Citesc pe aici și pe dincolo că psihologia este de vină. Da, măi! Freud ăla. Și Djung, sau cum îi zice. Și comunismul era bun că tot nu știam nimic.
În realitate, cred că problema e cu nelimitarea drepturilor și cu viziunea care nu înțelege că orice comportament e și comportament social. Ai drepturi, ai și obligații. Dacă e libertate totală, trebuie să-ți impui tu singur limitele bunului-simț.
Știu despre o școală în care un elev a filmat o elevă cum își făcea treaba mică. Elevul a fost sancționat, iar părinții au intentat un proces împotriva școlii susținând că nicăieri în regulament nu e stipulat că nu ai voie să-ți filmezi colega în veceu.
Avem de multe ori o democrație mult prea formală și un capitalism rapace care nu îi lasă pe oameni decât să se gândească la jobul lor și la ratele lor, iar bunul-simț apare ca ceva facultativ. De la a fi obraznic se ajunge la un cuțit în gât cât ai zice drepturi. Părinții le dau dreptate tot mai rar profesorilor: copilul are mai mereu dreptate. Mârlan-mârlan, da’ tot al meu e!
Și uite-așa, adevărul își pierde orice rol, ca sensibilitatea și alte asemenea vechituri. Copiii prea-iubiți își omoară profesorii. Frumos am ajuns.
Imaginea principală din “If…”, Lindsay Anderson, 1968.
