Doina Gecse-Borgovan (n. 1974, Brăila) este jurnalist radio, absolventă de filologie (engleză-italiană), cu un masterat în comunicare și unul în sociologie. Realizează emisiuni culturale la Radio Cluj, scrie și publică proză scurtă în diverse reviste și antologii și semnează o rubrică bilunară pe platforma LiterNet. A debutat în 2023 cu un volum de proză scurtă autoficțională intitulat Rătăciri deliberate, apărut la Editura Litera, pentru care a fost distinsă cu premiul de debut, Cartea anului, de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Cluj. În colecția Prima dragoste a Editurii Paralela 45 a publicat romanul Libelula.
Când s-a lansat la Editura Paralela 45 colecția de literatură română contemporană Prima dragoste, ne-am bucurat de numeroase ecouri din partea cititorilor și a criticilor. Au fost și voci care denunțau „scrisul la comandă“, pornind, probabil, de la ideea că autorii ar fi constrânși să scrie ceva anume. Cum ai primit provocarea de a scrie un roman în colecția Prima dragoste?
Realizez din 2017 la Radio Cluj o rubrică săptămânală de recomandări de lectură pentru copii, iar apariția colecției Prima dragoste m-a entuziasmat. Acela a fost și momentul când te-am cunoscutșiam făcut atunci un interviu despre colecție. Mărturisesc că mi-am și formulat la acea vreme o jumătate de gând: cum ar fi dacă aș scrie și eu o astfel de poveste? Iar când mi-ai mi-a făcut propunerea, aproape doi ani mai târziu, a fost de parcă îmi auzisei dorința pe jumătate exprimată.
M-am bucurat foarte tare și m-am simțit potrivită cu misiunea încredințată, având în vedere că am un fiu care tocmai a ieșit din adolescență, sunt invitată adesea în școli, dar și pentru că citesc cel puțin o carte pentru copii sau adolescenți pe săptămână pentru rubrica mea de la radio. Apoi, când a venit vremea să mă apuc efectiv de treabă, m-am speriat îngrozitor, pentru că dintr-odată mi s-a părut că e mai mult decât pot duce, având în vedere că adolescenții sunt cel mai exigent și necruțător public la care mă pot gândi. Am stat cu ochii în tavan vreo două luni, paralizată de frică, neștiind de unde s-o apuc, făcând schițe ale poveștii și întocmind fișe ale personajelor, ca să-mi fie mie în primul rând foarte limpede cum arată cei despre care urmează să scriu. După care m-am așezat la calculator și s-a produs un soi de declic în mintea mea: a fost de parcă cineva îmi dicta povestea la ureche. Am scris aproape fără pauză cinci luni și jumătate, purtând cu mine documentul peste tot. Înainte să încep să scriu efectiv, am și citit toate celelalte romane din colecție, iar asta m-a ajutat foarte mult. Am simțit că fac parte dintr-un club, că nu sunt singură, așa că le sunt recunoscătoare colegilor mei de colecție, pe care îi apreciez foarte mult. N-am perceput scrierea romanului ca pe o constrângere, mai ales că am avut libertate deplină în alegerea și tratarea subiectului.
E diferit să scrii atunci când ai în față un eventual cititor, unul de o anumită vârstă? Ce dificultăți ai întâlnit, dacă ne gândim la scris din acest punct de vedere?
Pe de o parte e mai ușor, pentru că știi precis cui te adresezi, pe de altă parte e mai greu, pentru că, așa cum spuneam și mai sus, cred că pe noi, adulții, adolescenții ne sperie teribil. Am însă șansa să merg de mulți ani prin licee și să stau de vorbă cu ei, am organizat de-a lungul anilor la radio multe evenimente și ateliere pe diverse teme pentru ei, iar toate aceste experiențe mi-au dat curaj. Am înțeles că, dacă-i tratezi cordial, de la egal la egal, și dacă ești sincer cu ei, sunt și ei niște parteneri de dialog foarte sinceri și foarte deschiși. Am avut asta în minte permanent atunci când am scris Libelula și sper să le fie de folos cititorilor.
Nu sunt genul de adult care se cocoață în vârful grămezii de experiențe trăite și de acolo propovăduiește pe ton atoateștiutor. Așa că nici Libelula nu mi-am dorit să fie o carte moralizatoare, un fel de lecție de dirigenție. Este o poveste despre găsirea curajului propriei voci, despre nesiguranțe, despre iubire și natură, despre felul în care această primă dragoste te ajută să te descoperi și să înțelegi ce vrei să fii.
Apoi am vrut ca povestea asta să le vorbească pe limba lor adolescenților din ziua de azi, m-am străduit ca personajele mele să vorbească cum vorbesc ei în viața de zi cu zi, mi-am făcut liste lungi cu jargonul lor, am petrecut ore în șir pe Instagram, am ascultat muzica pe care ei o ascultă și o recomandă. Asta a fost pentru mine partea cea mai grea: să intru în universul lor și s-o fac fără prejudecăți, cu deschidere și curiozitate, ca să înțeleg ce le place, ce nu le place, ce-i reprezintă cel mai bine.
Ce fel de cărți ți-ar fi plăcut să citești atunci când erai adolescentă? Ai scris acest roman gândindu-te și la copilul/adolescentul din tine?
De când mă știu sunt o cititoare bulimică. În copilărie și în adolescență am citit tot ce mi-a picat în mână, de la Cavalerii Pardaillan și Fausta învinsă la Dama cu camelii, de la Jules Verne la cărțile cu Melania ale Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Întâmplarea face că exact după ce am terminat Dama cu camelii am răcit și am bolit o săptămână, convinsă fiind că sufăr de tuberculoză. Tușeam și scuipam în batiste, sperând în taină să descopăr acolo pete de sânge. La fel de tare m-a marcat și La răscruce de vânturi. Eram convinsă că suferința e valoarea supremă atunci când vine vorba de iubire și că dragostea adevărată este cea neîmplinită sau nemărturisită. Probabil că mi-ar fi prins bine însă și ceva cărți mai realiste, în care dragostea să nu fie prezentată în culori atât de tragice, cu eroi indisponibili sau de neînțeles. Mi-aș fi setat altfel așteptările în materie de iubire romantică, zic, cu mintea de acum.
Apoi, pe la 16 ani, am început să citesc doar cărți „grele“. Cu cât mai greu de citit și înțeles, cu atât mai bine: Frații Karamazov, Crimă și pedeapsă, Război și pace, Idiotul. Citeam, nu înțelegeam mai nimic, dar asta îmi alimenta sentimentul că sunt, la rândul meu, o eroină tragică. Ai mei mă lăsau în general în pace, deși uneori îmi mai spuneau că ar fi mai bine dacă aș citi cărți mai potrivite pentru vârsta mea. În ultimii ani am început să reiau toate aceste lecturi din adolescență și mă înduioșez când găsesc pe marginea paginilor lor însemnările patetice pe care le făceam atunci.
După ce ani de zile m-am străduit să țin pasul cu ultimele apariții și m-am frustrat pentru că n-aveam cum să citesc tot ce apărea nou, de la un timp acord mult mai mult spațiu recitirilor, citesc mai încet, fără să urmăresc neapărat să-mi crească lista de titluri de pe Goodreads.
Scriind Libelula, firește că m-am gândit mult și la fetița și adolescenta care am fost, deși lumea în care eu am crescut și m-am format diferă foarte mult de cea de astăzi. Iar Eva, personajul principal feminin din roman, îmi seamănă în destul de multe privințe. Am vrut să scriu o poveste nesofisticată, care să se citească ușor și cu plăcere și sunt foarte nerăbdătoare să aflu primele impresii ale cititorilor ei.
Te-ai consultat în privința romanului cu băiatul tău? Discuți cu el despre ceea ce scrii? Ți-a citit manuscrisul? Cine este primul tău cititor, de obicei?
Da, m-am consultat cu el permanent atunci când scriam cartea, îi citeam unele fragmente, iar, dacă el îmi spunea că nu sună bine sau nu pare credibil, modificam sau eliminam scena respectivă. Tot el m-a consiliat în legătură cu muzica pe care o ascultă personajele cărții mele și în foarte multe alte privințe. A citit manuscrisul la sfârșit cu mare atenție și s-a declarat destul de mulțumit de ce-a ieșit.
Pentru că de cele mai multe ori scriam în weekenduri, era foarte atent să nu mă deranjeze, se ocupa el de cumpărături și de gătit, ca să mă lase pe mine să mă ocup de scris.
Când vine vorba despre primii mei cititori, am doi prieteni foarte buni cărora le trimit întotdeauna ce scriu și pe care îi rog să nu mă cruțe, pentru că nu servește nimănui un feedback dat doar din complezență sau politețe. Sunt oameni cu lecturi solide, care scriu la rândul lor, și am mare încredere în observațiile pe care mi le fac. Le sunt foarte recunoscătoare că-și dau osteneala să-mi citească textele și să-mi spună ce nu sună bine sau credibil, ce ar trebui modificat sau eliminat. Cred că atunci când scrii e esențial să nu ai orgolii și să accepți criticile care ți se aduc. Doar așa poți să-ți îmbunătățești stilul: cu foarte multă muncă și fiind gata să tai la sânge în textul pe care îl scrii. Iar în această privință prietenii sinceri și dezinteresați sunt neprețuiți.
O parte dintre tinerii cititori de la noi descoperă lumea cărților făcând parte din cluburi de lectură organizate de profesori pasionați. Ce i-ai sfătui să citească, cum să-și aleagă cărțile?
La noi în familie toată lumea citea mult, părinții, bunicii, mătușile, însă datorez enorm profesorilor mei de română din gimnaziu și liceu, care mi-au organizat un pic lecturile, altfel haotice. Prima legitimație de cititor am primit-o în clasa a II-a, când bunica m-a dus la biblioteca județeană din orașul meu natal, Brăila.
De asemenea, o să-i fiu mereu recunoscătoare profesorului meu de română de la liceul Murgoci din Brăila, Gheorghe Florea, care nu mai este de multă vreme printre noi, datorită căruia am făcut primele mele descoperiri literare valoroase. Păstrez și acum manualul de literatură universală din clasa a XI-a, plin de fișe de lectură, și îl răsfoiesc frecvent. Ba chiar îl folosesc și ca să-i fac recomandări fiului meu.
Cunosc și în prezent mulți profesori pasionați, datorită cărora copiii descoperă bucuria lecturii și-mi place să colaborez cu ei. Eu nu văd lucrurile în mod maniheist, n-o să mă auziți niciodată spunând despre copiii de azi că nu citesc și nu-i interesează nimic. Din contră, merg foarte des prin școli și plec de acolo de fiecare dată încântată de maturitatea lor, de profunzimea observațiilor lor și de argumentele pe care le aduc atunci când îi întreb de ce le-a plăcut sau de ce nu le-a plăcut o carte. Gândirea lor critică este mult mai exersată decât era a noastră la vârsta lor, știu să-și argumenteze foarte bine opiniile și au curajul să spună ce gândesc. Pe de altă parte, să fim serioși, generația mea citea foarte mult pentru că altceva nu prea aveai de făcut, cu program de două ore la televizor și un film pe săptămână la cinematograf.
Sfatul meu pentru tinerii cititori este de fiecare dată același: să rămână curioși și să citească tot ce li se pare interesant. Dacă se poate, să nu-i ocolească pe clasici. Poate că la început pare plictisitor și inutil să citești Enigma Otiliei, Romanul adolescentului miop, Maitreyi sau Moara cu noroc, însă eu le consider lecturi formatoare, fără de care e greu să-ți construiești o structură intelectuală solidă. Pentru că suntem atât de invadați de informații și de vizual, iar capacitatea de concentrare ne este pulverizată, o lectură care presupune o concentrare mai mare, din punctul meu de vedere este un antrenament indispensabil pentru cineva care dorește să-și păstreze echilibrul moral și emoțional într-o lume care se schimbă cu o viteză nemaiîntâlnită în istoria omenirii. Pentru mine, cărțile sunt o ancoră și nu văd de ce n-ar fi ele un reper la fel de important pentru generațiile care vin din urmă. Și sunt convinsă că după o vreme vom obosi cu toții de reel-uri și de viața petrecută online și că o să ne refugiem din nou în cărți.
Ce scriitori români contemporani ai recomanda pentru lectură tinerilor tăi cititori?
Printre autorii români pe care îi recomand este Veronica D. Niculescu, cele două volume cu condorul Isidor, O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor, pentru gingășia, sensibilitatea și emoția cu care autoarea descrie prietenia dintre o fetiță și un păsăroi.
Pentru cititori adolescenți îl trec pe listă și pe Liviu Chifane cu cartea sa Copilul Deltei, poveste care se petrece într-un spațiu care mie mi-e drag și familiar și de care mi-e dor pentru că ajung rar acolo: Delta Dunării. Liviu Chifane scrie cu ritm, umor și spirit de aventură o carte plină de suspans care mi-a plăcut mult.
Aș mai adăuga seria de Povești din Pădurea muzicală, scrisă de Cristina Andone. Mi se pare că autoarea face o treabă grozavă, combinând poveștile cu educația muzicală, pe un ton accesibil, prietenos.
Pentru cititori mai mititei îl pomenesc aici pe Augustin Cupșa cu ale sale Două furnici și un elefant: De la un capăt al lumii la celălalt, o poveste plină de fantezie, umor și cuvinte alese cu grijă.
Și pentru că întotdeauna spun că ar trebui să strecurăm și ceva autori clasici printre lecturile noastre, iată un titlu de care eu una nu mă pot sătura: Cișmigiu et Comp. de Grigore Băjenaru, pe care și fiul meu a îndrăgit-o mult și pe care eu o citeam înaintea tezelor la matematică, pentru că mă făcea să râd și să uit de faptul că matematica mi-a fost toată viața o limbă străină imposibil de învățat.
Îți mai amintești de prima dragoste? A fost ea, cu adevărat, memorabilă? Ce i-ai spune acum, dacă v-ați întâlni?
Aici aș împărți răspunsul la întrebare în două: iubiri literare și iubiri în carne și oase. Pentru că am avut în primul rând mai multe crush-uri literare.
M-am îndrăgostit pentru prima dată în clasa a III-a de Till Buhoglindă, iar apoi prin clasa a V-a de Cyrano de Bergerac. Două personaje care au fost cele două tipologii masculine care m-au atras și m-au format și îmi dau seama că la ei mă raportez și în prezent: mereu am admirat la un bărbat în primul rând curajul, inteligența și umorul. Iar, dacă are și unele note sarcastice, cu atât mai bine.
Au urmat apoi, firește, Mr. Darcy, Rhett Butler, Ștefan Gheorghidiu. De fapt, nu există moment important al vieții mele pe care să nu-l asociez cu o carte, cu o lectură.
În ceea ce privește prima mea dragoste în carne și oase, da, îmi amintesc foarte bine de ea. Îl chema Alecu, pistruiat, brunet și foarte bun la fotbal. Eram colegi de clasă în gimnaziu și îmi dedica toate golurile marcate în curtea școlii, iar eu mă simțeam ca o prințesă la turnir. Îi dăruisem o batistă brodată pe care și-o lega la încheietură înaintea fiecărui meci.
Citea și el la fel de mult ca mine, îmi aducea cărți polițiste din biblioteca bunicii lui, iar eu îi împrumutam colecția mea Jules Verne și cărțile din seria Aventura de la Editura Albatros. Bunica lui era mare fumătoare și toate cărțile de la el miroseau foarte tare a fum de țigară. Îmi amintesc și că mi-a trimis prima scrisoare de dragoste scrisă în codul Morse, nu știu de ce. Probabil se gândise că așa se expune mai puțin. M-am zbuciumat o grămadă până am făcut rost de undeva de un cod și am reușit să descifrez ce-mi scrisese. Pentru că pe vremea aceea nu exista Google, am tot întrebat pe la vecini și prieteni dacă nu are cineva codul Morse. Dacă bine îmi amintesc, mi-a făcut rost mătușă-mea de el de la un coleg de serviciu.
Era o foaie ruptă din caietul de matematică și cam mototolită, pe care mi-o strecurase între paginile romanului Căpitanul Casse-Cou pe care i-l împrumutasem. Țin minte că m-a luat cu amețeală când am descifrat ce-mi scrisese și am tot buchisit la liniuțe și punctulețe ca să fiu sigură că nu mă înșelam.
Nu știu ce i-aș spune acum, dar mi-ar plăcea să-l reîntâlnesc. Am pierdut complet legătura la sfârșitul clasei a VIII-a, când s-a mutat cu părinții în alt oraș. Mărturisesc că l-am căutat de câteva ori și pe Facebook, dar n-am dat de el nicăieri. Poate citește Matca literară și mă găsește el pe mine, trimițându-vă la redacție un mesaj scris în cod Morse.
Credit foto: Crina Prida
