscibil, acelaşi zâmbet, aceleaşi glume senzuale, aceeaşi curtoazie uşor demodată, aceeaşi râvnă spre eleganţă, aproape toate sunt identice, sper că şi părul o să-mi încărunţească devreme, atunci vom fi într-adevăr identici în toate, numai pipa n-am reuşit încă s-o iau în mână, dar mă pregătesc şi pentru asta, nu astmul mă împiedică, deşi are şi el un rol, ci mai ales teama, mă tem că încă nu sunt demn de pipa lui, de gestica lui, de felul în care o umplea cu tutun, de felul liniştit de a pufăi aruncând priviri pe fereastră, din pipă nu poţi fuma oricum, bunicul e o idee, o idee veşnic prezentă şi foarte puternică, apare şi imaginea, fireşte, dar partea dominantă e ideea, e prezent acest mod de viaţă, însă stilul, acest stil de viaţă mai aspru, mai sec, îl datorez, probabil, bunicii, felul în care meditez la ce se întâmplă are darul de a schimba, într-un fel, lumea, văd dintr-odată lucrurile în altă lumină şi mă urmăresc neîntrerupt, de parcă am fi doi, cel care urmăreşte şi cel urmărit, amintirea bunicii dă profunzime amintirii bunicului, lumea absolut lipsită de probleme a bunicului ricoşează la contactul cu lumea doldora de probleme a bunicii şi, deşi o reprezint pe prima – şi asta e ceea ce aş eterniza cu dragă inimă –, n-aş putea însă renunţa nici la cea din urmă, nu sunt în stare să fac ceva fără să mă supraveghez în timp ce fac acest ceva anume şi mă urmăresc multă vreme, foarte multă vreme, şi-n acest timp îmi reiau, îmi joc din nou acţiunile, timp în care ceilalţi aflători în mine îmi urmăresc deja faptele următoare, şi de aceea mă gândesc, se pare, atât de mult la ceea ce ar fi spus bunica despre această istorisire cu totul minunată şi foarte crudă, cea mai frumoasă întâmplare a vieţii mele, despre cea mai fascinantă femeie a bunicului din mine, Pistaţia.

Imaginea reprezentativă: Caravaggio, David with the Head of Goliath, c. 1610

Ediția actuală

09/23 #2

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici