„nesigur, aşa, desculţ pe dale“
Am vrut să încep cronica la Scrisoare către tata printr-o epistolă către fiu.
Am găsit apoi articolul doamnei Edith Negulici, autoarea selecției textului rostit în spectacol, articol publicat în „Zile și Nopți“ sub forma unei scrisori către Kafka, una care începe așa:
„Iubite Franz,
Marți, 15 octombrie 2024, după ce ți-am dus dorul 100 de ani, ne-am reîntâlnit, în sfârșit. Cu tine, cu noi înșine, cu visele și coșmarurile noastre la un loc. Da, știam că nutrești o mare admirație pentru Goethe, așa că ți-am dat întâlnire la Goethe Institut“. Am zâmbit bucuros, mai ales că articolul poartă titlul „Zâmbetul lui Kafka“. Și taman aici îmi pare a găsi accentul.
Pe durata spectacolului, captivat până la hipnoză de chipul protagonistului – admirabil jocul lui Mircea Dragoman – am pândit clipa unui zâmbet. Regizorul, Cătălin Bocîrnea, a declarat că invită spectatorii „să reflecteze asupra propriilor relații și experiențe personale“. Ei bine, taman că experiența personală m-a făcut să resimt absența zâmbetului. De o bună bucată de vreme resimt o accentuare a culturii reproșului. Mai ales la adresa unor elemente din trecut, imposibil de remediat. Am văzut atâtea abordări teatrale în care copiii își mustră părinții, încât, ajutat simplu de propria-mi vârstă, resimt automat un disconfort la fiecare nouă reluare a acestei marote. Sigur, Kafka e la alt nivel. E doar sensibilitatea mea excesivă ce simte nevoia să ia apărarea bătrânului Kafka. Apoi, din nou suntem puși în situația în care ascultăm doar plângerea unei părți, fără putința de a nota ce spune, în apărarea sa, cealaltă parte. Și nu e vorba de a da dreptate unuia sau altuia, ar fi absurd. Ci de a spori dimensiunile unui tablou, de a lumina și câteva unghere. Pentru că eu mă încăpățânez să cred că, biografic, a fost o mare neînțelegere, una nici măcar rară, și nu doar în relațiile părinți – copii, dar mai totdeauna într-o poveste cu cel puțin doi oameni. Edith Negulici a făcut un foarte bun decupaj din scrisoarea lui Franz – o selecție a frazelor care ilustrează o poveste, gradual, cu un crescendo dramatic, cu un final emoționant prin rafinament stilistic. Și, ceea ce vine ca un contrafort, a propus ca primul sfert al spectacolului să vină cu un portret al lui Kafka, introdus sumar (cu un strop, unicul, de amuzament) și, esențial, prin evocarea pe care i-o face prietenul Max Brod. Interviul înregistrat în 1968, anul morții acestuia, este de patrimoniu prin suplimentul de perspectivă asupra omului Kafka, asupra epocii, asupra imaginii biografice de dincolo de litera scrisă. Georg Stadtler, intervievatorul, se vede că are un demers jurnalistic bine construit, căutând să extragă elemente obiective de istorie literară. Iar Max este un personaj adorabil la vârsta aceea, eu bănuindu-l a fi un pandant personalității marelui sau prieten. Insertul acestui produs TV este firesc, tot prin intermediul unui ecran. De fapt sunt două, plasate în stânga și-n dreapta, valorificate cu artă nu doar pentru simpla redare ci și pentru a crea în acord cu cele spuse. O adevărată instalație video, cu multiple prilejuri în care imaginea are valențe independente de poveste, cu atât mai mult integrate în aceasta (chipul actorului, vârstele personajului, animarea unui personaj, metamorfoza actor – portret TV, când Mircea Dragoman se plasează în spatele ecranului, cu brațele depărtate, aidoma imaginii etc). Max îl „umanizează“ pe Kafka, scoțându-l puțin din sfera oarecum rigidizată în timp prin opera sa. Iar această extragere îi sporește farmecul tocmai pentru că adaugă nuanțe de interpretare. Aud mereu în minte șoapta repetată de Mircea Dragoman: „Max! Max!“ I se adresează precum Franz matur – chiar dramatic prin gravitatea cheii de interpretare generală a genialului scriitor – vechiului său prieten și acolo se percepe și duioșie și durere și chemare la solidaritate și, mai presus de toate, o prietenie dincolo de orice alt criteriu.
Regizorul Cătălin Bocîrnea a construit un spectacol-bijuterie, adică minuțios șlefuit pe atâtea fațete. Gândit pentru un spațiu mic, intim, detaliile capătă forță de impact. Spectacolul devine un proces, oarecum o pledoarie. Raul Cioabă (scenografia) și Paul Stroia (scenotehnica) propun o arhitectură care mobilează spațiul de joc, adaptabil. Realizat cu sprijinul UNITER și al Centrului Cultural German Iași, s-a jucat deja la Goethe Institut București, la Casa Pogor din Iași, putându-se adapta locului. Deși avem o simplitate scenografică, spațiul este dens. Scaunul roșu poate duce gândul spre simbolistica religioasă, asociat cu faptul că protagonistul apare desculț, chiar dacă, altfel, intră purtând un costum uzual, cu sacou peste o piesă col-roulé, ambele date jos în etape, ca o lepădare de straturi către o expunere a sufletului, sincronă cu o degradare maladivă. Mircea Dragoman are o constituție atletică, este înalt, aparent în contrast cu eroul. Chipul său este, începând cu aceste săptămâni, tot mai puternic asociat cu chipul lui Enescu, în urma lansării filmului Enescu, jupuit de viu (r. Toma Enache), unde este implicat și Cătălin Bocîrnea. Pentru că ochii, în primul rând ei, concentrează forța de expresie. Dar faptul acesta nu perturbă spectacolul cu Franz Kafka. Subliniază capacitatea de a transmite o stare dincolo de anumite aspecte fizice. Când, ușor adus de spate, rămas în tricoul alb, scoate o batistă, o folosește și o aruncă pe masă, simți iminența bolii și cum destinul apasă pedala tragică a acestui personaj cu o sensibilitate puternic amplificată. Scrisoarea de mai bine de o sută de ani capătă și forma unui smartphone, tehnica fiind firesc asimilată în modul de manifestare. De impact se dovedește distrugătorul de documente, care taie câte o foaie a scrisorii către tată. Sunetul sfâșierii hârtiei închide, după o scurtă pauză, un capitol de monolog. O evacuare în neant a unui capitol de viață, de suferință. Totul curgând, inexorabil, spre un sfârșit. Actorul se retrage, fascicolul de lumină se restrânge, muzica stelară (universul sonor este semnat de Cosmo Stanciu) crește în intensitate, propunând un spațiu omogen, glasul rostește fraza cu care se încheie scrisoarea. M-am bucurat că Edith Negulici a adăugat și la final cuvintele de început: „iubite tată!“. Pentru ca toată apăsarea – și ce apăsare! – cuvintelor de până atunci să capete o mică nuanță de blândețe. Pentru ca următoarele, ultimele, să poată fi călăuze spre serenitate: „să ne facă mai uşoare viaţa şi moartea“.
Fiul recompune piesele de puzzle pentru a reconstitui adevărul. Câte s-au văzut, câte, esențiale, rămân pe veci neștiute, atâta vreme cât nu vom ști niciodată ce ar fi avut tatăl de zis.
Spectacolul este bilingv, germana fiind auzită nu doar în mărturiile lui Max, ci și în replicile rostite cu naturalețe de Mircea Dragoman. Ce frumos se aud replicile despre jurnalul ce a rămas necompletat luni la rând, până ce inspirația l-a prins în vraja ei pentru o proză. E, acolo, cheia de interpretare a „scrisorii către tată“. Literatură stimulată de aspecte biografice. Iar ultimele replici sunt, de asemenea, în germană. Cum Franz l-a visat pe Goethe recitând, urmează citarea din tulburătorul poem „Erlkönig“, în care tatăl își pierde copilul, în ciuda temerilor limpede rostite de fiu, cel înghițit de sfera misterioasă de dincolo de marginea lumii pragmatice.
Cătălin Bocîrnea, Edith Negulici și Mircea Dragoman reușesc un spectacol fără fisură, pe care, chiar riscând să piardă dimensiunea vizuală, îl recomand pentru forma de teatru radiofonic, datorită minunatei rostiri actoricești.
În încheiere, cred că mama lui Franz a făcut gestul potrivit de a întoarce scrisoarea către fiu, fără a o lăsa tatălui. Eu mi-am pierdut tatăl în adolescență și nu am nimic apăsător din partea lui. Cu mama am avut aprige dispute și i-am spus reproșuri care au înlăcrimat-o. Dar nicio clipă nu pot să mă plâng din pricina ei. Nu știm niciodată cum să ne purtăm până la capăt. Franz spune: „nu pot să cred că un cuvânt prietenos, o simplă strângere de mână ca îndemn, o privire bună nu m-ar fi determinat să fac tot ceea ce s-ar fi dorit din partea mea să fac“. Niciunul dintre ei nu a făcut acest gest.
Îmi place să cred că doamna Kafka, mama lui Franz, singura ce poate fi numită așa – și aici se deschide altă poveste dureroasă – a intuit bine. Scrisoarea e blocată biografic – criteriul fiind calitatea de a face bine – și menită să se împlinească literar. Acum, dramaturgic. O mostră de tragedie. Cu oameni captivi unor forme mentale proprii, pe care Franz le-a conștientizat, pierzând, aidoma eroilor vechi.
P.S. Traducerea din germană îi aparține unui mare poet: Mircea Ivănescu.
Imagine © Tudor Șanta
