Știu că mama Cornelia și tata Eugen nu sunt părinții mei. Ștefăniță este copilul lor adevărat. Pe el îl iubesc mai mult, dar nu mă supăr. Ștefăniță e mic, cam prostuț, se ține mereu după mine și face tot ce-i spun eu.
Cel mai mult mă enervează când copiii de la școală îmi spun că stau în plasament, de parcă eu n-aș ști. La început plângeam, dar tata Eugen mi-a spus să nu mai fiu proastă, să mă fac spre ei și să-i alerg cum alerg rațele prin bătătură. Nu știu exact cum să mă fac spre ei, dar îi trag de păr, cum apuc și eu. Atunci se potolesc. Doamna le-a spus încă de anul trecut, când eram în clasa zero, că nu e frumos să vorbească așa cu mine.
Acum nu mai plâng decât acasă. Mama Cornelia mă mângâie pe cap, îmi șterge lacrimile și-mi spune că mă iubește ca pe copilul ei. Chiar cred că mă iubește, pentru că îmi spune mereu că atunci când o să cresc și ea n-o să mai fie obligată să mă țină, o să rămân acolo, cu ei și cu Ștefăniță. Plus că o să am și bani, că eu deja muncesc pentru asta, prin grădină și pe oriunde, și-o să se strângă ceva până atunci. Mama Cornelia m-a învățat să fac de toate. Știu să curăț cartofi, chiar să gătesc dacă trebuie, eu dau de mâncare la rațe, le rup iarbă, mătur prin curte. Muncesc și eu în solar cu ei, dar acolo e greu, că e prea cald și e multă treabă.
Mama Cornelia nu se pricepe deloc la prăjituri, dar duminica face clătite sau gogoși. Mai face și câte-o cremă de zahăr ars când are multe ouă, și atunci aș mânca toată cratița, așa de mult îmi place. Am mâncat odată jumătate și mi-am luat două palme de-am văzut stele verzi. Mai bine o mâncam pe toată. De Crăciun face cornulețe cu osânză, un lighean întreg, iar atunci mănânc pe săturate. Cel mai mult îmi plac prăjiturile cu cremă și înghețata de ciocolată pe băț. Prăjituri cu cremă am mâncat doar pe la zilele copiilor, dar nu mă invită tot timpul. Mama Cornelia îmi spune să nu mă supăr, că nu mai dăm banii pe cadouri, și că de ziua mea o să-mi ia ceva mai frumos și mai scump.
Singurul lucru de care îmi pare rău când nu mă invită copiii e că nu mănânc tort. La ziua lui Dani am mâncat unul cu pișcoturi și ananas. De trei ori mi-a pus în farfurie mama lui Dani și aș mai fi putut, i-am spus că a tăiat feliile prea subțiri. Cel mai mult și mai mult îmi plac amandinele. Nu există ceva mai bun ca ele. Am mâncat o singură dată, la ziua Marianei. Erau dulci-dulci și curgea zeama din ele. Am mâncat și porția lui Silviu. Amandine sunt la cofetăria din Slobozia, de acolo le-a luat tatăl Marianei. La noi în sat nu se găsesc, că sunt scumpe și mama Cornelia zice că nu le cumpără lumea.
L-am bătut la cap pe tata Eugen să-mi aducă și mie amandine de la Slobozia. Într-o zi, m-a luat în poală și m-a întrebat: „Ești cuminte?“. „Sunt, cum să nu fiu, doar fac tot ce spune mama Cornelia“. „Lasă asta“, mi-a spus el, „trebuie să faci ce-ți spun eu și să taci. Poți să faci asta?“. Am înghițit în sec, cu gândul la prăjitură și deodată am simțit apă, multă apă în gură. „Atunci îmi iei două?“, l-am întrebat, curajoasă. „Nu întinde coarda, Getuța. Vedem cum te porți cu mine“.
Eu știu să mă port bine. Când vreau ceva, sunt ascultătoare. Așa și cu amandinele. Nu pot să fiu mereu cuminte, dar pentru asta sunt, iar tata Eugen îmi aduce în fiecare marți două amandine. Nu-mi plac mâinile lui că sunt aspre și-mi zgârie pielea, dar închid ochii strâns-strâns și parcă e mai bine să nu mai văd ce-mi face. Câteodată îmi pare rău de el, când îl aud cum horcăie lângă mine. Mănânc o amandină înainte și pe cealaltă după. Sunt atât de bune că ling și hârtia pe care sunt așezate.
Mama Cornelia e la lucru până seara, iar Ștefăniță stă la creșă până după-amiaza. Eu mă bucur că sunt singură acasă după ce vin de la școală, pentru că altfel ar trebui să mănânce și Ștefăniță o amandină, iar mama Cornelia i-ar spune lui tata Eugen să nu ne mai cumpere atâtea prăjituri, că avem dulceață în beci. Așa că e secretul meu și al lui tata Eugen. Uneori mi-e rușine, dar el mă mângâie și-mi spune că e ca un tată pentru mine.
Azi a venit mama Cornelia foarte supărată acasă. Cică o familie din Craiova vrea să mă cunoască. Mi-e frică de momentele astea. Când eram mică, am fost la altcineva în plasament și m-a bătut până mi-a rupt mâna. Așa am ajuns aici, unde e bine.
„Ai grijă cum te porți“, îmi spune mama Cornelia. „Cum te înmoi, cum te înfiază ăștia și s-a dus dracului viața ta frumoasă. Fii drăcoasă cum ești la școală și-o să scapi. Ăștia n-o să te iubească niciodată cum te iubim noi, Getuțo, să ții minte asta.“ Tata Eugen dă și el din cap că așa e, și-l cred.
Au venit cu o mașină mare și neagră. Mi-au adus o păpușă blondă, ca doamna, și o cutie cu bomboane de ciocolată. Le-aș fi mâncat pe toate, dar nu m-a lăsat mama Cornelia. Doamna a și râs când m-a văzut ce supărată eram că a trebuit să-i dau și lui Ștefăniță două bomboane. „Îți mai aduc dacă îți plac așa mult”, m-a mângâiat ea pe creștet. „Amandine îmi aduceți?“, m-a luat gura pe dinainte. „Oh, îți plac amandinele? Îți aducem, dacă asta vrei.“ „Două“, am sărit eu, dar mama Cornelia a vorbit peste mine. „Nu le dau eu dulciuri, doamnă, că nu le fac bine, decât de-alea făcute în casă. O fi mâncat pe la zilele copiilor, nu știu de unde i-a venit așa.“
Mie mi-a plăcut de oamenii ăia, chiar dacă mama Cornelia a zis că nu-mi vor decât răul. Doamna părea foarte blândă, iar domnul mirosea a parfum.
Peste o săptămână, au venit să mă ia la ei pentru câteva zile. „Getuța, să nu te lași păcălită. Mai mult ca noi nu te iubește nimeni“, mi-a șoptit mama Cornelia. „Să nu sufli o vorbă despre amandine“, a spus tata Eugen.
Mașina lor e mai mare ca a noastră, și mult mai curată. Are în față un ecran, dar mi-au spus că nu sunt jocuri acolo. Eu nu știu să mă joc, dar mi-ar plăcea. Nici telefon nu am. Mama Cornelia mi-a promis că mai strângem bani și o să-mi ia și mie cândva.
Îmi place de doamna blondă. Se îmbracă elegant și are unghiile făcute cu ojă albă. Vorbește foarte frumos cu mine și mă mângâie mereu, de parcă aș fi bolnavă. Și de domnu’ îmi place. Am pus mâna pe barba lui și nu înțeapă. Nu e transpirat, ca tata Eugen, și nici n-are burtă.
Doamna a urcat în mașină, în spate, deși se vede mult mai bine din față. E tot timpul cu ochii pe mine. Ca pe butelie, cum ar zice mama Cornelia.
– Getuța, dacă vrei, poți să ne spui mama Adela și tata Paul, mi-a dat ea părul de pe frunte.
– Mama Cornelia mi-a spus că ea e mama mea, și să vă spun doamna și domnu’, ca la școală.
– Bine, draga mea, ne spui cum vrei tu.
Îmi place să merg cu mașina. Am fost la Slobozia de câteva ori, la magazin. Mama Cornelia a zis că o să mergem la munte, iarna, când nu mai e treabă în solar, dar să mai crească Ștefăniță.
– Câte camere aveți? am întrebat, nerăbdătoare.
– Trei, mi-a răspuns doamna, zâmbitoare.
Mi-a și arătat pe degete, de parcă eu nu știam să număr.
– Mama Cornelia are șapte: patru în casa mare și trei în casa mică. Eu am camera mea și e foarte frumoasă. Doar iarna dorm în cameră cu mama Cornelia, tata Eugen și Ștefăniță, că e frig și sunt scumpe lemnele.
Doamna blondă și domnul cu mustață au zâmbit și chiar n-am înțeles de ce.
– Dacă ai fi fetița noastră, ai avea camera ta, inclusiv iarna. Și am mobila-o ținând cont de părerea ta.
– Dar ce e acum în camera aia? am întrebat curioasă.
– E o bibliotecă mare și un birou.
– Mda, cărțile alea nu sunt bune decât să se pună praful pe ele, am spus, exact cum se plângea mama Cornelia când trebuia să facem curățenie.
– Aveți curte mare? am continuat seria întrebărilor.
Doamna s-a întors râzând spre mine.
– N-avem curte, stăm la bloc. Dar avem parcul foarte aproape.
– La ce-mi trebuie mie parc? m-am mirat. Unde puneți voi roșii, castraveți, fasole și ce mai trebuie?
De data asta s-a întors și domnul cu mustață spre mine.
– Nu punem, cumpărăm din piață sau de la supermarket, cum cumpără toată lumea. Găsești totul acolo.
Mama Cornelia are dreptate. Nu e nimic de capul lor. Au doar trei camere, n-au nici curte, au și multe cărți, n-are cum să fie mai bine ca acasă.
– Gogoși și clătite știi să faci?
Doamna s-a foit acolo, lângă mine. Nu știu de ce îi venea să râdă.
– Fac clătite câteodată, dar gogoși n-am mai făcut demult.
– Normal, i-am spus eu, n-ai curte, n-ai porc, n-ai untură.
Domnul s-a pus pe râs, și nu se mai oprea.
– Cred c-am făcut o alegere bună, e și vioaie, și isteață, nici vorbă de…, a făcut el un semn din cap, privind în oglinda retrovizoare. E brici fetița asta.
Doamna cea blondă s-a încruntat la domnu’ în oglinda retrovizoare și s-a întors din nou spre mine:
– Gogoșile au prea multă grăsime, de-asta nu prea fac. În schimb știu să fac prăjituri.
– Cornulețe?
– Nu cornulețe.
– Atunci amandine?
– Nu știu să fac amandine. Dar fac prăjituri cu blat din pandișpan și cremă. Multă cremă.
– Nu te cred. Mama Cornelia face de toate, dar prăjituri cu cremă nu știe să facă. Zice că e greu și n-are răbdare.
– Nici nu trebuie să mă crezi. Facem împreună o prăjitură. O să alegem amândouă una din caietul cu rețete și o să vezi că nu e chiar așa greu.
Am privit-o supărată. Mă mințea. Mama Cornelia n-are caiet cu rețete. Ea face din cap tot ce face.
– Azi e marți, am spus.
– Da. E ceva special marți?
– Eu azi mănânc două amandine. Înainte și după. Mi le ia tata Eugen când vine de la Slobozia.
M-am mușcat de limbă. Nu trebuia să spun asta. Dar eu nu pot. E marți și trebuie să mănânc amandine. Și, până la urmă, nici nu trebuie să-i spun lui tata Eugen ce-am făcut.
– Păi atunci e musai să oprim la cofetăria din mall să-i luăm fetei două amandine, a spus domnul cu mustață.
A fost prima dată când am intrat în mall. Erau multe, multe magazine și oameni cu cărucioare și plase. Aproape că m-am ciocnit de o fetiță ce ținea o cutie colorată în mână. Mama ei a certat-o că nu e atentă și a luat-o după umeri. Așa m-a luat și pe mine doamna cea blondă și mi-a plăcut tare mult. Mama Cornelia mi-ar fi spus să casc bine ochii la lume.
– O să intrăm în toate magazinele astea? Aș vrea și aici, și aici, și le arătam pe toate cu degetul.
– Intrăm, dar nu azi, m-a tras doamna cea blondă. Venim amândouă în altă zi.
Iar mă mințea, eram sigură de asta. Dar am uitat repede supărarea când am ajuns în fața vitrinei cu prăjituri. Erau cum am văzut la televizor, cu multă cremă, rotunde sau pătrate, cu ciocolată, cu fructe, cu nucă, cu de toate.
Am pus mâinile pe vitrină și mi-am lipit nasul de sticla rece.
– Vreau de-asta, și de-asta, ba nu, de-asta. Pot să iau mai multe, am întrebat, aproape plângând.
Nu mai puteam de poftă.
– Doar două, a spus domnul cu mustață, aplecându-se și privindu-mă în ochi. Sper că nu începi să plângi. Una o mănânci aici, iar una, după ce ajungem acasă.
Am ales o prăjitură cu o cireașă mare în vârf, cu ciocolată și două feluri de cremă. Era mai bună decât amandina de la Slobozia, mult mai bună.
Cealaltă prăjitură era verzuie, cu caramel și cremă, cică dintr-un fel de lămâie verde. Doamna a zis că e mai bună decât cealaltă, dar să am răbdare, că o s-o mănânc mai târziu.
M-am hotărât, îmi place aici, la mall, mai ales la cofetăria asta. Cu prăjiturile văd că nu m-au mințit.
– Când ajungem acasă, pleci la serviciu, i-am spus doamnei în mașină.
– Ei, cum așa? m-a întrebat ea mirată.
– Azi e marți.
– Înțeleg asta, dar eu am concediu toată săptămâna ca să stau cu tine, doar ești în vacanță.
Mi-au dat lacrimile.
– Înseamnă că domnu’ n-o să-mi dea prăjitura, dacă tu nu pleci la serviciu, am strigat. De ce mi-a mai luat-o atunci?
Imagine: Cakes and Gâteaux showing various styles of Icing and Decoration, Mrs. Beeton’s Book of Household Management, 1923