„Dracula suge p**a!“ Așa sună tag-line-ul celui mai nou film al lui Radu Jude. Dar faptul ăsta era deja mai mult sau mai puțin întipărit în mentalul colectiv. Însă acum avem și proba video irefutabilă a acestui fapt.
(A se citi cele ce urmează având în minte Toccata și fuga în re minor a lui J.S. Bach, versiunea reggaeton.)
Vremea lui Dracula
De când eram mic, toată lumea lua la mișto subiectul Dracula. Avea și de ce. Era un răspuns firesc al asocierii directe între România și celebrul vampir din romanul lui Bram Stoker. Țin minte frenezia din anii ’90: Vacanța mare cânta „Balada lui Dracula“ („Dracula, Dracula, ieși mâncați-aș… ochii!“), Francis Ford Coppola îi pusese pe Anthony Hopkins și Gary Oldman să rostească replici cringe în română pentru adaptarea sa devenită celebră, iar prin pădurile de lângă București se filmau coproducții americane low-budget direct-to-VHS cu vampiri. Puțin mai târziu, pe vremea unității în diversitate, a venit climaxul: Dracula devenise vrând-nevrând brand de țară. Tricouri, pixuri, căni, mousepad-uri și chiloți, toate purtau imaginea lui Țepeș-Dracula. Ba chiar, ministrul turismului de atunci, Dan Matei (Șp)Agathon, anunțase un proiect abracadabrant numit Dracula Park – un imens parc tematic care avea să fie construit pe un lot de teren de lângă Sighișoara. Până și Anthony Bourdain venise în România și făcuse mișto de vampirul nostru național. Pe scurt, era rău.
Însă, eu eram fascinat că se vorbea deschis la TV (la știri, care în vremea aceea mi se păreau cel mai boring lucru după orele de matematică) despre vampiri, morți vii, fantome, bântuiri și alte chestii de acest fel. What a fever dream! Dar bula s-a spart relativ repede. Dracula Park nu s-a mai făcut și încet-încet lumea a uitat de Draculamanie, la fel cum a uitat și de inimile Maggi pe care le puneai în geam sau de apariția lui Mircea Radu (bre) jucându-se pe sine într-un film de Mircea Daneliuc.
Însă, se pare că Dacula s-a sculat din nou (din cavou), numai că de data asta nu ca să sugă sânge(le boborului), ci ca să și-o încaseze de la Radu Jude.
O glumă, (n-)a fost filmul…
Regizorul a menționat de mai multe ori că ideea de a face un film despre Dracula a apărut mai întâi ca glumă. Când diverși producători îl întrebau ce proiecte noi mai are, el câteodată le răspundea la mișto că vrea să facă un film despre celebrul vampir. Nu cred că vreunul dintre ei chiar se aștepta s-o facă. Și mai ales în forma asta. Însă chiar dacă ideea din spatele său a pornit dintr-o glumă (+ așa cum ni se zice în prolog, ceea ce urmează să vedem e un film cu „bancuri, glume, șușe, genul: râzi de te p**i pe tine, cum scrie pe site-uri de specialitate“), ei bine, nu e chiar așa.
Printr-o dedublare naractorială à la Raúl Ruiz sau Mariano Llinás, filmul ne prezintă povestea unui regizor interpretat de Adonis Tanța, care se folosește de un AI interpretat de Radu Jude, pentru a brainstorm-ui idei de film despre Vlad Țepeș / Dracula. Rezultatul este un conglomerat de videouri, sketch-uri, micro și mediumetraje, toate atacând într-un fel sau altul faptul că „Dracula suge p**a“. Avem: povestea unui erotic show gone wild cu Gabriel Spahiu și Oana Maria Zaharia, un Dracula care scoboară de pe ecranul de cinema (ca în Woody Allen) și asaltează o doamnă din SUA venită în România să se rejuveneze (după rețeta secretă a Anei Aslan), un Dracula care neavând un șfanț la el prin mantie e dat afară din cabinetul stomatologic „Dr. Caligari“, un Dracula turned patron despotic, iute la mânie (cu angajații) și înăbușitor de greve (în grabă), o cioacă audio-video cu cadre din Nosferatu de Murnau și voice-over-uri din reclame porcoase, o adaptare cinematografică a unei nuvele gotic-realist-socialiste de Nicolae Velea, o adaptare în cheie teatru TV după primul roman autohton cu vampiri, Vampirul, de G. M. Amza și Al. Bilciurescu, din 1938 (reeditat anul trecut la Editura Dezarticulat), și încă una (puțin mai Dogville-ească) după celebrul text de Ion Creangă, „Povestea poveștilor“ din 1877, și multe altele.
De când am văzut Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (2021), m-am întrebat când și cum Jude ne va da un film întreg în maniera „Micului dicționar de anecdote, semne și minuni“. Dracula e fix asta, un film-clip-show. Doar că principiul după care își organizează materialul audio-vizual nu e alfabetul, ci haosul (aparent al) unui algoritm nevăzut. Regizorul pare că vrea să emuleze vibe-ul unui doomscroll pe TikTok. Rezultatul nu convinge, întocmai pentru că treaba algoritmului e să varieze substanțial content-ul. În timp ce TikTok-ul vrea să ne țină acolo, filmul acesta pare că vrea să ne alieneze / enerveze. Modus operandi-ul lui Jude pare a fi acela al înțepușării. El împănează rama (cu cei doi regizori) mai întâi cu povestea show-ului erotic și mai apoi cu poveștile din poveste. La fel face și cu inserturile AI care sparg monotonia imaginilor voit low budget filmate cu un iPhone (montat pe un trepied mult mai scump ca acesta). Ce rezultă este un fel de frigăruie de povești (legate tematic într-un fel sau altul de înțepușare, tragere în țeapă, străpungere, penetrare) pe care o vâră pe grătar într-una dintre campingurile autorizate de pe lângă Castelul Bran.
S-a zis despre Dracula că ar fi metafilm și la o primă vizionare așa ar părea. Avem de-a face cu un film în care două instanțe (pseudo)auctoriale fabulează. Există și alte exemple de meta-devices, cum ar fi un mise en abyme interesant în sketch-ul cu vampirul la dentist, când pe la jumătatea sa se renunță la convenția de film mut cu intertitluri (fiindcă personajul regizor ne spusese în prealabil că genul ăsta de cartoane i se par boring), sau cum ar fi un exemplu superb de intertextualitate/intermedialitate în sketch-ul în care e reconstruită cu ajutorul AI-ului o secvență celebră din adaptarea lui Francis Ford Coppola (+ încercarea, în mare nereușită, de a emula pe tot parcursul filmului diverse genuri cinematografice). Însă metafilmul nu se rezumă la simpla prezență a unor device-uri specifice sau a unor momente vag auto-reflexive (de genul celor în care cele două personaje-regizor comentează un detaliu sau două din poveștile cu care e împănat filmul; sau în care spun că ei nu sunt de acord cu vulgaritatea expusă pe ecran; sau în care se jură că întreg filmul e o șușă), ci la crearea unui metadiscurs pe baza lor. Luat la bani mărunți, filmul e mai puțin meta decât ar fi vrut să fie. Ori, un fel de (meta)discurs critic există, însă nu își are drept subiect filmul în sine și nici nu se leagă de mediul cinematografic (decât foarte lax) sau măcar de mediul literar (nu se face nicio mențiune la cartea lui Stoker). Acest discurs are în vizor un fenomen cultural: mitul lui Dracula din contemporaneitate.
Intrând în castelul vampirului (și vârând țepușa în el)
Nu pe noi ne împunge Jude pe parcursul celor (aproape) trei ore ale filmului, ci pe Vlad Țepeș / Dracula însuși. Și de fapt nici măcar pe el per se, nici pe personajul lui Stoker (care nu are aproape nicio vină), ci pe felul în care a fost instrumentalizat acest personaj de-a lungul istoriei recente. Figura domnitorului a fost folosită de propagatorii naționalismului începând cu Eminescu și continuând până în prezent cu partidul AUR. Prin acest film, regizorul nu face altceva decât să-și continue programul (început cu Aferim!) de a investiga și a devoala istoriile ascunse din spațiul Carpato-Danubiano-Pontic. Doar că acum alege să folosească o nouă armă: obscenitatea. Spre deosebire de Jonathan Harker care de abia reușește (fiind teribil de slăbit) să fugă din castelul vampirului, Jude bate zgomotos la poartă, cu tolba plină de țepușe.
Obscenitatea (și frica noastră de ea) e bisturiul cu care acesta îi despică stârvul în putrefacție, făcând în același timp o vivisecție a imaginarului colectiv. Înjurând vampirul nostru național, desacralizându-l în felurite moduri, Jude nu face decât să demaște (+ să râdă de) încercările de a scoate profit de pe urma clout-ului acestui personaj pe jumătate istoric pe jumătate imaginar; așa atacă auto-colonialismul, ipocrizia, rea-voința, rasismul, xenofobia și violența ce se ascund în spatele acestui mit. (Nota bene: putea fi la fel de bine să facă un film despre Bure***da sau Decefalus [per Vasiles], rezultatul ar fi fost aproape la fel.)
Faptul că diverși comentatori se bat în afirmații, unii zicând că filmul e o l**ă, un jeg, o mizerie, alții numindu-l o capodoperă, operă definitorie pentru umanitate și act de revelație, e cam besides the point. Dracula, funciarmente, nu este un film făcut pentru oameni, ci un exercițiu quixoteian de bătălie cu un monstru cultural. Spectatorii nu sunt decât victime colaterale ale acestei răfuieli.
Ieșind de la cinema împroșcați de umorile scârbavnice ale vampirului, nu putem să nu simțim un vag sentiment de futilitate a întregului demers. În definitiv cei care merg la un film de Radu Jude nu sunt aceia care ar pune botul la mitul vampirului național. Cusurul filmului este perlocuționar (ca să folosesc și eu cuvinte urâte): (meta)discursul critic nu iese din bulă și în mod cert nu va opri nici comercializarea de p**ometre cu chipul lui Dracula și nici pe extremiști să se folosească de imaginea domnitorului în campaniile electorale. Sper să greșesc.
Bomboana pe colivă
Dracula este simultan un Jud’esprit necesar, poate cel mai bun exemplu de arheologie a ideilor realizat de un cineast RO, dar și un cul-de-sac. Și Jude pare că știe acest lucru.
Poate de asta epilogul pe care ni-l oferă nu are legătură cu temele filmului. În acest micrometraj, ni se prezintă o felie de viață NCRistă pură și dură: după ce un lucrător la salubrizare este admonestat într-un mod absolut jignitor de către un intelectual bucureștean de familie bună, află că îi este interzis accesul la serbarea de final de an al fiicei sale pentru că s-a prezentat la școală în uniforma de serviciu. Prima parte a acestui segment pare un răspuns direct la o reclamă stupidă cu lucrători la salubrizare care fumează pipă și citează pe Dostoievski (dintr-o carte de Stefan Zweig), iar a doua parte pare o revenire la genul de preocupări pe care regizorul le-a avut pe la începutul carierei sale. Sper că nu e și asta una dintre glumele filmului.
Imaginea reprezentativă: Cadru din Dracula (r. Radu Jude, 2025)
