La Teatrul Act din București, în aprilie 2025, a avut loc premiera piesei Don Quijote, o dramatizare după romanul lui Cervantes făcută de britanicul James Fenton, care a scris piesa în 2016, când se împlineau 400 de ani de la moartea autorului spaniol. Piesa lui Fenton conține vreo 40 de personaje și multă muzică. La Teatrul Act sunt doar șase actori, Marcel Iureș îl joacă pe Don Quijote, ceilalți (Dan Rădulescu, Oana Predescu, Ruxandra Maniu, Iosif Paștina, Ionuț Moldoveanu) întruchipează, fiecare, o mulțime de personaje, patru, cinci sau chiar șase.
Cum a transformat regizorul Alexandru Dabija o montare de mari dimensiuni într-una care să se potrivească Teatrului Act? Am refăcut cu Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș și cu doi actori traseul piesei până la spectatori.
Ăsta-i teatrul!
Așadar, când Don Quijote vrea să o ia pe urmele cavalerilor rătăcitori din vechime, el are un cal, Rosinante, și un scutier, pe Sancho Panza. Ei pleacă să se lupte cu monștri, cutează să-și depășească o anume condiție terestră și visează că înfruntă arătări misterioase. Don Quijote intră în ficțiune unde îi imită pe cavalerii rătăcitori. Lecturile sale îl duc în ficțiune și acolo rămâne până la moarte. Lumea din jur îl consideră un scrântit, un nebun, unul pe care lectura cărților l-a stricat. De aici și o revoltă a sătenilor împotriva cărților, care trebuie îndepărtate, trebuie arse, distruse, trebuie să fie alungate pentru că pricinuiesc numai rău.
Reușita spectacolul Don Quijote vine din puterea de a arăta intrarea în ficțiune, la modul concret. Întâi, sunt costumele, recuzita, Don Quijote are spadă, are coif, are echipament de luptă, are și iubită, pe Dulcineea Del Toboso, și toți cei din jur au costume care te duc la 1600. Meritul este al Mariei Miu, care a lucrat cu răbdare aceste costume. Costumele dau dimensiune cinematografică și realistă acestui spectacol, într-un spațiu extrem de restrâns.
Dar cum poți să arăți înfruntarea, această libertate a lui Don Quijote de a se scufunda în visul-ficțiune? Cum poți să participi la luptele lui Don Quijote fără să ți se pară extravagante? Important este să accepți convenția ca o realitate! Cum poți să-i vezi pe Don Quijote încălecând un scaun și pe Sancho Panza așezat pe un taburet și să ai impresia unei glorioase înfruntări?
Marcel Iureș: „Tema calului și a măgarului e foarte profundă. Dacă vrei să schimbi convenția asta, te duci în clinic. În imaginarul literar pe care îl trăiește Don Quijote, poate să fie și o mătură, poate fi și un căluț din lemn. Singura atitudine pe care am găsit-o valabilă este să te abandonezi acestei convenții. Acel scaun din lemn este Rosinante. Scaunul nechează, dacă ați băgat de seamă, măgarul-taburet rage. Spada sună, coiful cade și sună. Este o lume în care convenția funcționează perfect. Să o stric, să o complic? Îndrăzniți să credeți! Este mecanismul suprem al teatrului: spunem o poveste pe care noi doar o întruchipăm“.
Alexandru Dabija: „Ăsta-i teatrul! Să accepți că se poate și așa. Și când accepți și uiți, ca spectator, că nu este nici un cal pe scenă, acesta-i teatrul!“.
Piesa aceasta, dramatizarea lui James Fenton, i-a fost propusă lui Alexandru Dabija de către poetul și traducătorul George State, care traduce din engleză și din germană, mai ales din germană, a tradus Celan. Dramatizarea lui James Fenton a devenit, în Marea Britanie, o mare producție, cu vreo 40 de personaje, cu muzică, ceva grandios. Numai că un text bun se poate adapta condițiilor, doar să vrei și îl poți avea pe Don Quijote și la Teatrul Act.
Descoperirea lui George State
Alexandru Dabija: „Ocupându-se de poezia lui James Fenton, George State a găsit textul Don Quijote. Noi suntem prieteni. El mi-a trimis textul și s-a suprapus cu o idee pe care noi (Marcel Iureș și cu mine) o aveam mai demult. Căutam personaje care se lipesc foarte bine pe personalitatea lui Marcel Iureș.
Noi ne învârtim într-o zonă nu de texte neapărat, ci de personaje marcante ale literaturii, ale dramaturgiei, adică personaje care să aibă un conținut cultural foarte solid; dacă se pot transpune și teatral, e cu atât mai bine. Aveam în minte o listă de personaje. Când spun asta, nu înseamnă că stăteam cu creionul în mână și bifam personaje. George State mi-a zis: «am găsit un Don Quijote» și mi-a trimis piesa în engleză. Nu citesc textele cu foarte mare acribie, nu sunt înnebunit de texte, să le studiez la literă. Sunt mai degrabă un cititor de texte extrem de superficial. Dacă mi se prezintă o piesă de teatru, citirea mea este impresionistă. Nici această dată nu am citit cu foarte mare atenție, dar m-a încântat zona mare de voioșie și de blândețe, față de un personaj care a fost tratat în fel și chip, cu foarte multe fațete.
Înainte de a începe spectacolul, asta a fost una din marile probleme: textul conține foarte multă poezie cântată. După multe încercări și tribulații, am hotărât ca textele-cântece să devină poezie recitată. Acesta a fost un pas important, altfel eram destul de crispați cu textul, care presupunea 40 de personaje, ceea ce, la Teatrul Act, este, într-un fel, imposibil, dar și musical, libret musical. După ce am citit textul în engleză, l-am rugat pe George State s-o traducă, l-am comisionat. El a apăsat pe pedală și la vreo trei luni după ce am vorbit prima oară cu el, am avut textul în românește“.
Marcel Iureș: „Sandu mi-a zis, la un moment dat, eram într-o grădină, nu vrei să ne jucăm cu amețeala asta, cu mitul acesta al lui Don Quijote. Ba da! Pe textul ăsta? OK, facem, dar i-am spus: domnule, nu cred că merge musical. Am rămas pe varianta propusă de Sandu. Am fost fericit că nu facem cu muzică“.
Ca în anul al II-lea de facultate
Și totuși, Alexandru Dabija avea în continuare ezitări, încă nu luase o decizie finală, dacă să facă spectacolul: „Ne-am tot gândit luni bune (vreo patru-cinci), toată vara și toamna anului trecut. Îl doream pe Don Quijote, dar ezitam dacă facem piesa lui Fenton, dacă facem noi o dramatizare, dacă căutăm altceva. Nu poți să te apuci de Don Quijote, chiar așa, nu este așa simplu! E un text dificil din punct de vedere teatral. Dramatizarea lui Fenton este făcută din secvențe extrem de scurte, care includ multe personaje. La Teatrul Act, avem această restricție – să fie maximum șase personaje pe scenă. Selecția lui Fenton – raportându-ne la carte, la romanul lui Cervantes – a fost foarte bună, ne-a surâs tocmai ideea aceasta de plutire pe deasupra poveștii, nu de a ne arunca în profunzimi, într-un spectacol greu, lung. Ideea aceasta de lejer – aceasta cred că a fost atracția supremă. În noiembrie am început repetițiile. Am repetat șase luni. Cred că am vrut să facem un Don Quijote care nu se exprimă niciodată plenar, care nu-și pune pe masă tot ce simte, tot ce face, este un personaj introvertit. Am vrut să facem un Don Quijote pliat pe persoana lui Marcel Iureș“.
Don Quijote gândit de Alexandru Dabija și întruchipat de Marcel Iureș este un om blând, bun, visele sale – toată ficțiunea de a merge pe urmele cavalerilor rătăcitori ‒ îi întregesc viața, îi dau contur, o scot din plictiseală. Așa că Marcel Iureș s-a hotărât să-l urmeze pe Alexandru Dabija și să-l facă pe Don Quijote.
Marcel Iureș: „Sunt extrem de legat de ceea ce vrea regizorul. Efortul cel mai mare este să-i prinzi gândul, să vezi cât de aproape poți să stai de ideea pe care o vrea regizorul. Așa am fost educat: să stau cu ochiul extrem de treaz la ce vrea regizorul. Lucrând la Don Quijote, m-am simțit ca poziție de actor în anul al II-lea de facultate. Nu știam de unde să-l apuc. Mă contraria limba, era vădit construit pe lecturile lui Don Quijote, un limbaj de romane. Potecuța asta între clinic și literar era foarte îngustă. Îți vine la îndemână în epoca aceasta delirantă, dementă, să te duci în ospiciu cu Don Quijote. Dar dacă te întorci în La Mancha, vezi el n-a depășit cu mult împrejurimile satului. Am avut un oarecare model în satul din care provin eu, unde am crescut. Un învățător scria el însuși istoria diverselor neamuri, avea povești despre participarea lor la război, despre conflicte interfamiliale, fusese și la Ierusalim. Era o călătorie în lume, pornind din sat. Nu avea mare legătură cu Don Quijote, dar găsisem un reper, un model“.
Alexandru Dabija: „Venisem din mitul lui Don Quijote – unde erau pomenite cuvinte mari: cavaleri rătăcitori, cavalerism, nobili, castele, eleganță –, venisem dintr-o dimensiune nobiliară, pe care o are și personajul, și textul. Și aveam o cădere bruscă în derizoriu, materialul de bază al teatrului. Derizoriul – revenirea într-un sat, La Mancha, unde trăiește un boiernaș scăpătat rău de tot. Dimensiunea țărănească a fost importantă. L-am tratat pe don Quijote ca pe un țăran. Accentul esențial – nu l-am dus pe Don Quijote spre ospiciu! Nu este o nebunie clinică! Descoperi alte lumi sau construiești alte lumi prin acest Don Quijote de la Teatrul Act“.
Libertatea, de ce să fie doar un concept?
Văzând spectacolul de la Teatrul Act, stai și te întrebi: oare de ce face Don Quijote aceste călătorii? Și de ce se pregătește atât de bine? Și de ce este atât de liber în fiecare gest? De ce lasă în urmă natura prozaică a unui sat prăpădit? Și de ce îl contrariază pe Sancho Panza?
Don Quijote este un caz literar, o intrare în ficțiune, de care Sancho Panza nu e conștient, ba chiar este speriat de propunerile pe care le primește. Doar că nu este nimic tragic, nimic apăsător.
Marcel Iureș reamintește vorbele din piesă: „Dragul meu, eu vreau să-i imit pe cavalerii rătăcitori din vechime, din vechile romane. În toată vraja pe care au lăsat-o lecturile, romanele cavalerești, pe care slujnica, nepotul și cu popa le ard, eu vreau să fiu un caz literar, vreau să fiu cavalerul rătăcitor – am și nume, am și domniță, am și cal, am și coif, am și lance, te am și pe tine – nedumerirea ta pare că vine din altă lume, din natura ta prozaică. Eu asta vreau: să-i imit pe cavalerii rătăcitori din vechime. Iar tu, ca un prozaic, ca un biet țăran, nu înțelegi – important este să-ți pierzi mințile fără motiv, să ai un mic sentiment de revoltă împotriva prozaismului lumii, împotriva ideii burgheze de bunuri și de realizări“.
Aparent, Don Quijote, devenind un caz literar, este un om cinstit, are onoare, are libertate. Doar că toate aceste cuvinte nu pot rămâne doar concepte, ele trebuie să capete concretețe, se depășește oniricul, referința la vis, la visare.
Alexandru Dabija: „Nu avem nici o legătură cu dimensiunea onirică și cu libertatea fără margini, cu ideea de libertate ca o provocare, ca o frondă. Cuvântul mai puternic și mai adevărat este idealul. Ideea că ai un model pe care îl urmezi este mult mai importantă decât libertatea de a nu avea nici un model. Parafrazându-l pe Peter Sloterdijk, putem să observăm că statuile eroilor și recunoștința cuiva către care ne îndreptam, care are nume și înfățișare a fost schimbate în timp cu statuia eroului necunoscut. Atâta timp cât te raportezi la cavalerul rătăcitor, chiar dacă este o închipuire, la Dulcineea, chiar dacă este o închipuire, asta este altceva decât să te raportezi direct la libertate, care este ceva îndepărtat, o iluzie; este diferența dintre ideal și iluzie. Performanța lui Marcel în spectacol: este foarte cu picioarele pe pământ, în acest ideal, reușește să fie cavalerul rătăcitor“.
Marcel Iureș: „Ideea n-are trup, n-are gust, n-are miros – «o umbră pe perete» (Alexandru Dabija) –, personajul care, întâmplător, sunt eu îndrăznește lucrul acesta, cu seninătate, să dea un trup acestei închipuiri, s-o trăiască. Chiar în piesă cei din jur se întreabă: cum poate fi un om atât de diliu? Don Quijote citește o carte și trăiește conținutul poveștii ca și cum ar fi aievea. Ăsta este misterul misterelor în care trăim cu toții. Teatrul este un joc, ca și cum ar fi adevărat. Nu este altă șansă să-l limpezești decât dacă te bagi în el“.
„Maturizarea începe de cînd ești mititel, n-ai ce să aștepți.“
Marcel Iureș joacă cu încă cinci actori. Și are numai cuvinte de laudă la adresa lor.
Marcel Iureș: „Ei sunt nume serioase. O bună parte din ei și-au făcut numele chiar aici, la Teatrul Act. Mă refer la Dan Rădulescu și la Ruxandra Maniu. Sunt actori excepționali. Oana Predescu este un mare nume la Excelsior și joacă excelent și aici, ca și Iosif Paștina, care vine, cumva, din film. Ionuț Moldoveanu este o nouă apariție enormă. Prezența acestor actori în Don Quijote este misiune îndeplinită pentru Teatrul Act. În mod normal, în orice alt teatru, ordinea este alta: trebuie să aștepți, să te maturizezi, până vine un domn care să te vadă. Asta este o inadvertență, se bate cap în cap ideea de a izbucni cu așteptarea. Cum adică? Așteptăm! Să ne maturizăm! Ce înseamnă să te maturizezi? Înseamnă să încerci de când ești mititel! Să te urci pe o scară, să te urci pe un zid, să înoți mai repede decât alții sau să înoți ca nimeni altul. Este un tip de reciprocitate pe care îl găsești greu în alte teatre: ei joacă aici și confirmă aici. Când confirmă, acesta este un dar reciproc. Un cadou reciproc, al teatrului și al actorilor. Teatrul Act este o casă și în casă, dacă îți place să locuiești în ea, acolo stai. N-are gard, n-are lacăte, n-are sisteme de securizare, este un spațiu deschis, absolut deschis. Are un singur stăpân de idei și de mesaj: Alexandru Dabija“.
Alexandu Dabija: „Teatrul Act este un spațiu privilegiat, care respiră într-un anume fel. Intrăm într-o zonă mistică, dacă vreți. Zidurile, scaunele, subsolul, încărcătura oamenilor, echipa tehnică, toate astea sunt combinate; locul vine și cu tip de energie pe care ți-o dă Teatrul Act, care te face să te arunci în teme majore, nu doar piesuțe cu două personaje“.
Oana Predescu: „Întreaga experiență de lucru la spectacol a fost una formatoare pentru mine. Am avut șansa să lucrez la Teatrul Act, spațiu teatral încărcat de emoție, tradiție, real reper cultural în peisajul teatral românesc. Apoi, șansa de a lucra pentru a doua oară cu regizorul Alexandru Dabija mi-a reconfirmat faptul că lucrul intens cu actorii este cea mai importantă calitate a unui mare regizor. Ocazia de a-l întâlni la lucru pe maestrul Marcel Iureș reprezintă una dintre cele mai speciale întâlniri pe care le-am trăit. Și reconfirmarea unei alte teorii: un mare artist trebuie să fie dublat și de un mare caracter ‒ generozitate, răbdare, atenție, umor, disciplină, smerenie. Nu am cum să nu-i menționez pe colegii mei, Ruxandra Maniu, Dan Rădulescu, Iosif Paștina, Ionuț Moldoveanu, talente unice, versatile, dar și oameni de echipă, pe care te poți baza fără echivoc.
Cât despre rolurile pe care le interpretez în Don Quijote, pot spune că sunt multe, foarte diferite, iar dificultatea interpretării lor ține tocmai de această alternanță trepidantă cu care trebuie să jonglez. Odată ce am reușit să dau un contur și o substanță distinctă fiecăruia în parte, satisfacția este foarte mare. Curaj, versatilitate, joacă, varietate, bucurie ‒ acestea ar fi câteva dintre trăsăturile pe care eu le consider definitorii în prestația mea din Don Quijote“.
Iosif Paștina: „Mi-am dorit de foarte mult timp să lucrez cu domnul Alexandru Dabija, spectacolul Don Quijote este a doua mea colaborare cu dânsul, prima fiind Bădăranii la Teatrul Nottara și îmi doresc foarte mult să mai lucrăm împreună. De asemenea, mă simt onorat să mă reîntâlnesc cu domnul Marcel Iureș după o perioadă destul de lungă de timp, am colaborat cu dânsul la filmul Tatăl fantomă (2012). Îi mulțumesc Mariei Miu pentru dibăcia cu care a construit costumele de epocă, astfel încât să ne putem schimba eficient între scene, nici nu aveam dubii în legătură cu asta, doar vreau să o laud. Mulțumesc întregii echipe de la Teatrul Act, pentru că în lunile cât am repetat s-a născut un al doilea «acasă». Sunt bucuros să lucrez împreună cu Dan Rădulescu, Ruxandra Maniu, Oana Predescu și Ionuț Moldoveanu. Ei sunt surprizele acestui proiect de la care am învățat multe lucruri și cu care m-am distrat copios, iar pe această cale aș vrea să le mulțumesc pentru tot“.
De partea lui Don Quijote
Marcel Iureș nu crede că spectacolul și discuția noastră poate avea o concluzie: „Eu nu cred că teatrul, ca și viața, are o concluzie. Aștept ca peste cinci ani să vină cineva la mine și să-mi spună: domle, uite care-i chestia, uite adevărul despre acest spectacol… Aștept. Asta m-ar mai ține în viață, să vină cineva și să spună ce crede despre «ce-ai făcut matale și Dabija»“.
Alexandru Dabija: „Concluzia mea este terapeutică, în răspăr față de ceea ce trăim acum în această realitate social-politică a Europei ‒ și ce trăim acum este real, nu în dimensiuni metafizice, antropologice și filosofice. Terapia pe care o propunem: să te ferească Dumnezeu de nebunii reali, care funcționează la ora asta prin pârghii extrem de serioase și de puternice. Mă refer la personaje reale, la varianta dark a lui Don Quijote, reprezentanții răului, ai întunericului, cei care au puterea reală de a-și îndeplini visurile, indiferent de ce natură sunt ele. Puterea reală fără supraveghere este un infern. Don Quijote este partea luminoasă a unei dimensiuni umane, care conține literatura și poezia. Trebuie să fii întotdeauna de partea cu Don Quijote“.
